ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5680/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5680/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

august 2007, reclamanta I.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar,

anularea dispoziției nr. 2582 din 15 iunie 2007 emisă de Primarul municipiului

Constanța și obligarea pârâtelor la acordarea unui teren în compensare sau la

efectuarea unei propuneri de acordare de despăgubiri pentru terenul în

suprafață de 341,92 mp situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, lotul nr. 10,

careul 61, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

terenul în litigiu a aparținut în proprietate bunicilor reclamantei, M. și G.B.,

și a fost preluat abuziv în proprietatea statului.

Notificarea prin care reclamanta a

solicitat restituirea bunului în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001

a fost respinsă cu motivarea că terenul nu intră sub incidența actului normativ

menționat, iar în referatul de fundamentare a dispoziției s-a arătat că el a revenit

în proprietatea Primăriei municipiului Constanța ca urmare a rezilierii de plin

drept a actului prin care a fost cumpărat, consecință a încălcări obligațiilor

asumate de cumpărător, referitoare la plata prețului și la ridicarea

construcției în termenele fixate.

S-a susținut că, actul de

vânzare-cumpărare prin care autorii reclamantei au dobândit bunul s-a încheiat

în anul 1939 și că deși România nu era atunci parte beligerantă, războiul

constituie o cauză exoneratoare de răspundere civilă, care justifică

imposibilitatea realizării construcției, iar în lipsa culpei celui căruia i se

imputa neexecutarea, sancțiunea rezilierii nu poate interveni, chiar dacă s-ar

accepta că există un pact comisoriu de ultim grad.

S-a invocat drept cauză exoneratoare

de răspundere și schimbarea regimului politic, cu motivarea că regimul politic

a atentat grav la dreptul de proprietate și s-a pretins că decizia prin care

terenul a fost preluat de stat reprezintă un act de dispoziție al autorității

publice cu vădit caracter de clasă, și aflat în contradicției cu Constituția

din 1952, care ocrotea dreptul de proprietate privată.

În prezent, terenul este ocupat de hotelul

M., astfel că reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent constând în atribuirea unui teren în compensare sau formularea unei

propuneri de acordare de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1491 din 18

septembrie 2007, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a anulat dispoziția

contestată și a obligat pârâtul să soluționeze notificările nr. 676 din 6

august 2001 a BEJ M.A. și nr. 1920 din 7 august 2001 a BEJ S.C.A., fie prin

acordarea de bunuri sau servicii în compensare, fie prin propunerea de acordare

de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada calității sale de

persoană îndreptățită la restituire ca moștenitor legal al autoarei sale, M.A.,

care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

revendicat prin actul dotal autentificat sub nr. 6913/1939, transcris sub nr.

7658 din 29 noiembrie 1939 la grefa Tribunalului Prahova, prin care părinții

săi, Maria și G.B., au înzestrat-o în vederea căsătoriei.

S-a constatat că modalitatea de

deposedare a proprietarilor bunului litigios a avut caracter abuziv și că

interpretarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de G.B. cu

Primăria municipiului Constanța, în anul 1939, nu conduce la o concluzie

contrară.

Sub acest aspect, s-a reținut că

cerințele rezoluțiunii trebuie îndeplinite și în cazul pactului comisoriu de

gradul IV, când părțile înscriu clauza desființării de plin drept a

contractului în situația neexecutării obligației, fără somație sau punere în

întârziere și s-a constatat că cerința culpei debitorului cumpărător în

neexecutarea obligației de a construi nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 4215/1938, pentru crearea zonelor militare și pentru măsuri necesare

apărării țării, zona unde era situat terenul în litigiu a devenit zonă

militară, al cărei regim era foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea

dreptului de folosință asupra acestuia chiar în lipsa acordului proprietarului,

ceea ce echivala cu o scoatere din circuitul civil a terenului și atrăgea

imposibilitatea fortuită de executare pentru proprietar a obligației de

construire, cu consecința liberării lui în îndeplinirea acesteia.

S-a mai reținut, că îndeplinirea

obligației de construire nu a fost posibilă nici după încetarea războiului,

pentru că ulterior a intervenit o imposibilitate morală, rezultată din regulile

de funcționare a regimului politic dictatorial – agresiv instaurat la 6 martie 1945,

care nega principiile de organizare statală bazate pe democrație și reguli de

drept, în care mijloacele de producție și bunurile solului și subsolului

aparțineau întregului popor și în care inițiativa particulară, proprietatea

privată și respectul acesteia erau total negate.

Tribunalul a concluzionat că terenul

în litigiu intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că unitatea

deținătoare are obligația de a soluționa notificarea conform dispozițiilor art.

26 din acest act normativ, dat fiind faptul că din probele administrate rezultă

că este ocupat de hotelul M. și de alei de acces, că este traversat în subteran

de rețele de cabluri și canalizare și deci nu poate fi restituit în natură.

Prin decizia nr. 28/C din 30

ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâții

Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța; a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată și a

obligat intimata la 357 lei cheltuieli de judecată, pentru următoarele

considerente:

Imobilul în litigiu, teren în

suprafață de 341,9 mp, a fost cumpărat de bunicul reclamantei conform

extrasului de pe actul de vânzare-cumpărare nr. 3315 din 23 noiembrie 1939

eliberat de Arhivele Statului, în schimbul unui preț de 20.512 lei ce s-a

achitat integral.

Acest act a fost încheiat conform

Deciziei nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Primăriei Constanța, aprobată prin

Decretul nr. 761/1906, care stabilea condițiile generale de vânzare-cumpărare

pentru terenurile situate în zona plajei din Stațiunea Mamaia și prevedea că

acestea se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă

de locuit tip vilă în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, și să

contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Printre condițiile generale

ale vânzării s-a stabilit și sancțiunea aplicabilă în caz de neexecutare a

vreuneia din obligațiile asumate de cumpărător, respectiv rezilierea de plin

drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nicio altă formalitate sau

punere în întârziere, iar această clauză constituia un pact comisoriu de gradul

IV, pentru că desființarea convenției intervenea de drept, fără intervenția

instanței judecătorești.

Deși la dosar nu a fost depus actul

prin care bunicul reclamantei a cumpărat de la Primăria Constanța terenul a

cărui restituire se solicită în cauză, existența obligației de a construi și a

clauzei rezolutorii exprese de gradul IV rezultă cu certitudine din actele

administrative care au stat la baza încheierii acestuia și, pe de altă parte,

existența celor două clauze nu a fost negată pe parcursul judecății, aspectele contestate

de titulara acțiunii vizând necesitatea intervenției instanței de judecată în

pronunțarea sancțiunii rezolutorii și lipsa oricărei culpe a autorilor săi în

neexecutarea obligației de a construi.

Referitor la pretinsul caracter

judiciar al rezoluțiunii, s-a reținut că pactul comisoriu de gradul IV inserat

în titlul, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, are drept efect

desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de

executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire și înlătură în

totalitate rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării acestei

sancțiuni, care intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligației

debitorului.

În ceea ce privește momentul la care

a intervenit desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu de gradul

IV inserat în cuprinsul acestuia, s-a reținut că sancțiunea nu este numai

efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de

către unul dintre contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului

obligației neexecutate de a face efectivă această sancțiune, respectiv Decizia

nr. 22043/1958, prin care titlul autorului reclamantei a fost declarat

„desființat și reziliat de plin drept”.

Această decizie reprezintă

materializarea dreptului creditoarei Primăria Constanța de a invoca pactul

comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 și art. 1079 C.

civ., și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept

consecință desființarea convenției de înstrăinare și pierderea dreptului de

proprietate al debitorului cumpărător.

Caracterul general al deciziei, care

nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren în litigiu, nu poate

conduce, singur, la concluzia că ea reprezintă un act abuziv de preluare,

pentru că localizarea imobilului în litigiu se poate realiza prin raportare la

actele dosarului, din care rezultă că parcela vândută autorului reclamantei

face parte din suprafața cuprinsă între Siutghiol și Marea Neagră, cedată de

Ministerul Domeniilor comunei Constanța în anul 1905.

S-a mai reținut că, Legea nr.

4215/1938, care reglementa situația terenurilor situate în zonele militare, nu

a interzis edificarea construcțiilor particulare în asemenea perimetre, ci

prevedea doar necesitatea obținerii aprobării prealabile a Ministerului

Apărării Naționale și Ministerului Aerului și Marinei.

Or, reclamanta nu a probat că

autorii săi au făcut demersurile necesare obținerii unei asemenea aprobări,

nici înainte și nici după terminarea războiului, iar pretinsul refuz al celor

două autorități nu poate conduce în mod automat la concluzia existenței unei

imposibilității obiective de a construi.

Chiar dacă s-ar fi reținut că pentru

perioada războiului (1941-1945) neexecutarea construcției nu s-a datorat culpei

debitorului obligației de a construi, ci intervenției unui caz de forță majoră,

s-a apreciat că această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă și

pentru intervalul următor, scurs până la emiterea Deciziei nr. 22043/1958, prin

care creditorul-vânzător și-a manifestat voința de a da eficiență pactului

comisoriu de gradul IV.

Față de cele expuse, s-a

concluzionat că autorii reclamantei nu aveau calitatea de titulari ai dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu și că prevederile Legii nr. 10/2001

nu sunt incidente în speță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta I.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Rezilierea rămâne o sancțiune a

neexecutării culpabile a contractului de către una din părțile lui, chiar și în

situația în care în contract s-a inserat un pact comisoriu de ultim grad.

Aplicarea sancțiunii de către

cocontractantul care afirmă că și-a executat obligațiile, rămâne a fi

verificată de către instanță, așa cum a procedat instanța de fond.

Instanța de apel a apreciat greșit

că rezoluțiunea, cel puțin în situația existenței unui pact comisoriu, nu mai

sancționează culpa în neexecutarea obligațiilor asumate, astfel că răspunderea

devine, în viziunea acestei instanțe, una obiectivă, ceea ce contravine

fundamentelor instituției rezoluțiunii.

S-a arătat că, instanța de judecată

poate verifica existența culpei cocontractantului în executarea contractului,

adică a îndeplinirii condițiilor necesare pentru desființarea acestuia, în

situația unui pact comisoriu expres, astfel spus rolul instanței de judecată nu

este exclus în totalitate motivat de existența pactului comisoriu.

De asemenea, s-a arătat că domeniul

culpei încetează acolo unde începe domeniul forței majore și că neexecutarea

obligațiilor contractuale de către autorii reclamantei este datorată forței

majore, respectiv a războiului.

În această situație, s-a arătat că

și în ipoteza existenței unui pact comisoriu expres de ultim grad, pentru ca

rezilierea, sancțiune pentru neexecutarea culpabilă, să devină incidentă, este

necesar a se proba culpa (vinovăția) celui căruia i se impută neexecutarea

obligației contractuale.

În lipsa culpei, exclusă de plano de

existența forței majore, rezilierea nu poate interveni.

S-a mai arătat și că schimbarea

regimului politic, care a atentat grav la dreptul de proprietate,

considerentele Deciziei nr. 22043/1958 fiind relevante în acest sens,

constituia și ea o cauză exoneratoare de răspundere ce poate fi asimilată

forței majore.

De asemenea, se mai susține că deși

a arătat că din componența comisiei de preluare trebuia să facă parte și un

reprezentant al proprietarilor, instanța de apel nu s-a pronunțat în acest

sens.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente :

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Or, în cauză, instanța de apel a

pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a

fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2

care anume preluări pot fi reținute ca fiind abuzive în sensul acestui act

normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun

titlu sau pentru neplata impozitelor etc.

În categoria preluărilor mai sus

arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează și acele situații în

care, ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de

către părțile contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în

patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.

Este și situația părților care au

încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care ulterior a fost

desființat, fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părțile au înțeles să

însereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru

neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.

În acest context al analizei este de

menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepția

celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară

intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează la ea,

instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale

de rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În speță, este necontestat faptul că

autorul reclamantei, G.B., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța un

lot din terenul situat în Stațiunea Mamaia prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2909/1939, transcris sub nr. 3313/1939 de Tribunalul Constanța.

Vânzarea acestui teren a fost

posibilă ca urmare a faptului că prin decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a

Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr.

761/1906, Primăria orașului Constanța a intrat în posesia mai multor terenuri

situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii

și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu

obligația (condiția) pentru cumpărători de a ridica în 4 ani pe acestea

construcții, termen prelungit ulterior la 6 ani.

Prin contractul mai sus arătat,

autorul reclamantei și-a asumat obligația de a construi pe acest teren o casă

de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administrația

Municipală, în termen de 6 ani, termen care a expirat în anul 1945.

În acest contract, părțile au

înțeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune, necontestată de

reclamantă, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit

căreia nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător prin acest act

atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări și Municipiul Constanța,

investind prezentul act cu formulă executorie conform art. 20 din legea

autentificării actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în

întârziere și cu deplin drept, va intra în posesia bunului vândut.

Faptul că nici până la expirarea

termenului contractual și nici după acea dată cumpărătorul nu și-a îndeplinit

obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscut de

reclamantă.

Or, prin înserarea în contract a

pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părțile au înțeles să accepte

că în caz de nerealizare a condiției stipulate, aceea de a se ridica de către

cumpărător o construcție până la împlinirea termenului, 23 noiembrie 1945,

contractul este desființat de plin drept, fără să fie necesară intervenția

instanței de judecată, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în acest sens și fără vreo altă formalitate prealabilă, cum se

apără recurenta, în sensul că și în situația stipulării în contract a unui pact

comisoriu expres, instanța poate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile

legale pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare.

Ca efect al desființării retroactive

a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul

vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanța, fapt care s-a

realizat la momentul expirării termenului, 23 noiembrie 1945, și care doar a

fost constat de către partea vânzătoare prin decizia nr. 22043/1958 a

comitetului său executiv.

Apărarea reclamantei în sensul că,

în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a contractului nu

și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor cauze de forță

majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea

regimului politic, situații în care nu este dovedită vinovăția autorului său

cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract, nu poate fi

primită.

Mai întâi că, prin înserarea în

contract a pactului comisoriu mai sus arătat, cumpărătorul și-a asumat și

riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo culpă din

partea sa a obligațiilor asumate prin acesta. În caz contrar, în măsura în care

părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină numai în caz de

neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de observat că nu era

necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiție fiind cerută

și verificată în cazul rezoluțiunii judiciare.

Mai apoi, este de observat că și în

cazul existenței unei imposibilității fortuite de executare a obligației

asumate prin contract, situație în care nu se pune problema rezilierii sau

rezoluțiunii contractului ci problema riscului contractului, acesta, riscul

este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, respectiv de către

proprietarul sub condiție rezolutorie, în speță, tot de către autorul

reclamantei.

În acest context al analizei este de

menționat și faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin adoptarea Decretului-lege

nr. 4215/1938 s-ar fi instituit de către legiuitor vreo interdicție, pe o

durată nedeterminată, de a ridica construcții în zona Mamaia.

Mai mult, în speță, nu s-a dovedit

în nici un mod nici faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun demers

pentru a începe construcția după încheierea contractului, adică după data de 23

noiembrie 1939, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru

îndeplinirea formalităților necesare autorizării lucrărilor de construire, mai

înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial,

sau după schimbarea regimului politic, caz în care apărările reclamantei cu

referire la aceste aspecte sunt nefondate.

Așa fiind, terenul în litigiu se

găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiului Constanța ca urmare a

desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu autorul

reclamantei, G.B., în anul 1939, pentru nerespectarea de către cumpărător a

obligației asumate prin contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive,

care să fi fost realizată în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat,

astfel că în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile legii de reparație invocată de recurentă, anume cele ale

Legii nr. 10/2001.

Critica potrivit căreia la emiterea

deciziei prin care s-a preluat terenul de către stat trebuia să participe și un

reprezentant al proprietarilor este nefondată, deoarece prin aceasta nu a operat

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, rezoluțiunea operând de plin

drept la expirarea termenului de 4 ani, prelungit la 6 ani, până la care

autorul recurentei-contestatoare trebuia să edifice construcția.

Decizia nu a făcut decât să constate

această situație, considerând că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul

comunei și deci al statului și să-l preia din detențiunea autorului

reclamantei.

Pentru considerentele de fapt și de

drept arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de

către reclamantă ca nefondat, iar, conform art. 274 C. proc. civ. va obliga

recurenta să plătească intimatului suma de 357 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta I.M.

împotriva deciziei nr. 28/C din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenta să plătească intimatului

Municipiul Constanța, prin primar, suma de 357 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 octombrie 2008.