ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4177/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 19 decembrie 2008, B.N. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Municipiul Constanța, prin Primar - să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate imobilul, teren în suprafață de 434,44 m.p. care în anul 1945 era trecut în planul de sistematizare al plajei Mamaia, și a constituit proprietatea autorilor săi B.C. și B.N. Terenul revendicat, mai arată reclamantul, a fost dobândit de părinții săi prin act autentic de vânzare-cumpărare întocmit la 20 octombrie 1945, ulterior fiind preluat abuziv de Statul Român, fără ca pentru aceasta să fi intervenit vreun act oficial care să justifice deposedarea.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1049 din 04 iunie 2010, a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul Constanța, prin Primar. A respins, totodată, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A obligat reclamantul, la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare din 25 octombrie 1945, numiții B.C. și B.N. au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța un teren în suprafață de 434,44 m.p., situat la acea dată în planul de sistematizare al plajei Mamaia.

Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul este fiul foștilor dobânditori ai terenului. Din relațiile comunicate de Primăria Municipiului Constanța, prin adresa din 20 martie 2009, rezultă că în prezent terenul în litigiu face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, parte din el aflându-se în administrarea SC M. SA și SC B. SA. Față de obiectul acțiunii și dispozițiile legale invocate, soluționarea acesteia presupune analiza comparativă a titlurilor invocate de părți, urmând a se da preferință celui mai bine caracterizat. Din examinarea actului de vânzare din 25 octombrie 1945 rezultă că autorul reclamantului, în calitate de cumpărător, s-a obligat să construiască o vilă sau o casă de locuit în termen de 4 ani de la data autentificării actului.

În parag. 8 din contract, s-a prevăzut că nerespectarea vreuneia dintre clauzele acestuia atrage de drept rezilierea vânzării, fără somație, cu intrarea de îndată a Primăriei Constanța în deplină proprietate și posesie a terenului și cu pierderea din partea cumpărătorului a prețului plătit. Prin decizia din 24 octombrie 1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, s-a constatat rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, la data expirării termenului în care cumpărătorul se obligase a construi. Prin decizia menționată s-a arătat că scopul parcelarii terenului aflat în aproprierea plajei din stațiunea Mamaia a fost acela al realizării de construcții și întrucât cumpărătorii de terenuri nu și-au îndeplinit obligația asumată prin contract, s-a constatat rezilierea de plin drept a convențiilor de înstrăinare, afectate de pactul comisoriu expres de gradul IV.

Ca atare, se reține că părțile au inserat în cuprinsul actului translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV care desființează de drept actul, indiferent de conduita culpabilă a cumpărătorului, fără somație sau punere în întârziere, inserarea acestei clauze fiind expresia principiului libertății de voință a părților, care au renunțat astfel la caracterul judiciar al rezoluțiunii, prin derogare de la prevederile art. 1021 C. civ. În raport de modul de redactare, pactul comisoriu subînscris în contractul perfectat de părți a avut ca efect, desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Pe cale de consecință, dreptul de proprietare asupra terenului în litigiu, a fost desființat la împlinirea termenului de 6 ani acordat pentru edificarea construcției, în temeiul unui contract civil, în care ambele părți au fost egale în drepturi și obligații, iar nu în temeiul unui act juridic unilateral al autorității publice. Reclamantul, se mai arată, nu a contestat neîndeplinirea acestei obligații de către autorul său, ci a susținut că preluarea terenului de către stat s-a realizat în fapt înainte de împlinirea termenului de 6 ani, fiind astfel abuzivă. Se mai susține de către reclamant un pretins refuz al autorității administrativ-teritoriale de a-i accepta plata impozitului pentru perioada ulterioară a anului 1949 tocmai ca urmare a pierderii dreptului de proprietate de către autorul B.N., susțineri care nu au fost probate.

În consecință, conchide prima instanță, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului prin efectul unei clauze contractuale valabile, ceea ce presupune că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a fost una abuzivă, iar reclamantul nu justifică calitatea sa de proprietar asupra terenului în condițiile în care dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorului său în baza unui pact comisoriu de ultim grad, înscris în contractul de vânzare-cumpărare invocat ca titlu de proprietate. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia nr. 14l/C din 10 martie 2011, completată prin decizia nr. 347/C din 06 iulie 2011 a aceleiași instanțe, a respins apelul formulat de reclamant, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că examinând temeinicia acțiunii în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art. 6 alin. (3) al Legii nr. 213/1998, însă în alin. (1) al aceluiași articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, trebuie avut în vedere că potrivit art. 2 alin. (1), în special lit. h) și i), aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de stat; ca urmare, este evident că și imobilul în cauză face obiectul acestei legi, din moment ce din chiar cuprinsul acțiunii, rezultă că a fost preluat de stat fără drept/abuziv. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune pentru viitor, complinitor, art. 1 C. civ., prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.

Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute; referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare. Premergător intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., ori al responsabilității civile dedus din art. 998 C. civ., ambele aparținând legii vechi.

Dreptul comun - deși avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art. 1169 C. civ.) și prescriptibilitate în cazul acțiunilor personale - a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Legea nouă extinde câmpul de aplicare al restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare; soluția a fost anticipată legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În contextul arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001 - când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, întemeiată pe dreptul comun, art. 480-481 C. civ., nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii), prealabil sesizării instanțelor judecătorești.

În concepția legii noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat. Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv. Prima etapă, procedura administrativă prealabilă, are caracter obligatoriu (art. 22 și art. 47 din lege) ceea ce înseamnă că de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare direct la instanțele judecătorești competente sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc.

civ.] dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzute de această lege (art. 22 și urm.). Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, dar și art. 480 C. civ., conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. O astfel de limitare rezultă din litera și spiritul Legii nr. 10/2001, opțiunea legiuitorului fiind, prin această lege, să se instituie un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate privată și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv. Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

În acest sens, nu poate fi vorba nici de o denegare de dreptate căci, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată, o pot ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac. Aceasta întrucât, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar indiferent de modul în care se finalizează.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Ca urmare, există toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, pentru a asigura accesul la justiție al persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicțional atât soluția dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar și refuzul de a da o astfel de soluție. Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu obligă statele membre să supună litigiile civile unei proceduri judiciare în fiecare etapă; intervenția anterioară a unor organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative jurisdicționale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse controlului unei instanțe cu jurisdicție deplină care garantează drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție (cauza Buzescu contra României). De altfel, conchide instanța de control judiciar, o asemenea procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv, ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil, principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, din prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul B.N. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - deși hotărârea primei instanțe a devenit irevocabilă sub aspectul admisibilității acțiunii pe temeiul dreptului comun, chestiunea intrând astfel sub puterea lucrului judecat, instanța de apel readuce în discuție un aspect tranșat irevocabil, facându-se astfel „vinovată” de încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

- s-a încălcat principiul egalității armelor, consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ce presupune obligația judecătorului de a respecta întocmai principiul contradictorialității și de a motiva admiterea ori respingerea fiecărui argument adus de parte în susținerea pretențiilor sale. Or, instanța, s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a pune în discuția părților aceste aspecte. Tot astfel, „eforturile” instanței s-au concentrat asupra argumentării unor aspecte ce nu intrau în sfera competențelor sale din punct de vedere material și nu a analizat problemele de fond, cu care a fost sesizată prin motivele de apel.

- constatând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, pe considerentul că a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel se face vinovată de îngrădirea liberului acces la justiție al reclamantului. Or, jurisprudența Curții de la Strasbourg insistă pe necesitatea ocrotirii dreptului la un proces echitabil și pe prioritatea Convenției, ce poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare, se arată, existența Legii nr. 10/2001, nu exclude de plano posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., adoptarea unor reglementări speciale neechivalând cu privarea unei persoane de dreptul de acces la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu condiția ca legea specială să ofere o cale efectivă pentru valorificarea dreptului pretins. - Curtea Europeană a reafirmat prin practica sa recentă (se invocă hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții contra României) ineficiența procedurilor de restituire implementate prin legile speciale de reparație.

- s-a afirmat greșit, în cuprinsul motivării, că reclamantul nu a probat un drept de proprietate preexistent care să poată face obiectul unei comparații de titluri, în condițiile în care a făcut dovada calității sale de moștenitor, după părțile care figurează drept cumpărători, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare; - instanța a modificat, din oficiu, temeiul de drept al acțiunii pe care a analizat-o prin prisma aplicabilității Legii nr. 10/2001, deși temeiul de drept invocat erau dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul neînvestind instanța cu o cerere întemeiată pe legea specială.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed: În soluționarea unor cereri, în care ambele părți invocă existența unui titlu preferabil, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - la care recurentul face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie - cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamantul ca succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului, nu a formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existenta unei hotărâri, de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - recurentul-reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia la 19 decembrie 2008, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 09 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fîe încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care se bucură în această materie de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României). Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanțele nu au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acestuia, de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului ar echivala cu „privarea de un bun” în sensul practicii instanței europene. Nu se pot reține nici motivele de recurs vizând încălcarea principiului securității juridice or al egalității armelor, pe considerentul repunerii în discuție a admisibilității acțiunii și respectiv a lipsei de substanță a considerentelor sub aspectul analizării criticilor formulate în apel.

Astfel, trebuie subliniat că instanța de control judiciar, păstrând soluția dată de prima instanță, a substituit motivarea, argumentând amplu motivele pentru care cererea nu poate fi primită, atât din perspectiva dreptului comun, cât și a legii speciale de reparație, aspect care nu putea fi ignorat în condițiile în care la data pronunțării hotărârii atacate, se pronunțase deja de către instanța supremă o decizie în interesul legii care orienta practica instanțelor în această materie - nr. 33 din 08 iunie 2008 - și o decizie pilot de către instanța europeană, la a cărei practică s-au făcut repetate trimiteri (Măria Atanasiu și alții/contra României). Ca atare, nu se poate susține că instanța „a constatat” inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, atâta vreme cât, respingând apelul, a menținut hotărârea dată în primă instanță.

Cât privește critica referitoare la mențiunea „greșită” din considerente în sensul că reclamantul nu a făcut dovada unui drept de proprietate preexistent care să poată fac e obiectul unei comparații de titluri, aceasta nu poate fi primită în condițiile în care, așa cum corect s-a arătat, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin efectul unei clauze contractuale valabile, ceea ce presupune că reclamantul nu și-a legitimat activ demersul judiciar, sub aspectul dovedirii calității de proprietar a autorului său și a preluării abuzive. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 141/C din 10 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.