ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 4594/118/2010, reclamanții N.G.V. și N.O. au

solicitat instanței obligarea pârâților Municipiul Constanța prin Primar și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a terenului situat în Mamaia, lot 26, careul 58, în

suprafață de 394 mp, iar în subsidiar, la plata de despăgubiri constând în

valoarea de circulație actuală a terenului.

În motivare s-a arătat că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1935 de Tribunalul Județului

Constanța din 13 noiembrie 1935, autoarea reclamaților, numita N.E.D., a

cumpărat de la Primăria Municipiului Constanța terenul în suprafață de 394 mp

situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, lotul 26, careul 58.

Potrivit contractului, cumpărătoarea

avea obligația să construiască pe teren o casă sau o vilă în intervalul 13

noiembrie 1935 - 13 noiembrie 1941, conform planurilor aprobate de

administrație, sub sancțiunea unui pact comisoriu de grad IV care sancționa

nerespectarea acestei obligații cu rezilierea de plin drept a vânzării, fără

somație sau punere în întârziere.

Au susținut reclamanții că

neexecutarea obligației de a construi nu a fost imputabilă autoarei lor, ci s-a

datorat intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 4215/1938 pentru crearea

zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, conform căruia

terenurile de pe plaja Mamaia au devenit zone militare destinate lucrărilor și

măsurilor speciale necesare pentru apărarea țării și care a interzis ridicarea

construcțiilor de orice natură în interiorul zonelor militare.

Decretul regal și-a produs efectele

până la terminarea războiului, în 1945, iar ulterior, până în anii 1950-1952,

în zona Constanța au staționat trupele de ocupație sovietică, astfel că

imposibilitatea de a construi a fost determinată de un fapt asimilat forței

majore.

Prin Decizia nr. 22043/1958 emisă de

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța contractul de

vânzare cumpărare al autoarei a fost reziliat de plin drept, iar terenul a

trecut în proprietatea statului.

Au mai pretins reclamanții că sunt

moștenitorii cumpărătoarei terenului revendicat conform certificatelor de

moștenitor din 25 august 1976, din 06 iunie 1994 și din 15 noiembrie 2007, iar

pe fond au invocat existența unui "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului, forța

majoră și posibilitatea invocării ei, dar și opozabilitatea erga omnes a

titlului de proprietate al autoarei, care este înscris autentic și transcris

conform art. 712 C. proc. civ.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, respinsă de

tribunal prin încheierea din 27 octombrie 2010 în raport de precizările

potrivit cărora chemarea sa în judecată se justifică doar în cererea de

acordare a despăgubirilor solicitate în subsidiar.

Prin sentința civilă nr. 3124 din 24

mai 2011 Tribunalul Constanta a respins acțiunea ca nefondată pentru

următoarele considerente:

- potrivit actului de vânzare

cumpărare prin care autoarea reclamanților a dobândit de la Primăria Constanța

terenul în litigiu, cumpărătorul avea obligația de a edifica pe acest imobil o

casă sau o vilă în termen de 4 ani de la data autentificării contractului,

termen prelungit ulterior la 6 ani, iar nerespectarea vreunei obligații

stabilită în sarcina acestuia atrăgea rezilierea de plin drept a vânzării, fără

somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere.

- din modul de redactare al clauzei

contractuale menționate rezultă fără echivoc că suntem în prezența unui pact

comisoriu de gradul IV, care sancționează neexecutarea cu desființarea de plin

drept a contractului, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice

altă formalitate prealabilă și cu excluderea intervenției instanței de judecată

care, în măsura în care va fi sesizată, va putea face numai verificările pe

care însăși clauzele convenționale de rezolutiune le permit, respectiv dacă s-a

edificat construcția sau dacă s-a plătit prețul vânzării în termenul

contractual, nefiind îndrituită să analizeze și cauzele care au determinat neexecutarea

obligațiilor de către cumpărător.

- contractul autoarei reclamanților nu

distinge între neexecutarea culpabilă sau neculpabilă a obligațiilor asumate,

astfel că neîndeplinirea condiției de a construi conduce la revocarea vânzării

indiferent de natura fortuită a cauzei care a determinat-o; pe cale de

consecință, terenul în litigiu nu a revenit în proprietatea Primăriei

Municipiului Constanța prin Decizia nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al

Orașului Constanța, ci ca efect al desființării de plin drept a contractului,

conform clauzei stabilită prin acordul părților.

- aceeași concluzie se impune și în

ipoteza analizării convenției din perspectiva riscului contractului pentru că

în cazul actelor translative de proprietate imposibilitatea fortuită de

executare a obligației ce revine uneia dintre părți are drept consecință

suportarea riscului contractului de partea care avea calitatea de proprietar al

bunului, care în speță a fost autoarea reclamanților.

- concluzia desființării de plin drept

a contractului se impune și din perspectiva faptului că actul de vânzare

cumpărare este un contract sinalagmatic, caracterizat prin reciprocitatea și

interdependența obligațiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre obligațiile

reciproce reprezintă cauza juridică a celeilalte, iar neexecutarea uneia dintre

ele lipsește de suport juridic pe cealaltă; trebuie avută în vedere, totodată,

destinația terenului pentru că scopul determinant al înstrăinării lui a fost

edificarea construcției, iar prin neexecutarea obligației asumată de cumpărător

acest scop nu a mai putut fi atins.

- pierderea dreptului de proprietate

dobândit de autoarea reclamanților prin actul ale cărui clauze au fost

examinate nu a fost, prin urmare, consecința preluării abuzive a bunului de

către stat, ci a desființării cu efect retroactiv a acestei convenții pentru

neîndeplinirea obligației de a construi până la expirarea termenului de 6 ani,

indiferent de natura fortuită a neexecutării.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții N.G.V. și N.O. și au invocat încălcarea prevederilor art. 480

C. civ. și a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Au susținut apelanții că neexecutarea

obligației de a construi stabilită în sarcina autoarei lor prin actul

translativ de proprietate în temeiul căruia a achiziționat terenul în litigiu

s-a datorat intrării în vigoare a Decretului Lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938

- care a interzis ridicarea construcțiilor de orice natură în interiorul

zonelor militare și care și-a produs efectele până în anul 1945, respectiv până

la terminarea războiului - și ocupației trupelor sovietice, care au staționat

în zona Constanța până în 1950-1952.

Pe cale de consecință, condiția

rezolutorie stabilită prin contractul anterior menționat nu s-a realizat

dintr-o cauză de forță majoră, independentă de voința cumpărătorului, iar la

sfârșitul termenului stabilit pentru edificarea construcției, vânzarea

cumpărarea terenului s-a consolidat retroactiv.

A fost invocată și lipsa de

opozabilitate a Deciziei nr. 220443/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului

Popular al orașului Constanța, prin care titlul autoarei apelanților a fost

considerat desființat de plin drept, cu motivarea că aceasta este un act

unilateral, care nu nominalizează contractele de vânzare cumpărare anulate și

persoanele asupra cărora se vor întinde efectele sale și care, fiind un act

administrativ, nu poate desființa, potrivit simetriei actelor juridice, un act

esentialmente civil.

Au mai arătat apelanții că sancțiunea

rezoluțiunii nu putea opera decât după chemarea în judecată a cumpărătorului

debitor și că decizia anterior menționată nu a fost precedată de o hotărâre

judecătorească și ignoră cazul de forță majoră invocat în neexecutarea

obligației de a construi.

Ca urmare a caracterului abuziv al

preluării terenului revendicat în proprietatea statului s-a pretins existența,

în patrimoniul apelanților, a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și s-a solicitat

obligarea intimaților la acordarea de despăgubiri constând în valoarea de

circulație a imobilului imposibil de restituit în natură.

Prin Decizia nr. 408/ C din 19

octombrie 2011 Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca nefondat.

Curtea a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare autentificat de

Tribunalul județului Constanța la 13 noiembrie 1935, sub nr. 3911, autoarea

reclamanților, D.G.N., a cumpărat de la Primăria Constanța suprafața de 394 mp

teren situat pe plaja Mamaia, ce constituia lotul nr. 26 din careul nr. 58, în

schimbul unui preț de 23.640 lei.

În cuprinsul convenției de înstrăinare

au fost stabilite în mod expres obligațiile cumpărătorului, printre care și

aceea de a construi o casă sau o vilă in termen de 4 ani de la momentul

autentificării actului, precum și sancțiunea nerespectării acestor obligații,

respectiv „rezilierea de plin drept a prezentei vânzări. fără somațiune, curs

de judecată sau altă punere în întârziere", cu dreptul vânzătorului

Municipiul Constanța de a intra în posesiunea terenului vândut "de plin

drept", „fără nici o altă formalitate, cu pierderea din partea

cumpărătorului a tuturor sumelor plătite drept preț, putând dispune Municipiul

Constanta de lotul de mai sus cum va voi".

Rezultă, deci, că în titlul exhibat de

reclamanți drept cauză a acțiunii părțile au convenit asupra unei clauze

rezolutorii exprese, mai exact asupra unui pact comisoriu de gradul IV - care

are drept efect desființarea necondiționată a vânzării de îndată ce a expirat

termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire - iar

potrivit voinței exprimată a acestora și dispozițiilor art. 969 C. civ.,

sancțiunea intervenea indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa

cumpărătorului.

Aceasta fiind convenția părților, nu

prezintă relevanță ca după încheierea ei România a intrat in război - apreciat

de apelanți ca un caz de forță majoră - pentru ca posibilitatea realizării

construcției sau, cel puțin, a efectuării demersurilor necesare edificării, a

existat atât anterior declanșării, cât si după terminarea acestui eveniment,

iar apelanții nu au făcut dovada existenței altor împrejurări de natură a

împiedica executarea obligațiilor născute in sarcina autoarei lor sau conform

contractului de vânzare cumpărare.

Nu poate fi reținută o eventuală

imposibilitate de obținere a autorizației de construcție - determinată de

situarea terenului într-o zonă militară - pentru ca Legea din 1938, care

reglementa situația acestor zone, nu a interzis edificarea construcțiilor particulare

în asemenea perimetre, ci prevedea doar necesitatea obținerii aprobării

prealabile a Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Aerului și

Marinei, stabilind in art. 13 că "orice lucrare, construcție, plantație pe

care un particular ar vrea să o facă pe terenul cazând într-o zonă militară,

trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și

Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel

ca ea să corespundă și cerințelor apărării naționale".

Apelanții nu au demonstrat probator ca

autoarea lor a făcut demersurile necesare obținerii unei asemenea aprobări,

nici înainte, nici după terminarea războiului, iar în aceste condiții nu se

poate reține o imposibilitate de a obține autorizația de construcție ca urmare

a refuzului celor două ministere de a o elibera - în ambele perioade - și, pe

cale de consecință, nici existența unei imposibilități obiective de a construi.

Nu este întemeiată nici critica

referitoare la pretinsul caracter judiciar al rezolutiunii pentru că pactul

comisoriu de grad IV inserat în titlul autoarei reclamanților are drept efect

desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de

executare fără ca obligația să fi fost îndeplinită și înlătură în totalitate

rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării acestei sancțiuni, care

intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligației debitorului.

Prin stipularea rezolutiunii de drept,

deci prin voința lor, părțile au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar

al acestei sancțiuni, iar în măsura în care într-o asemenea situație s-ar

apela, totuși, la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate

neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate, fără a avea posibilitatea

să aprecieze oportunitatea rezolutiunii sau să acorde un termen de grație.

În ceea ce privește momentul la care

intervine desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu de grad IV

inserat în cuprinsul său trebuie reținut că sancțiunea nu este numai efectul unei

împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul

dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației

neexecutate de a face efectivă această sancțiune.

În cauză, această manifestare de

voință a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043, prin care titlul

autoarei reclamanților a fost declarat "desființat și reziliat de plin

drept"; această decizie nu constituie prin ea însăși un act abuziv de

naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat,

ci materializează dreptul creditoarei Primăria Constanța de a invoca pactul

comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 și art. 1079 C.

civ., și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept

consecință desființarea convenției de înstrăinare și pierderea dreptului de

proprietate al debitorului cumpărător, astfel că nici sub acest aspect

criticile apelanților nu sunt întemeiate.

Considerentele ce preced conduc la

concluzia că în actul de vânzare-cumpărare exhibat de apelanți drept cauză a

acțiunii părțile au prevăzut desființarea lui de plin drept în cazul

neexecutării obligațiilor asumate de cumpărător, tară îndeplinirea niciunei

formalități și fără curs de judecată și că, urmare a needificării construcției

până la momentul manifestării voinței creditorului de a da eficientă acestei

clauze rezolutorii exprese, convenția de înstrăinare s-a desființat potrivit

voinței părților contractante și prevederilor art. 969 C. civ., indiferent că

neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit sau culpei cumpărătorului.

Rezultă, deci, că tribunalul în mod

corect a apreciat că dreptul de proprietate asupra terenului revendicat a ieșit

din patrimoniul autoarei reclamanților ca efect al desființării convenționale a

titlului în temeiul căruia a fost dobândit și că, pe cale de consecință, acesta

nu s-a transmis titularilor acțiunii pe cale succesorală.

În temeiul art. 274 alin. (1) din

același cod, apelanții au fost obligați la 372 lei cheltuieli de judecată către

intimatul Municipiul Constanța.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamanții N.G.V. și N.O., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a

susținut că instanța nu a avut în vedere că în perioada 1941 - 1945 era

interzisă, prin Decretul-lege nr. 4215/1938, construirea iar în perioada 1945 -

1952 zona Mamaia a fost locul de staționare a trupelor sovietice, astfel că

autoarea reclamanților a fost în imposibilitate de a construi, din motive

independente de voința ei, fapt asimilat forței majore.

În mod greșit s-a reținut că în cauză

contractul de vânzare -cumpărare a fost desființat de plin drept prin Decizia nr.

220443/1950 a Consiliului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța,

care este un act administrativ unilateral, care nu le este opozabil, și care a

ignorat cazul de forță majoră în executarea obligației de a construi.

Au susținut reclamanții că în cauză nu

putea să opereze rezolutiunea contractului, astfel că dețin un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind îndreptățiți

la plata contravalorii terenului la valoarea de circulație.

Recursul nu este fondat.

Actul de vânzare - cumpărare din 13

noiembrie 1935 a fost încheiat de autoarea reclamanților, în calitate de

cumpărător și Primăria Constanța, în calitate de vânzător, în condițiile

generale de vânzare - cumpărare, și în care s-a stipulat clauza expresă ca

dobânditoarea să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de patru

ani.

Condițiile generale de vânzare au

prevăzut o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligații asumate de

cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare -

cumpărare fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, clauză

ce constituie un pact comisoriu de grad IV, desființarea convenției

realizându-se de drept, fără intervenția instanței de judecată.

Prin Decizia nr. 22043 din 24

octombrie 1958, emisă de Consiliul Popular al orașului Constanța, au fost

declarate „desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare -

cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia" urmarea neexecutării obligației de

a construi, asumate de cumpărători.

În privința momentului în care are loc

desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu

expres de grad IV, acesta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări

obiective - neexecutarea obligațiilor - dar și ca efect al manifestării voinței

creditorului de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de voință a creditorului,

de a face efectivă sancțiunea, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie un act

administrativ unilateral, ilegal și neopozabil părților, ci reprezintă doar

manifestarea de voință a creditoarei de a da eficiență pactului comisoriu și de

a prelua efectiv în posesia sa terenul, întrucât în urma rezoluțiunii de plin

drept, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Până la momentul emiterii Deciziei nr.

22043/1958, prin care debitoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința

de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil

obligația, ori putea face dovada că, deși a încercat să-și execute obligația, a

fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forță majoră.

Se reține că actul de vânzare -

cumpărare care consemnează obligația de a construi, a fost încheiat în anul

1935 iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a

dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor

necesare edificării unei construcții.

Dacă pentru perioada războiului (1941

- 1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul

terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească

obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii

pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada

următoare, până la apariția Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a

manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938

pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării

fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare din

anul 1935, astfel încât recurenții nu pot susține că interdicția legală de

construire trebuie asimilata unui caz de forță majoră, nefîind un eveniment

insurmontabil și imprevizibil. Astfel, cumpărătorii au cumpărat terenul situat

în stațiunea Mamaia, anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar până la

adoptarea ei, timp de trei ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe

acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr.

4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile

necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor

construcții în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca

„orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar avea să o facă

pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie sa fie în prealabil aprobată de

Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune

ca executarea să se facă astfel ca ea sa corespunda cerințelor apărării

naționale".

Or, în cauză, se reține că reclamanții

nu au făcut dovada ca autoarea lor a fost împiedicată să construiască o casă pe

terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea

autorizației de construcție, li s-au respins cererile de către cele două

ministere implicate în realizarea masurilor necesare apărării țării.

Reclamanții nu sunt îndreptățiți la

restituirea în natură și nici la măsuri compensatorii, bunul lor nefîind

preluat abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, ci urmare a neexecutării

culpabile a obligației contractuale de a edifica o casă de locuit, a intervenit

rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare, pierzând astfel dreptul de

proprietate asupra terenului.

Având în vedere aceste considerente,

urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții N.G.V. și N.O. împotriva Deciziei nr. 408/ C din 19

octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 septembrie 2012.