ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul M.D. Mihail, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Constanța, a învestit instanța cu acțiunea având ca obiect anularea Dispoziției nr. 1773/2006 emisă de pârâtă și obligarea acesteia de a emite o nouă dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață de 434,05 m.p., lotul 2, careu 17 din Stațiunea Mamaia. Prin sentința civilă nr. 1140 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând că prin Dispoziția nr. 1773/2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Constanța s-a respins notificarea din 18 aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 434,05 m.p.

situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 5485 din 3 mai 2000 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O. a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanța în anul 1936 o suprafață de teren de 434,05 m.p., la prețul de 5.500 lei, teren amplasat în Mamaia Sat. Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, prin care s-au desființat și reziliat de plin drept actele de vânzare-cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata prețului cât și la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate este legală.

În contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcție în termen de 6 ani, în caz contrar contractul este reziliat de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, în cauză operând pactul comisoriu de gradul IV, fapt reținut de către instanța de fond, drept pentru care în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 293/ C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.D. Mihail împotriva sentinței primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul M.D.M.

a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafață de 434,05 m.p. situat în Constanța, stațiunea Mamaia. Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei M.G. care a formulat în timpul vieții cerere de restituire a terenului în litigiu rămas de pe urma autoarei L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001. Actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantului, în calitate de cumpărător și Primăria Constanța, în calitate de vânzător, în condițiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Stațiunea Mamaia se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de patru ani, prelungit de șase ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.

Condițiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr. 25/1905, conțin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV, desființarea convenției realizându-se de drept, fără intervenția instanței de judecată. Deși reclamantul nu a depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său cu Primăria Constanța, din adresa nr. 29877/1936 emisă de Primăria Municipiului Constanța, secția bunurilor, rezultă că autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 434,05 m.p.

situat în Constanța, stațiunea Mamaia, în aceleași condiții, vânzătorul aducând la cunoștință cumpărătorului că „terenul se vinde cu obligația, pentru cumpărător, de a construi în condițiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, astfel că la expirarea termenului de plată a prețului și această obligație de a construi să fie împlinită”. Nerespectarea acestei obligații era sancționată cu rezoluțiunea vânzării, fără judecată sau punerea în întârziere.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantului, care conține clauza potrivit căreia vânzarea se desființează „fără somație, judecată și fără niciun drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu își îndeplinește obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat în totalitate.

Rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului. De aceea, s-a reținut că nu era necesară intervenția instanței pentru a pronunța rezoluțiunea contractului, pentru că, prin voința părților, s-a renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că rezoluțiunea contractului a avut loc de plin drept. În privința momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat pactul comisoriu expres de gradul IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune.

Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043. Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susține apelantul reclamant, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu L.O., dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută autorului reclamantului face parte din suprafața de teren cuprinsă între Siutghiol și Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanța în 1905. Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația, ori putea face dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forță majoră.

S-a mai reținut că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947. Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această clauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

Instanța de apel a reținut că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autoritățile locale, recunoscând existența, în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate. Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de doi ani, nu au făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca „orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerințelor apărării naționale”. Or, în cauză, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că autorul lui a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de către stat de la autorul reclamantului, prin Decizia nr. 22043/1954, ci urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren, în condițiile Legii nr. 10/2001, așa cum s-a reținut corect în Dispoziția nr. 1773 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Constanța. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.D., fără a indica vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute prin dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că la data de 18 aprilie 2001, M.G. a formulat notificarea nr. 53411, prin care a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafață de 434,05 mp, situat în s tațiunea Mamaia, județul Constanța, teren cumpărat de sora ei L.O., prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Constanța în anul 1936, prețul de 5.500 lei fiind achitat integral. Primarul municipiului Constanța, prin dispoziția nr. 1773/2006, a respins notificarea, motivat de faptul că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Datorită declanșării războiului, în perioada de 6 ani în care L.O. trebuia să edifice o construcție pe terenul cumpărat, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a construi.

Contractul de vânzare-cumpărare nu mai exista în integralitatea sa, fiind reconstituit prin sentința civilă nr. 5485 din 03 mai 2000 pronunțată de Judecătoria Constanța. Din interpretarea contractului în baza căruia a fost pronunțată sentința nr. 5485 din 03 mai 2000, rezultă că prin contract Primăria municipiului Constanța își asumase anumite obligații - de urbanizare, racordare a zonei la utilități și de amenajare a zonei, obligații de a căror executare depindea în mod direct executarea obligației de a construi o casă. Din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă că intimata nu și-a îndeplinit acele obligații, având în vedere starea de război - stare de forță majoră - astfel încât partea care nu și-a executat obligația asumată prin contract nu poate cere rezilierea contractului motivat de faptul că cealaltă parte nu și-ar fi executat obligațiile sale, cu atât mai mult cu cât cumpărătoarea achitase integral prețul vânzării-cumpărării.

Prin decizia nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria municipiului Constanța a prelungit termenul de construcție până la data de 01 decembrie 1947. Fiind perioada de după război, nu existau posibilități materiale pentru construirea unei case. Această decizie anulează practic pactul comisoriu de gradul IV. Recurentul a susținut că Decizia nr. 22043/1958 a Primăriei Constanța, prin care terenul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, este nelegală și reprezintă un abuz de drept. L.O. a cumpărat acest teren, a achitat prețul în integralitatea sa, însă datorită condițiilor socio-politice a fost în imposibilitatea de a construi o casă pe terenul în suprafață de 434 mp, teren care în anul 1958 era proprietatea sa.

La termenul de judecată din data de 14 martie 2013 instanța a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc.

civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc.

civ. Or, în speță, nu numai că recurentul M.D. nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului juridic, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță, în fundamentarea acesteia. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înșiruire de afirmații și susțineri referitoare la aspecte care privesc situația de fapt și aprecierea probatoriului, fiind imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. De asemenea, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamantul M.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 293/ C din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.