ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamantul M.D. Mihail, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului

Constanța, a învestit instanța cu acțiunea având ca obiect anularea Dispoziției

nr. 1773/2006 emisă de pârâtă și obligarea acesteia de a emite o nouă dispoziție

de restituire în natură a terenului în suprafață de 434,05 m.p., lotul 2, careu 17 din Stațiunea Mamaia.

Prin sentința civilă nr. 1140 din 15 octombrie 2008 Tribunalul

Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând că prin Dispoziția nr. 1773/2006

emisă de pârâtul Primarul municipiului Constanța s-a respins notificarea din 18

aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natură a imobilului

teren în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, Stațiunea Mamaia,

întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 5485 din 3 mai 2000 pronunțată de Judecătoria

Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O.

a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria

Municipiului Constanța în anul 1936 o suprafață de teren de 434,05 m.p., la prețul de 5.500 lei, teren amplasat în Mamaia Sat.

Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit că Decizia nr. 22043 din 24

octombrie 1958, prin care s-au desființat și reziliat de plin drept actele de

vânzare-cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia pentru nerespectarea clauzelor

prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la

neplata prețului cât și la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate este

legală.

În contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcție în

termen de 6 ani, în caz contrar contractul este reziliat de drept, fără a fi

necesară intervenția instanței, în cauză operând pactul comisoriu de gradul IV,

fapt reținut de către instanța de fond, drept pentru care în speță nu sunt

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia

nr. 293/ C din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantul

M.D. Mihail

împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul M.D.M.

a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui teren în

suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, stațiunea Mamaia.

Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei M.G. care a formulat

în timpul vieții cerere de restituire a terenului în litigiu rămas de pe urma

autoarei L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantului, în calitate de cumpărător și Primăria Constanța, în calitate de vânzător,

în condițiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se

stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Stațiunea Mamaia se vor vinde

cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă

în termen de patru ani, prelungit de șase ani și să contribuie cu 25% la toate

cheltuielile edilitare. Condițiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr.

25/1905, conțin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligații asumate

de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, clauză

ce constituie un pact comisoriu de gradul IV, desființarea convenției

realizându-se de drept, fără intervenția instanței de judecată.

Deși reclamantul nu a depus la dosar copia contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de autorul său cu Primăria Constanța, din adresa nr.

29877/1936 emisă de Primăria Municipiului Constanța, secția bunurilor, rezultă

că autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, stațiunea Mamaia, în aceleași

condiții, vânzătorul aducând la cunoștință cumpărătorului că „terenul se vinde

cu obligația, pentru cumpărător, de a construi în condițiile fixate de

Primărie, în termen de patru ani, astfel că la expirarea termenului de plată a

prețului și această obligație de a construi să fie împlinită”. Nerespectarea

acestei obligații era sancționată cu rezoluțiunea vânzării, fără judecată sau

punerea în întârziere.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1936 de autorul reclamantului, care conține clauza potrivit căreia

vânzarea se desființează „fără somație, judecată și fără niciun drept de

despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu își îndeplinește

obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase ani) este, după

termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect

desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul

de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub

aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat în totalitate.

Rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței,

sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării

obligației debitorului.

De aceea, s-a reținut că nu era necesară intervenția instanței pentru a

pronunța rezoluțiunea contractului, pentru că, prin voința părților, s-a

renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în măsura

în care ar fi sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării

rezoluțiunii, ci doar va constata că rezoluțiunea contractului a avut loc de

plin drept.

În privința momentului în care are loc desființarea contractului în

cuprinsul căruia a fost inserat pactul comisoriu expres de gradul IV, aceasta

nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea

obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului

de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea

rezoluțiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și

de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit

susține apelantul reclamant, ci reprezintă doar manifestarea de voință a

creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a

prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii

de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în

patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu

identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu L.O., dar identificarea acestuia este lesne de

făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută autorului

reclamantului face parte din suprafața de teren cuprinsă între Siutghiol și

Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța în 1905.

Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea

și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului

comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația, ori putea face

dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de

creditor, ori de o cauză de forță majoră.

S-a mai reținut că actul de vânzare-cumpărare care consemnează

obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în

război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi

făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei

construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie

1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului de construcție pe

locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.

Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reține că neexecutarea

construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un

caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract,

această clauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a

construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția Deciziei nr. 22043/1958,

prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului

comisoriu de gradul IV.

Instanța de apel a reținut că prin Deciziunea nr. 15493 din 21

noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența, în timpul

războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor

specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este necesară o

dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de

construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei

decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale de

construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus

menționate.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și

pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, iar cumpărătorii, anterior

intrării în vigoare a acestei legi, timp de doi ani, nu au făcut niciun demers

pentru a construi pe acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938

pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării nu

s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona

Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca „orice lucrare,

construcție, plantație pe care un particular ar avea să o facă pe terenul

căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul

Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca

executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerințelor apărării

naționale”.

Or, în cauză, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că autorul

lui a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în

urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i

s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea

măsurilor necesare apărării țării.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a fost

preluat abuziv de către stat de la autorul reclamantului, prin Decizia nr. 22043/1954,

ci urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, autorul

reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în

care reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură sau prin

echivalent a acestui teren, în condițiile Legii nr. 10/2001, așa cum s-a

reținut corect în Dispoziția nr. 1773 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul

Municipiului Constanța.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

reclamantul M.D., fără a indica vreunul din motivele

de nelegalitate prevăzute prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că la data de

18 aprilie 2001, M.G. a formulat notificarea nr. 53411, prin care a solicitat

în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafață de

434,05 mp, situat în s

tațiunea Mamaia,

județul Constanța, teren cumpărat de sora ei

L.O., prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu

Primăria Constanța în anul 1936, prețul de 5.500 lei fiind achitat integral.

Primarul municipiului Constanța, prin dispoziția nr. 1773/2006, a

respins notificarea, motivat de faptul că nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 10/2001.

Datorită declanșării războiului, în perioada de 6 ani în care L.O.

trebuia să edifice o construcție pe terenul cumpărat, aceasta s-a aflat în

imposibilitate de a construi.

Contractul de vânzare-cumpărare nu mai exista în integralitatea sa,

fiind reconstituit prin sentința civilă nr. 5485 din 03 mai 2000 pronunțată de

Judecătoria Constanța.

Din interpretarea contractului în baza căruia a fost pronunțată

sentința nr. 5485 din 03 mai 2000, rezultă că prin contract Primăria

municipiului Constanța își asumase anumite obligații - de urbanizare, racordare

a zonei la utilități și de amenajare a zonei, obligații de a căror executare

depindea în mod direct executarea obligației de a construi o casă.

Din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă că intimata nu

și-a îndeplinit acele obligații, având în vedere starea de război - stare de

forță majoră - astfel încât partea care nu și-a executat obligația asumată prin

contract nu poate cere rezilierea contractului motivat de faptul că cealaltă

parte nu și-ar fi executat obligațiile sale, cu atât mai mult cu cât

cumpărătoarea achitase integral prețul vânzării-cumpărării.

Prin decizia nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria municipiului

Constanța a prelungit termenul de construcție până la data de 01 decembrie 1947.

Fiind perioada de după război, nu existau posibilități materiale pentru

construirea unei case. Această decizie anulează practic pactul comisoriu de

gradul IV.

Recurentul a susținut că Decizia nr. 22043/1958 a Primăriei Constanța,

prin care terenul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, este

nelegală și reprezintă un abuz de drept. L.O. a cumpărat acest teren, a achitat

prețul în integralitatea sa, însă datorită condițiilor socio-politice a fost în

imposibilitatea de a construi o casă pe terenul în suprafață de 434 mp, teren

care în anul 1958 era proprietatea sa.

La termenul de judecată din data de 14 martie 2013

instanța a invocat, din oficiu,

excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor

formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C.

proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.,

iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea

motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de

art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării

unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea

atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate

examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă

încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, nu numai că recurentul

M.D.

nu s-a

conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a

întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate,

din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă

judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel și

nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului juridic,

prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de

instanță, în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în

recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are

loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către

recurent constă, practic, într-o înșiruire de afirmații și susțineri

referitoare la aspecte care privesc situația de fapt și aprecierea

probatoriului, fiind imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și

încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

De asemenea, modul în care instanța de judecată a

făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea

probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304

C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., se va constata nul

recursul

declarat de reclamantul M.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul M.D.

împotriva deciziei nr. 293/ C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.