ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4510/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul M.D., în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Constanța, a solicitat anularea dispoziției nr. 1773/2006 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a terenului în suprafață de 434,05 m.p., lotul 2. careul 17, situat în stațiunea Mamaia. Prin sentința civilă nr. 1140 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Constanța a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că prin dispoziția nr. 1773/2006 emisă de pârâtul primarul municipiului Constanța s-a respins notificarea nr. 53411 din 18 aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natura a imobilului teren în suprafață de 434,05 m.p.

situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, lot 2, careul 17, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 5485 din 3 mai 2000 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O. a dobândit, în baza contractului de vânzare-eumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanța în cinul 1936, o suprafață de teren de 434,05 m.p., la prețul de 5.500 RON, teren amplasat în Mamaia Sat, lotul 2, careul 17. Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit că decizia nr. 22043/ 24 octombrie 1958. prin care s-au desființat și reziliat de plin drept actele de vânzare-eumpărare a loturilor de pe plaja Mamaia pentru ncrespectarca clauzelor prevăzute in actele normative și în contractele de vânzare- atât cu privire la neplata prețului cât și la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate este legală.

S-a mai constatat că în contractul de vânzare-eumpărare încheiat în anul 1936, a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcție în termen de 6 ani de la data achiziționării imobilului, în caz contrar contractul fiind reziliat de drept, iară intervenția instanței, în cauză operând pactul comisoriu de gradul IV. Acest aspect a fost reținut de instanța de fond, drept pentru care, s-a apreciat, în speță, că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 293/C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii îl reprezintă încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unui teren în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 2. careul 17. Potrivit actelor depuse în dosarul cauzei, s-a constatat că reclamantul este moștenitorul defunctei M.G. care a formulat în timpul vieții cerere de restituire a terenului în litigiu, dobândit de pe urma autoarei L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001. Contractul de vânzare-cumpărare din anul 1936 a fost încheiat de autoarea reclamantului, în calitate de cumpărător, pe de o parte și de Primăria Constanța, în calitate de vânzător, pe de altă parte, în condițiile stipulate prin decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin decretul nr. 76/1906.

în care s-a prevăzut că terenurile situate în zona plajei Mamaia se vând sub condiția ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă. În termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, de la dala dobândirii imobilelor, urmând a contribui și cu un procent de 25% la loate cheltuielile edilitare. Decizia nr. 25/1905, în temeiul căreia a fost iacuiă vânzarea terenului în discuție, conține un pact comisoriu de gradul IV. potrivii căruia, nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere și fără intervenția instanței judecătorești. Din adresa nr. 29877/1936 emisă de Primăria municipiului Constanța, secția bunurilor, rezultă că autoarea reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 434,05 m.p.

situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 2, careul 17. În condițiile menționate mai sus, vânzătorul aducând la cunoștință cumpărătorului că „terenul se vinde cu obligația, pentru cumpărător, de a construi în condițiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, astfel că la expirarea termenului de plată a prețului și această obligație de a construi să fie împlinită". Dată fiind inserarea pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autoarea reclamantului, rezoluțiunea convenției a operat de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului, din acest motiv, reținandu-se că nu era necesară intervenția instanței pentru pronunțarea rezoluțitimi contractului.

Astfel, sancțiunea rezoluțiuniî a intervenit în anul 1958, prin decizia nr. 22043, prin care Primăria Constanța de a dat eficiență pactului comisoriu inserat în coniractul de vânzare-cumpărare și a reintrat în proprietatea terenului.

Deși s-a apreciat că decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita L.O., identificarea acestuia a fost posibilă potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, conform cărora suprafața de teren înstrăinată autoarei reclamantului face parte din lotul cuprins între Sutghiol și Marea Neagra, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța în 1905. Până la momentul emiterii deciziei nr. 22043/1958, urmare a căreia a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție, nu s-a făcut dovada efectuării demersurilor necesare obținerii autorizațiilor de construire pentru edificiul pe care era obligat cumpărătorul să îl ridice pe teren și nici a survenienței vreunui caz de forță majoră care să-i fi împiedicat în acest demers.

Contractul de vânzare-cumpărare care prevede obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă pentru care. de asemenea, nu s-a dovedit că proprietarul ar fi tăcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947. Dacă pentru perioada în care a avut loc războiul s-a constatat existența unui caz de forță majoră- care l-a împiedicat pe cumpărător să-și îndeplinească obligația de a edifica o construcție pe terenul achiziționat s-a apreciat că această cauză de suspendare a cursului termenului stipulat în actul care reglementează condițiile de vânzare nu a mai subzistat în perioada următoare, până la apariția deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

Instanța de apel a mai reținut ea, prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la dala acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate. S-a mai reținut și că înaintea apariției Legii pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării promulgată prin decretul nr. 4215 din 10 decembrie 1938, care a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, cumpărătorul nu a făcut niciun demers pentru a construi, pe acest teren.

De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus a fost instituită obligația ca „orice lucrare, construcție, plantație pe care im particular ar avea să o facă pe Perenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie in prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ea executarea sa se facă astfel ca ea sa corespundă cerințelor apărării naționale". În speța de față, reclamantul nu a laeut nici această dovadă și, în consecință, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv de către stat de îa autorul reclamantului, prin decizia nr. 22043/1954, ci ca urmare a intervenim rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, prin acțiunea pactului eomisoriu de gradul IV, prevăzut de părțile contractante.

Prin urmare, aceeași instanță a constatat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren. În condițiile Legii nr. 10/2001, așa după corect s-a reținut în dispoziția nr. 1773/21,06.2006 emisă de primarul municipiului Constanța. Prin decizia nr. 1391 din data de 14 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatai nulitatea recursului formulat de reclamant, întrucât acesta nu s-a conformat exigențelor prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. S-a reținut că recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul și nici nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare stipulate în textul legal menționat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație in anulare reclamantul solicitând anularea hotărârii atacate, soluționarea pe fond a cererii sale de recurs referitoare la decizia nr. 293C pronunțată la data de 20 decembrie 2010 de Curtea de Apel Constanța, în sensul admiterii acestuia, cu obligarea imimatuiui la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea contestației în anulare, petentul a susținut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârșite de instanța de recurs, care a apreciat, în mod greșit că cererea și motivele de recurs nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege. Susține faptul că decizia atacată eu recurs i-a fost comunicată la data de 17 ianuarie 2011, iar cererea prin care a declarat calea de atac a fost depusă la data de 2 februarie 2011 la arhiva instanței de apel, rezultând astfel respectarea dispozițiilor legale în materie cu privire la termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Înalta Curte asupra contestației în anulare, constată următoarele: Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare specială, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să cerceteze vreunui din motivele de modificare sau casare. Prin greșeli materiale se înțeleg, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal, procedural săvârșite în mod involuntar de instanța de judecată cu ocazia soluționării cauzei. Din această perspectivă, se constată că, pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de textul legal prin care este reglementată.

Prin contestația în anulare formulată, petentul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, rezultând din constatarea eronată a faptului că a formulat recursul în afara termenului legal. Din analiza deciziei pronunțate de instanța de recurs, a cărei retractare se solicită, Înalta Curte reține că instanța de control judiciar a constatat nulitatea căii extraordinare de atac exercitate, deoarece aspectele invocate nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și nici nu au fost formulate critici care să permită încadrarea acestora, din oficiu, în vreunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de textul legal menționat.

Instanța constată că motivele invocate prin contestația în anulare sunt străine de aspectele analizate de instanța de recurs, prin hotărârea pronunțată fiind analizat aspectul referitor la nemotivarea recursului și nu la tardivitatea acestuia, astfel după cum deja s-a arătat. Având în vedere situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., pe care contestaiorul și-a întemeiat cererea, instanța constată că acestea nu sunt incidente în cazul de față, întrucât instanța de recurs nu a săvârșit nicio eroare materială, ca rezultat al confundării sau aprecierii greșite a unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, determinante pentru soluția pronunțată. Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă pe contestatorul căzut în pretenții la plata sumei de 345 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul primarul municipiului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul M.D. împotriva deciziei nr. 1391 din 14 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatorul la plata sumei de 345 RON, cheltuieli de judecată către intimatul primarul municipiului Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.