ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 20 august 2002 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. 4427/2002,

precizată ulterior, reclamanta B.M. a chemat în judecată pârâții Primăria

Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Primarul

Municipiului Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 2519 din 22 iulie 2002 a

Primarului Municipiului Constanța prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 89161

din 4 iulie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în

suprafață de 1177,32 mp, situat în Mamaia, lotul 260, careul XXXIV și obligarea

pârâților să restituie din acest teren suprafața liberă de orice construcții,

iar pentru partea ocupată de construcții, despăgubiri în echivalent.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică sub nr. 1387

din 11 august 1915 la grefa Tribunalului Constanța și transcris sub nr. 2045

din 11 august 1915, autoarea sa B.M. a cumpărat de la Primăria orașului

Constanța, achitând prețul integral, terenul intravilan situat în Mamaia plajă,

lotul 260 careul XXXIV în suprafață de 1177,32 mp, contract care nu cuprinde

nici un pact comisoriu care să prevadă vreo obligație de a construi în vreun

termen, vânzarea nefiind afectată de absolut nici o condiție. Ulterior, prin

decizia administrativă nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular

al orașului Constanța, s-au declarat desființate și reziliate de plin drept

toate actele de vânzare de loturi de pe plajă Mamaia pentru neexecutarea

clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu

privire la neplata prețului, cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor

în termenele fixate.

Reclamanta a mai arătat că, prin

dispoziția nr. 2519 din 22 iulie 2002, emisă de Primarul Municipiului Constanța

i-a fost respinsă notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001,

fără nici o motivare, în speță fiind încălcate dispozițiile art. 23 alin. (1)

și (2) din legea menționată.

În cauză a fost administrată proba

cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 186 din 6

februarie 2003, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând,

în esență, că între autoarea reclamantei și Primăria Constanța au existat

raporturi contractuale de drept comun, în baza cărora s-a emis decizia nr. 22043/1958

pentru neplata prețului și nerespectarea obligației de a edifica construcții pe

aceste terenuri, Primăria Constanța, în calitate de parte contractantă,

apreciind această clauză ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV,

astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001

referitoare la preluarea abuzivă, în condițiile enumerate de art. 2 lit. a)-h)

și că, în mod corect, s-a apreciat în dispoziția contestată faptul că cererea

de restituire nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai reținut, în

motivarea sa și faptul că reclamanta nu a depus contractul de vânzare-cumpărare

în integralitatea sa, ci doar un extras, așa încât nu a făcut dovada

conținutului actului și a clauzelor acestuia, susținerile sale nefiind dovedite

în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și

susținând că, în mod greșit, prima instanță a reținut că în actul de

vânzare-cumpărare al autoarei sale a existat o clauză de construire și neexecutarea

de către cumpărătorul terenului a obligației de a construi într-un termen

prestabilit contractual, este supusă riscului contractual. De asemenea, în

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. a dovedit proprietatea asupra

terenului în litigiu cu înscrisurile nr. 3285/1997 și nr. 2324/2002, eliberate

de Arhivele Statului.

Se mai arată în dezvoltarea

motivelor de apel că s-au depus la dosar acte care dovedesc faptul că în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Stațiunea Mamaia, care au avut

clauză de construire, această clauză a fost prelungită permanent, reziliindu-se

numai contractele care nu au fost achitate integral, ceea ce nu este cazul

autoarei reclamantei și că instanța de fond nu a analizat, în motivarea sa,

două hotărâri judecătorești cu care s-a făcut dovada că prin decizia nr. 22043/1958

nu s-a precizat fiecare contract în parte ce a fost reziliat, așa încât

trecerea în proprietatea statului a terenului aflat în litigiu s-a făcut

nelegal, prin abuz, fără nici un titlu.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a respins apelul ca nefondat.

În motivarea acestei decizii,

instanța a reținut că în mod legal și temeinic prin sentința civilă apelată s-a

respins contestația formulată de apelantă, motivat de faptul că nu se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta deoarece între Primăria

Constanța și autoarea reclamantei, prin încheierea actului de vânzare-cumpărare

s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligației contractuale

de a edifica o construcție pe terenul cumpărat a determinat primăria, în baza

deciziei nr. 22043/1958, să rezilieze de plin drept contractul de

vânzare-cumpărare, precum și că reclamanta nu a făcut dovada afirmațiilor

conform cărora în cazul contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Stațiunea

Mamaia, care au avut clauză de construire, această clauză a fost prelungită

permanent, fiind reziliate doar contractele pentru care prețul nu a fost

integral plătit, așa cum prevăd dispozițiile art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei decizii a

exercitat calea de atac a recursului reclamanta, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reclamanta a arătat că instanțele în

mod greșit au reținut în considerentele hotărârilor faptul că actul de

vânzare-cumpărare este afectat de o clauză de construire, care de fapt nu

există și, mai mult, că această clauză (inexistentă) are caracterul unui pact

comisoriu de gradul IV.

Recurenta a mai arătat, în

dezvoltarea motivelor de recurs că hotărârea atacată este lipsită de temei

legal, încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, întrucât se

bazează pe un fapt inexistent, clauza de construire, despre care face vorbire

în mai multe rânduri.

În sfârșit, motivul de recurs ce se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ se referă la faptul că

instanța nu a ținut cont de două acte, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,

respectiv actul de proprietate al terenului în litigiu și actul de proprietate

al altui teren cumpărat în aceleași condiții, neafectat de nici o clauză,

acestea reprezentând dovezi palpabile și obiective.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse.

Reclamanta critică soluțiile

instanțelor pe considerentul că acestea nu au avut în vedere un act hotărâtor

pentru dezlegarea pricinii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce face

dovada proprietății asupra terenului în litigiu și, de asemenea, că au reținut

în mod eronat faptul că actul de vânzare-cumpărare ar fi afectat de o clauză de

construire ce are caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, întrucât această

clauză este inexistentă.

Reproșând instanțelor că în mod

greșit au soluționat cauza cu nesocotirea contractului de vânzare-cumpărare ce

face dovada proprietății asupra imobilului, reclamanta, de fapt, își invocă

propria culpă pentru nedepunerea la dosar a acestui înscris în integralitatea

sa, așa încât să se poată observa și analiza conținutul și clauzele aflate în cuprinsul

său.

Este de reținut faptul că,

reclamantei i-au fost acordate de instanța de fond (Tribunalul Constanța) nu

mai puțin de patru termene de judecată, respectiv 12 septembrie 2002, 10

octombrie 2002, 14 noiembrie 2002 și 12 decembrie 2002, pentru a depune la

dosar contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea

terenului din Stațiunea Mamaia detaliat, dar aceasta nu a fost în măsură să

prezinte decât un extras al acestui act, eliberat de Arhivele Statului.

Mai mult, prima instanță a dispus

efectuarea de adrese la Consiliul Local Constanța (la termenul din 14 noiembrie

2002) și la Primăria Municipiului Constanța (la termenul din 12 decembrie 2002)

pentru depunerea contractului menționat, în copie, dar acesta nu a fost găsit

în arhivele pârâților, care cuprind actele cele mai vechi din perioada anilor

1930, conform relațiilor comunicate instanței de judecată.

Or, drepturile afirmate în justiție

se întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în

scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, iar potrivit art. 1169 C.

civ., regulă de drept comun în materia probațiunii, cel ce face o afirmație în

fața judecății, trebuie să o dovedească.

Față de această situație, în care

reclamanta nu a făcut dovada conținutului și clauzelor actului de

vânzare-cumpărare pe care îl invocă, prezumția operează în favoarea pârâților.

Astfel, este evident că între

Primăria Constanța și autoarea reclamantei s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915 transcris sub nr. 2045 din 11

august 1915, prin care s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea

obligației contractuale de a edifica o construcție pe terenul cumpărat de către

autoarea recurentei, a determinat Primăria Constanța, în baza deciziei nr. 22043/1958,

să rezilieze de plin drept actul de vânzare-cumpărare.

Susținerile reclamantei că această

clauză de construire a fost prelungită permanent și că au fost reziliate numai

contractele pentru care prețul nu a fost achitat integral, rămân niște simple

afirmații, atâta timp cât acestea nu au fost probate cu dovezi, așa cum am

arătat.

Așadar, în raport de faptele

invocate ca fiind cunoscute și celelalte probe directe administrate, se

constată că instanțele de fond și de apel, în mod corect au conchis că Primăria

Constanța a emis decizia de reziliere a contractului în calitate de parte

contractantă și în considerarea clauzelor contractuale privind obligația de a

construi pe teren și obligația de a plăti integral, pe care le-a apreciat ca

având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu se poate

reține o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului și, pe cale de

consecință, cererea de restituire formulată de reclamantă în mod corect a fost

respinsă întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Referitor la critica recurentei ce

vizează împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la actul

de proprietate al altui teren cumpărat în aceleași condiții, neafectat de nici

o clauză, este de subliniat faptul că acest înscris nu are relevanță în cauză,

el neputând face dovada conținutului și clauzelor cuprinse în contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915, ce interesează în speța de față.

Față de considerentele ce preced,

recursul se privește ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta B.M.

împotriva deciziei civile nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel

Constanța, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2005.