ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

cererea adresata Tribunalului Constanța la data de 10 august 2012 și

înregistrată sub nr, 9371/118/2012, precizată sub aspectul cadrului procesual

pasiv, reclamanta Z.R.M.E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

M.F.P. și Municipiul Constanța prin primar a formulat acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 563 C. civ. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a

terenului intravilan, fără construcții, situat în Stațiunea Mamaia - delimitat

de planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafață totală de 521,99 mp,

pe același amplasament sau pe un alt amplasament din intravilanul stațiunii. în

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta a solicitat

obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestui

teren, prin raportare la vaioarea sa piață. A mai solicitat obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că terenul situat în Stațiunea Mamaia, în suprafață totală de 521,99

mp, a fost cumpărat de mama sa E.P., în baza actului de vânzare - cumpărare

autentificat sub nr. 2746 din 11 septembrie 1935.

În baza sentinței civile nr. 433 din

23 aprilie 1953 s-a hotărât trecerea acestui imobil în patrimoniul statului, în

temeiul Decretului 111/1951. Reclamanta a a arătat că această sentință civilă

nu i~a fost niciodată comunicată, motiv pentru care a formulat apel, ce a fost

admis prin Decizia civilă nr. 1780 din 04 octombrie 2000 pronunțată de

Tribunalul Constanța, dosarul reconstituit prin sentința civilă nr. 18909 din

15 noiembrie 1999 fiind trimis spre rejudecare Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 2149 din 20

februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a respins acțiunea

reclamantei Administrația Financiară Constanța.

Reclamanta a susținut că, în acest

mod, a fost desființat titlul în baza căruia statul deținea proprietatea asupra

acestui imobil, astfel că, în prezent, statui, prin organele locale din

Constanța, dețin posesia acestui teren tară a avea vreun titlu care să-i

confere acest atribut.

Reclamanta a învederat instanței că a

încercat să redobândească acest teren și pe cale administrativă, în condițiile

Legii 18/1991 și Legii nr. 10/2001 însă organele competente au refuzat

soluționarea cererilor, declinându-și reciproc competența.

În drept, reclamanta a invocat art,

563 și urm.C. civ.

Cererii i-au fost anexate înscrisuri,

în copie, act de vânzare cumpărare, certificat de moștenitor, hotărâri

judecătorești.

În apărare, pârâtul Statui Român prin

M.F.P. a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție a invocat

inadmisibilitatea acțiunii.

În motivarea excepției acest pârât a

susținut că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, care prin art.

2 alin. (10 lit h) și i) își extinde aplicabilitatea la toate imobilele

preluate de stat, iar reclamanta trebuia să urmeze procedura specială

instituită prin acest act normativ.

Pârâtul a susținut că, a admite ca,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar mai fi admisibile acțiunile în

revendicare, ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care

stabilesc o procedură obligatorie dar și termene ce trebuie respectate, a căror

nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii,

sancțiune menită a asigura securitatea raporturilor juridice civile, prin

eliminarea incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile, de natura

a afecta valoarea economică a acestora precum și interesele eventualilor

dobânditori de bună credință, incertitudine care ar fi generată de

posibilitatea ca oricând să se introducă o acțiune în revendicare.

Prin sentința civilă nr, 2111 din 25

aprilie 2013, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanta Z.R.M.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Constanța prin primar și Statul Român prin M.F.P. reprezentant de D.G.F.P.

Constanta, ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta Z.R.M. este moștenitoarea legală a defunctei P.E., care a

deținut, în timpul vieții, în proprietate terenul în suprafață de 521,99 mp,

situat în stațiunea Mamaia, județul Constanța.

În temeiul Decretului nr. 111/1951

imobilul a fost preluat de stat, conform sentinței civile nr. 433 din 23

aprilie 1953 pronunțată de fostul Tribunal Popular al orașului Constanța.

Potrivit art. 22 din Legea nr.

10/2001, reclamanta a declanșat procedura administrativă, solicitând în baza

notificării din 2 iulie 2001- primarului Municipiului Constanța, restituirea în

natură a terenului în suprafață de 521,99 mp, situat în Mamaia, județul

Constanța.

În baza art. 21 din Legea nr. 10/2001,

primarul Municipiului Constanța a emis Dispoziția din 27 septembrie 2002 - prin

care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanta Z.R.M.E. privind

restituirea în natură a suprafeței de 521,99 mp situată în Mamaia, întrucât nu

se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001; această dispoziție nu a fost

contestată de reclamantă.

Ulterior, reclamanta a solicitat

revendicarea acestei suprafețe pe calea dreptului comun.

Instanța de fond a respins acțiunea

reclamantei, ca inadmisibilă, cu motivarea că persoanele care au utilizat

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiunea în

revendicare având în vedere regula electa ana via și principiul securității raporturilor

juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României.

- 1977).

De altfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție, a stabilit prin Decizia 33 din 9 iunie 2008

pronunțată în interesul legii, concursul între legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în ceea ce o privește pe reclamantă

a constituit un remediu efectiv care a acoperit speranța legitimă a acesteia

când a uzat de această procedură, astfel încât nu se mai poate prevala de un

bun în temeiul art. 1 din Primul Protocol și nu se poate invoca încălcarea

accesului liber la justiție, prin urmare nu are deschisă calea acțiunii în

revendicare.

Prin urmare, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 a fost suprimată practic posibilitatea recurgerii ta

dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate, fără a fi îngrădit accesul liber la justiție.

Prin Decizia nr. 82 C din 14 octombrie

2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva sentinței civlie nr. 2111 din 25

aprilie 2013 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Instanța de apel, referitor la

criticile reclamantei formulate prin cererea de apel - care vizau faptul că în

mod greșit a fost admisă excepția inadmisibiliîății acțiunii, în raport de

temeiul de drept - art. 563 C. civ., că terenul pe care îl revendică nu a fost

niciodată în proprietatea statului, că nu are relevanță faptul că notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă prin dispoziție emisă de

primar, pe care nu a contestat-o întrucât acțiunea în revendicare este

imprescriptibilă -, a reținut următoarele:

Reclamantă a. învestit instanța de

judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând

obligarea pârâților să-i restituie în deplină proprietate și posesie, terenul

în suprafață de 521,99 mp, situat în Mamaia, județul Constanța.

Acțiunea formulată de către reclamantă

a fost respinsă, ca inadmisibilă pe considerentul că Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii fa dreptul comun; ce constituie

atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, De altfel, reclamanta a uzitat de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 iar notificarea formulată a fost respinsă prin

dispoziția emisă de primar pe care nu a contestat-o.

Fără a nega încadrarea situației de

fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta a pretins

că trebuia acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă în dezlegarea dată

recursului în interesul legii conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În mod legai, instanța de fond,

analizând cauza, a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și

a stabilit că, în raport cu principiul specialia generaiibm derogant,

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se

aplică cu prioritate, astfel încât după adoptarea Legii nr. 10/2001 nu mai

există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura instituită de această

lege și a recurge în continuare la dreptul comun.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la imobilul preluat abuziv de

către stat tară titlu valabil, prevăd că, pot fi revendicate de foștii

proprietar sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri inclusiv pentru imobilele preluate Iară titlu valabil, astfel că după

intrarea în vigoare a acestei legi, nici dispozițiile ar. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, nu pot constitui temei legal pentru revendicarea imobilelor

conform dreptului comun.

Pe de altă parte Legea nr. 10/2001

instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze instabilitatea raporturilor juridice văzute în

legătură cu imobilele preluate în mod abuziv, astfel că, în prezent, Legea nr.

10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate

abuziv de către stat cu sau tară titlu, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

Aplicarea prioritară a Legii nr.

10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a

normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub

incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau

continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii

speciale.

Sub acest aspect, decizia secțiilor

unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție a statuat

că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege

dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea

dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii In

revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în

condițiile art. 47 alin. l din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această

soluție vine în continuarea firească, a jurisprudenței instanței supreme - prin

care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării

legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007,

referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care

reclamanta, a revendicat imobilul preluat de stat a fost promovată în 2012,

deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001),

soluționarea ei nu putea fi tăcută decât în raport, cu reglementarea specială

pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește

condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice

acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențiaiă în

aplicarea dispozițiilor de drept comun.

O astfel de concluzie se impune și din

interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd

că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează

calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după

primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menționate pot să

exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de

proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit

reglementării legii speciale. Or, reclamanta nu a continuat acest demers

procedural după respingerea notificării.

Deși este real ca art. 480 C. civ. nu

a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna

celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se poate susține cu

temei că se încalcă accesul 3a justiție prin. recunoașterea incidenței normei

speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe

cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul

apariției noii reglementări.

De altfel, a considera că și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este

admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces

la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din

C.E.D.O. - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a

jurisprudenței instanței supreme și a celei a C.E.D.O., care au admis

necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o

instanță. C.E.D.O. a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei,

că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalentă legii

speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar

dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela

Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).

Pe de altă parte, trebuie avut în

vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru

imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația

în care se relevă existența unui „bun" în sensul Convenției, „recunoscut

anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenție".

Prin urmare, nici o persoană nu se mai

poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pent.ru bunul

pretins a fî fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie Î989,

dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun" se circumscrie

sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statuiui

ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin

recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în

raport de elemente se constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că

reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în

revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia a

dobândit proprietatea imobilului.

În egală măsură, reclamanta nu are

nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului său

pentru că, prin decizia în interesul legii pronunțată de secțiile unite, ale

Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-au stabilit

situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în

revendicare fondată pe dispozițiile dreptului comun mai poate justifica un

demers în fața instanțelor naționale, iar C.E.D.O. a remarcat - anterior

dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție

jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu înadmisibilitatea de

principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr.

10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

În cuprinsul aceleiași decizii instanța

europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de

stat nu prezumă și nici nu echivalează eu existența unui bun actual ori a unei

speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și

efective".

Din cele ce preced rezultă că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate ti

invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în

vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. ca

fiind „concret și efectiv" și ca în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării

acțiunii în revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest

considerent, nu aduce atingere liberului său acces la justiție și nu contravine

prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, constatând că

tribunalul a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept și a

normelor de drept material incidente cauzei, pentru argumentele expuse, a

respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei menționate,

reclamanta a declarat recurs și, criticând-o pentru nelegalitate, a invocat în

drept dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele:

Deși acțiunea dedusă judecății este o

acțiune în revendicare, tribunalul, cu încălcarea principiului

disponibilității, a califîcat-o și examinat-o ca o acțiune întemeiată pe Legea

nr. 10/2001 și, fără a o analiza ca o acțiune în revendicare, a respins-o, ca

inadmisibilă.

La rândul său, instanța de apel, deși

a apreciat ca se află în soluționarea unei acțiuni în revendicare, a respins

apelul, ca nefondat, menținând soluția instanței de fond, atât tribunalul cât

și instanța de apel evitând să se pronunțe cu privire la fondul acțiunii în

revendicare,

Întreaga motivare a deciziei instanței

de apei se limitează numai la a susține că singura cale de a redobândi imobilul

este Legea nr. 10/2001, lege care a anulat în totalitate acțiunea în

revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că

instanțele n-au exminat cauza din perspectiva art. 563 N.C.C. (introdus de

legiuitor ia data de 01 octombrie 2011) șl aplicabilitatea acestuia după data

intrării în vigoare a noului C. civ., deși critica vkând acest aspect a

reprezentat primul motiv de apel.

A susținut că terenul de 521,99 mp

situat în Stațiunea Mamaia, a fost cumpărat de mama reclamantei (P.E.) și

înscris în evidențele fiscale din Constanța.

Prin Decretul-Lege nr. 111/1951

terenul a fost preluat de stat, prin sentința civilă nr. 433 din 23 aprilie

1953, hotărâre ce a fost însă anulată prin Decizia civilă nr. 1780 din 04

octombrie 2000, acțiunea Circumscripției H.I. Financiară Constanța fiind

respinsă, definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 2149/2001 și

încheierea din 18 noiembrie 2001.

Recurenta-reclamantă a susținut că,

urmare a hotărârilor judecătorești menționate, a fost anulat titlul statului,

imobilul revenind în proprietatea cumpărătoarei P.E., moștenită de fiica sa

Z.R.M.E.

Din data de 20 februarie 2001 (când a

fost recunoscută calitatea de proprietară a reclamantei pentru terenul de

521,99 mp din Stațiunea Mamaia) imobilul nu a fost preluat prin nici un act

normativ sau administrativ din nou, de stat.

Recurenta-reclamantă a susținut că

terenurile vândute de Primăria Municipiului Constanța - prin actele

autentificate și transcrise la Tribunalul Constanța, conțineau obligația

cumpărătorului de a construi o casă sau vilă timp de 6 ani de la cumpărare,

însă intervenirea unor situații de forță majoră : război, localitate de graniță

cu acces limitat și controlat, ocuparea de către Armata Roșie a Constanței, cu

interzicerea de acces în localitate a persoanelor ce nu aveau locuința în

Constanța, interdicția de a construi într-o zonă de frontieră după anul 1945,

naționalizarea proprietăților i-a pus în imposibilitate pe cumpărătorii

terenurilor de a-și construi imobile ele pentru care cumpăraseră aceste

terenuri.

Fostul Sfat Popular al Orașului

Constanța în august 1958 a adoptat Decizia nr. 22043 prin care a anulat

contractele de cumpărare a terenurilor din Stațiunea Mamaia, unii cumpărători

reușind, însă, după anul 1990 să anuleze efectele deciziei pe cale

judecătorească.

Dispoziția din august 1958 nu avea cum

să se aplice contractului autoarei reclamante întrucât nu mai era în vigoare,

dată fiind sentința civilă nr. 433 din 24 aprilie 1953 iar după 20 februarie

2001 nu a mai existat vreun act prin care să se constate că statul este

proprietar al terenului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că

în mod nelegal instanța de apel a refuzat administrarea probatoriului cu acte,

astfel cum a fost solicitat la termenul din 14 octombrie 2013, întrucât tindea

doar a verifica existența rolului fiscal pentru terenul în litigiu, ca urmare a

hotărârii judecătorești din anul 2001.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în

mod greșit instanța de apel a apreciat că acțiunea în revendicare nu poate fi

primită, ca urmare apariției Legii nr. 10/2001 și că în practică există

posibilitatea ca unele solicitări formulate în baza Legii nr. 10/2001 să nu fi

fost soluționate pe fond (din rațiuni formale, procedurale etc), situație în care

cel deposedat de regimul comunist apare ca fiind naționalizat a doua oară.

O altă critică a vizat faptul că

instanța de apel nu a motivat de ce art. 563 C. civ. nu ar fi aplicabil în

soluționarea unei acțiuni în revendicare promovate după data de 01 octombrie

2011, deoarece prin acest articol de lege se consacră imprescriptibilitatea

acțiunii, fără a fi impuse limitări.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în

cauză, sunt întrunite toate cerințele pentru a se constata incidența art. 563

C. civ. în soluționarea acțiunii, făcând dovada că este proprietara terenului

revendicat cu actul autoarei sale și hotărârile judecătorești pronunțate în

cauza, teren care se află în posesia Primăriei municipiului Constanța și pentru

care nu a primit nicio despăgubire.

Înalta Curte, examinând decizia rec

urata în raport de criticile recurentei-reclamante, care pot fi subsumate

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată, că

recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 200Î, s-a

reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp

menționată, inclusiv a celor expropriate și s-a statuat care sunt condițiile în

care aceste imobîie pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor

lor, ori în cazul imposibi ii tații restituirii, care sunt măsurile reparatorii

care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia

poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ

indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau Iară titlu valabil,

fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în

temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

face din acest act normativ o lege specială fața de C. civ., care constituie

dreptul comun ai acțiunii în revendicare, inclusiv după intrarea în vigoare a

N.C.C., la 1 octombrie 2011 care reglementează acțiunea în revendicare prin

art. 563 și urm., singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generaiibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei

norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Declanșarea procedurii și termenul

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Lege înlăuntrui căruia persoanele

îndreptățite trebuie să se adreseze pe calea notificării unității deținătoare,

conform art. 21, nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate

privată întrucât, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții

Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate a normei

legale, " recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a

declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar

fi fost de natură sa genereze un climat de insecuritate juridica în domeniul proprietății

imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalității reparatorii

urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioada îndelungată sau

nelimitată, întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrata cu titlu

de principiu în legislația noastră, nu tine de esența dreptului de proprietate

imobiliară și, ea atare, nu este consacrata de Constituție, legiuitorul poate,

în considerarea unor rațiuni majore, sa deroge de la acest principiu

(...)".

În acest context, procedura instituită

de Legea nr. 10/2001 dă expresie competenței constituționale a legiuitorului de

a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină

concordanță cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional ia

Convenția europeană, potrivit cărora dispozițiile referitoare la protecția

proprietății " nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe

care ie consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general". Exercitarea unui drept de către titularul său nu

poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu

respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după

expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Raportul între legea speciala și

dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în sensul că nu există

posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să

se încalce principiul „specialia generatibus derogant"

Cu toate acestea, după cum precizează

aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează

de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În acest sens, trebuie să se

analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care

reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția europeană, nu numai ca cererea în revendicare formulată ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța

de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în

patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, ia compararea titlurilor opuse.

În speță, terenul revendicat de

reclamantă a fost proprietatea mamei reclamantei, E.P., teren care a trecut în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 111/1958, prin sentința nr.

433/1953, deci în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Învestite cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe dreptul comun (art. 563 și urm. din noul C. civ.), formulată de

reclamantă la data de 10 august 2012, cu privire la un imobii care intră în

sfera de incidență a Legii nr. 10/2001, instanțele au avut de analizat dacă

reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul

procesual definit de C. civ. în condițiile în care, pentru situația unor astfel

de imobile, a fost adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși

recurenta-reclamantă a pretins că este deținătoarea unui bun susceptibil de

protecție pe calea acțiunii în revendicare, în realitate, titiui reclamantei nu

a fost confirmat jurisdicțional pentru a se putea prevala de el în cadrul

demersului său judiciar inițiat în temeiul art. 563 și urm C. civ.

În soluționarea apelului, instanța de

apel a verificat dacă reclamanta deține un „bun", ceea ce exclude ideea că

acțiunea în revendicare dedusă judecății ar fi fost respinsă „de plano",

prin admiterea excepției de inadmisibilitate.

Astfel, aprecierea existenței unui

„bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei

„speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie sa se refere la însuși dreptul la restituirea bunului,

dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca

stare de fapt.

În jurisprudența actuală a C.E.D.O., a

avut loc o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nîcîo abatere, în practica

ulterioara, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun",

Astfel, dacă în practica anterioară,

simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin care se constata

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar

dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de

proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun

actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în

natură, cu aceeași valoare ca și urs bun actual în sensul art 1 din Protocolul

nr. 1 (cauza Pădurarii, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza

Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun

actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s~a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cate judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Data ftind importanța deosebită a

hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului și speranța

redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multa vreme, nu sunt asimilabile

noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire",

nici măcar unei „speranțe legitime" care să poată fi corelată cu o bază

suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care să

statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei

legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile

dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Pentru a fi titularul unui bun actual

în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este

necesar ca, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi

recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi

dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu și alții

împotriva României, parag. 140).

Așadar, pentru deținerea unui bun nu

este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi

constatat nevaîabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o

dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Afortiori, nu este suficient să se fi

constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare

pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul unui bun.

Din aceeași hotărâre - pilot (cauza

Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare

patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării,

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

în speță, reclamanta a inițiat

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia a

fost emisă, de către primarul municipiului Constanța, Dispoziția nr. 3431 din

27 septembrie 2002, prin care a fost respinsă notificarea din 2001 privind

terenul situat în municipiul Constanța, Stațiunea Mamaia, în suprafață de

521,99 mp (fila 39 dosar fond), cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii

nr. 10/2001.

Reclamanta nu a produs dovezi în

sensul că ar fi contestat decizia menționată (în pofida faptului că avea

posibilitatea legală de a-și exercita acest drept) pentru a se putea constata

că au fost îndeplinite toate cerințele vizând epuizarea procedurii, apte să îi

confirme existența dreptului în patrimoniu pentru a putea formula, ulterior, o

acțiune în revendicare de la posesorul neproprietar.

Referitor ia hotărârea judecătorească

de care recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze, susținând că prin

aceasta s-ar fi anulat titlul statului, se constată că, din cuprinsul acesteia,

nu rezultă că în favoarea reclamantei ar fi fost recunoscut un drept de

proprietate, în sensul de a se fi dispus restituirea în natură a terenului

revendicat.

Astfel, prin dispozitivul sentinței

nr. 2149 din 20 februarie 2001 pronunțată de judecătoria Constanța în Dosarul

nr. 12872/2000 se respinge acțiunea reclamantei Z.R.M.E. în contradictoriu cu

Administrația Financiară Constanța, instanța reținând că reclamanta a fost

citată cu mențiunea de a preciza dacă mai insistă în acțiune și de a face

precizări cu privire la obiectul, cadrul procesual și temeiul juridic al

cererii - cerințe cărora aceasta nu s-a conformat - și că, față de lipsa de

interes manifestată de reclamantă în soluționarea cererii și de art. 169 C.

civ., se impune respingerea acțiunii (fila 19 dosar fond).

Prin încheierea din 18 octombrie 2001

a Judecătoriei Constanța s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

practicaua și dispozitivul sentinței nr. 2149 din 20 februarie 2001 a

Judecătoriei Constanța în sensul că, în cauză, calitatea de reclamant are

Administrația Financiară Constanța, iar calitatea de pârât Z.R.M. (fila 20

dosar fond).

Având în vedere considerentele expuse,

se constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante vizând faptul că

instanța de apel mi ar fi examinat acțiunea în revendicare din perspectiva art.

563 C. civ. care consacră caracterul imprescriptibil al acestei acțiuni ci din

perspectiva Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului disponibilității.

În este fondată nici critica

recurentei-reclamante în sensul că, nelegaî, instanța de apel ar fi refuzat

administrarea probatoriului cu acte, astfel cum a fost solicitat la termenul

din 14 octombrie 2013, probă prin care se tindea la verificarea rolului fiscal

pentru terenul revendicat, ca urmare a sentinței nr. 2149 din 20 februarie 2001

pronunțată de Judecătoria Constanța.

Astfel, solicitarea apărătorului

recurentei-reclamante adresată instanței de apel la termenul din 14 octombrie

2013, de a se cere Administrației Financiare Constanța să comunice dacă, după

anularea sentinței nr. 433/1953 și finalizarea procesului la data de 18

octombrie 2001 a reînscris sau nu terenul, proprietatea reclamantei, în

evidențele fiscale, la matricola unde acesta fusese înscris inițial, până în

anul 1953 a fost respinsă de instanța de apel cu motivarea ca proba solicitată

nu este concludentă și utilă cauzei, având în vedere că obiectul cauzei este o

acțiune în revendicare, în care dovada titlului de proprietate se face conform

rigorilor C. civ. (act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ

de proprietate).

De altfel, la data sesizării instanței

cu acțiunea în revendicare, erau încă în vigoare, conform art. 230 lit. a) din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ., dispozițiile art. 1169 din vechiul C. civ., potrivit căruia „Cel ce face

o propunere înaintea judecății trebuie sa o dovedească", astfel că,

reactivarea rolului fiscal cu privire la terenul revendicat în speță, putea fi

cerută chiar de către reclamantă, în decursul perioadei derulate între anii

2001 și 2012, în condițiile în care aprecia că, prin sentința nr. 2149 din 20

februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța, terenul a revenit în patrimoniul

mamei sale, respectiv a sa, ca moștenitoare (anul 2001 reprezentând data când

reclamanta susține că, prin sentința menționată s-ar fi anulat titlul statului

iar anul 2012 reprezentând data formulării acțiunii în revendicare ce face

obiectul prezentei cauze) și dacă, de asemenea, aprecia că această reactivare a

rolului fiscal pe numele său are o valoare probatorie menită să-i asigure

câștig de cauză într-o acțiune în revendicare ca cea pe care a formulat-o.

Motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și 8, C. proc. civ. au fost invocate de recurenta-reclamantă numai

formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie

ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

Înalta Curte, având în vedere

temeiurile arătate, constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva Deciziei nr. 82/C din 14 octombrie

2013 a Curții de Apei Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 iunie 2014,