ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4510/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4510/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrata sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamantul M.D., în contradictoriu cu

pârâtul primarul municipiului Constanța, a solicitat anularea dispoziției nr. 1773/2006

emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții de restituire

în natură a terenului în suprafață de 434,05 m.p., lotul 2. careul 17, situat în

stațiunea Mamaia.

Prin sentința civilă nr. 1140 din 15 octombrie

2008 Tribunalul Constanța

a

respins acțiunea, ca nefondată, reținând că prin dispoziția nr. 1773/2006 emisă

de pârâtul primarul municipiului Constanța s-a respins notificarea nr. 53411

din 18 aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natura a imobilului

teren în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, lot 2,

careul 17, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 5485 din 3 mai

2000 pronunțată de Judecătoria Constanța,

definitivă

și irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O. a dobândit, în baza

contractului de vânzare-eumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanța în

cinul 1936, o suprafață de teren de 434,05 m.p., la prețul de 5.500 RON, teren amplasat

în Mamaia Sat, lotul 2, careul 17.

Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit că

decizia nr. 22043/ 24 octombrie 1958. prin care s-au desființat și reziliat de plin

drept actele de vânzare-eumpărare a loturilor de pe plaja Mamaia pentru ncrespectarca

clauzelor prevăzute in actele normative și în contractele de vânzare- atât cu privire

la neplata prețului cât și la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate este

legală.

S-a mai constatat că în contractul de vânzare-eumpărare

încheiat în anul 1936, a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era

obligat să edifice o construcție în termen de 6 ani de la data achiziționării imobilului,

în caz contrar contractul fiind reziliat de drept, iară intervenția instanței, în

cauză operând pactul comisoriu de gradul

IV.

Acest aspect a fost reținut de instanța de fond, drept pentru

care, s-a apreciat, în speță, că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 293/C din 20 decembrie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale

s-a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțată de instanța

de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că obiectul acțiunii îl reprezintă încălcarea dreptului de proprietate

al reclamantului asupra unui teren în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța,

stațiunea Mamaia, lot 2. careul 17.

Potrivit actelor depuse în dosarul cauzei,

s-a constatat că reclamantul este moștenitorul defunctei M.G. care a formulat în

timpul vieții cerere de restituire a terenului în litigiu, dobândit de pe urma autoarei

L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contractul de vânzare-cumpărare din anul

1936 a fost încheiat de autoarea reclamantului, în calitate de cumpărător, pe de

o parte și de Primăria Constanța, în calitate de vânzător, pe de altă parte, în

condițiile stipulate prin decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului comunal al Primăriei

Constanța, aprobată prin decretul nr. 76/1906. în care s-a prevăzut că terenurile

situate în zona plajei Mamaia se vând sub condiția ca dobânditorii să construiască

o casă de locuit sau o vilă. În termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, de

la dala dobândirii imobilelor, urmând a contribui și cu un procent de 25% la loate

cheltuielile edilitare.

Decizia nr.

25/1905, în temeiul căreia a fost iacuiă

vânzarea terenului în discuție, conține un pact comisoriu de gradul

IV.

potrivii căruia, nerespectarea vreunei

obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere și fără

intervenția instanței judecătorești.

Din adresa nr. 29877/1936 emisă de Primăria

municipiului Constanța, secția bunurilor, rezultă că autoarea reclamantului a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța,

stațiunea Mamaia, lot 2, careul 17. În condițiile menționate mai sus, vânzătorul

aducând la cunoștință cumpărătorului că „terenul se vinde cu obligația, pentru cumpărător,

de a construi în condițiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, astfel că

la expirarea termenului de plată a prețului și această obligație de a construi să

fie împlinită".

Dată fiind inserarea pactului comisoriu

în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autoarea reclamantului,

rezoluțiunea convenției a operat de drept, fără a fi necesară intervenția instanței,

sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației

debitorului, din acest motiv, reținandu-se că nu era necesară intervenția instanței

pentru pronunțarea rezoluțitimi contractului.

Astfel, sancțiunea rezoluțiuniî a intervenit

în anul 1958, prin decizia nr. 22043, prin care Primăria Constanța de a dat eficiență

pactului comisoriu inserat în coniractul de vânzare-cumpărare și a reintrat în proprietatea

terenului.

Deși s-a apreciat că decizia nr. 22043/1958

nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita L.O., identificarea acestuia

a fost posibilă potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, conform cărora suprafața

de teren înstrăinată autoarei reclamantului face parte din lotul cuprins între Sutghiol

și Marea Neagra, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța în 1905.

Până la momentul emiterii deciziei nr.

22043/1958, urmare a căreia a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în discuție, nu s-a făcut dovada efectuării demersurilor

necesare obținerii autorizațiilor de construire pentru edificiul pe care era obligat

cumpărătorul să îl ridice pe teren și nici a survenienței vreunui caz de forță majoră

care să-i fi împiedicat în acest demers.

Contractul de vânzare-cumpărare care prevede

obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război

în anul 1941, perioadă pentru care. de asemenea, nu s-a dovedit că proprietarul

ar fi tăcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei

construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin

deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea

termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie

1947.

Dacă pentru perioada în care a avut loc

războiul s-a constatat existența unui caz de forță majoră- care l-a împiedicat pe

cumpărător să-și îndeplinească obligația de a edifica o construcție pe terenul achiziționat

s-a apreciat că această cauză de suspendare a cursului termenului stipulat în actul

care reglementează condițiile de vânzare nu a mai subzistat în perioada următoare,

până la apariția deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința

de a da eficiență pactului comisoriu de gradul

IV.

Instanța de apel a mai reținut ea, prin

deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale au aprobat prelungirea

termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la dala

acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale

de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate.

S-a mai reținut și că înaintea apariției

Legii pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării

promulgată prin decretul nr. 4215 din 10 decembrie 1938, care a fost adoptată ulterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, cumpărătorul nu a făcut

niciun demers pentru a construi, pe acest teren.

De asemenea, prin actul normativ menționat

mai sus a fost instituită obligația ca „orice lucrare, construcție, plantație pe

care im particular ar avea să o facă pe Perenul căzând într-o zonă militară, trebuie

să fie in prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului

și Marinei, care pot impune ea executarea sa se facă astfel ca ea sa corespundă

cerințelor apărării naționale".

În

speța de față, reclamantul nu a laeut nici această dovadă

și, în consecință, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a fost preluat

în mod abuziv de către stat de îa autorul reclamantului, prin decizia nr. 22043/1954,

ci ca urmare a intervenim rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare,

prin acțiunea pactului eomisoriu de gradul

IV,

prevăzut de părțile contractante.

Prin urmare, aceeași instanță a constatat

că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură sau prin echivalent

a acestui teren. În condițiile Legii nr. 10/2001, așa după corect s-a reținut în

dispoziția nr. 1773/21,06.2006 emisă de primarul municipiului Constanța.

Prin decizia nr. 1391 din data de 14 martie

2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă,

s-a constatai nulitatea recursului formulat de reclamant,

întrucât acesta nu s-a conformat exigențelor prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

S-a reținut că recurentul nu a indicat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat

recursul și nici nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în

vreunul dintre cazurile de casare sau modificare stipulate în textul legal menționat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

in anulare reclamantul

solicitând

anularea hotărârii atacate, soluționarea pe fond a cererii sale de recurs referitoare

la decizia nr. 293C pronunțată la data de 20 decembrie 2010 de Curtea de Apel Constanța,

în sensul admiterii acestuia, cu obligarea imimatuiui la plata cheltuielilor de

judecată.

În

motivarea contestației în anulare, petentul a susținut că

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârșite de instanța

de recurs, care a apreciat, în mod greșit că cererea și motivele de recurs nu au

fost depuse în termenul prevăzut de lege.

Susține faptul că decizia atacată eu recurs

i-a fost comunicată la data de 17 ianuarie 2011, iar cererea prin care a declarat

calea de atac a fost depusă la data de 2 februarie 2011 la arhiva instanței de apel,

rezultând astfel respectarea dispozițiilor legale în materie cu privire la termenul

de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Înalta Curte asupra contestației în anulare,

constată următoarele:

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. prevăd

că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în

anulare specială, atunci când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să cerceteze vreunui din motivele

de modificare sau casare.

Prin greșeli materiale se înțeleg, în sensul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal, procedural

săvârșite în mod involuntar de instanța de judecată cu ocazia soluționării cauzei.

Din această perspectivă, se constată că,

pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare,

se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de textul

legal prin care este reglementată.

Prin contestația în anulare formulată,

petentul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de recurs este rezultatul

unei greșeli materiale, rezultând din constatarea eronată a faptului că a formulat

recursul în afara termenului legal.

Din analiza deciziei pronunțate de instanța

de recurs, a cărei retractare se solicită, Înalta Curte reține că instanța de control

judiciar a constatat nulitatea căii extraordinare de atac exercitate, deoarece aspectele

invocate nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. și nici nu au fost formulate critici care să permită încadrarea

acestora, din oficiu, în vreunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute

de textul legal menționat.

Instanța constată că motivele invocate

prin contestația în anulare sunt străine de aspectele analizate de instanța de recurs,

prin hotărârea pronunțată fiind analizat aspectul referitor la nemotivarea recursului

și nu la tardivitatea acestuia, astfel după cum deja s-a arătat.

Având în vedere situațiile expres prevăzute

de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., pe care contestaiorul și-a întemeiat cererea,

instanța constată că acestea nu sunt incidente în cazul de față, întrucât instanța

de recurs nu a săvârșit nicio eroare materială, ca rezultat al confundării sau aprecierii

greșite a unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, determinante

pentru soluția pronunțată.

Fiind o cale de retractare, contestația

în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele

prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge

contestația în anulare.

Totodată, în temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă pe contestatorul căzut în pretenții la

plata sumei de 345 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul primarul

municipiului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatorul M.D. împotriva deciziei nr. 1391 din 14 martie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Obligă contestatorul la plata sumei de

345 RON, cheltuieli de judecată către intimatul primarul municipiului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2013.