ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2002 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. 4427/2002, precizată ulterior, reclamanta B.M. a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 2519 din 22 iulie 2002 a Primarului Municipiului Constanța prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 89161 din 4 iulie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 1177,32 mp, situat în Mamaia, lotul 260, careul XXXIV și obligarea pârâților să restituie din acest teren suprafața liberă de orice construcții, iar pentru partea ocupată de construcții, despăgubiri în echivalent.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică sub nr. 1387 din 11 august 1915 la grefa Tribunalului Constanța și transcris sub nr. 2045 din 11 august 1915, autoarea sa B.M. a cumpărat de la Primăria orașului Constanța, achitând prețul integral, terenul intravilan situat în Mamaia plajă, lotul 260 careul XXXIV în suprafață de 1177,32 mp, contract care nu cuprinde nici un pact comisoriu care să prevadă vreo obligație de a construi în vreun termen, vânzarea nefiind afectată de absolut nici o condiție.

Ulterior, prin decizia administrativă nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al orașului Constanța, s-au declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plajă Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata prețului, cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate. Reclamanta a mai arătat că, prin dispoziția nr. 2519 din 22 iulie 2002, emisă de Primarul Municipiului Constanța i-a fost respinsă notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, fără nici o motivare, în speță fiind încălcate dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din legea menționată.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri. Prin sentința civilă nr. 186 din 6 februarie 2003, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând, în esență, că între autoarea reclamantei și Primăria Constanța au existat raporturi contractuale de drept comun, în baza cărora s-a emis decizia nr. 22043/1958 pentru neplata prețului și nerespectarea obligației de a edifica construcții pe aceste terenuri, Primăria Constanța, în calitate de parte contractantă, apreciind această clauză ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 referitoare la preluarea abuzivă, în condițiile enumerate de art. 2 lit. a)-h) și că, în mod corect, s-a apreciat în dispoziția contestată faptul că cererea de restituire nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai reținut, în motivarea sa și faptul că reclamanta nu a depus contractul de vânzare-cumpărare în integralitatea sa, ci doar un extras, așa încât nu a făcut dovada conținutului actului și a clauzelor acestuia, susținerile sale nefiind dovedite în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și susținând că, în mod greșit, prima instanță a reținut că în actul de vânzare-cumpărare al autoarei sale a existat o clauză de construire și neexecutarea de către cumpărătorul terenului a obligației de a construi într-un termen prestabilit contractual, este supusă riscului contractual. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

a dovedit proprietatea asupra terenului în litigiu cu înscrisurile nr. 3285/1997 și nr. 2324/2002, eliberate de Arhivele Statului. Se mai arată în dezvoltarea motivelor de apel că s-au depus la dosar acte care dovedesc faptul că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Stațiunea Mamaia, care au avut clauză de construire, această clauză a fost prelungită permanent, reziliindu-se numai contractele care nu au fost achitate integral, ceea ce nu este cazul autoarei reclamantei și că instanța de fond nu a analizat, în motivarea sa, două hotărâri judecătorești cu care s-a făcut dovada că prin decizia nr. 22043/1958 nu s-a precizat fiecare contract în parte ce a fost reziliat, așa încât trecerea în proprietatea statului a terenului aflat în litigiu s-a făcut nelegal, prin abuz, fără nici un titlu.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a respins apelul ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut că în mod legal și temeinic prin sentința civilă apelată s-a respins contestația formulată de apelantă, motivat de faptul că nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta deoarece între Primăria Constanța și autoarea reclamantei, prin încheierea actului de vânzare-cumpărare s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligației contractuale de a edifica o construcție pe terenul cumpărat a determinat primăria, în baza deciziei nr. 22043/1958, să rezilieze de plin drept contractul de vânzare-cumpărare, precum și că reclamanta nu a făcut dovada afirmațiilor conform cărora în cazul contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Stațiunea Mamaia, care au avut clauză de construire, această clauză a fost prelungită permanent, fiind reziliate doar contractele pentru care prețul nu a fost integral plătit, așa cum prevăd dispozițiile art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reclamanta a arătat că instanțele în mod greșit au reținut în considerentele hotărârilor faptul că actul de vânzare-cumpărare este afectat de o clauză de construire, care de fapt nu există și, mai mult, că această clauză (inexistentă) are caracterul unui pact comisoriu de gradul IV. Recurenta a mai arătat, în dezvoltarea motivelor de recurs că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, întrucât se bazează pe un fapt inexistent, clauza de construire, despre care face vorbire în mai multe rânduri.

În sfârșit, motivul de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ se referă la faptul că instanța nu a ținut cont de două acte, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv actul de proprietate al terenului în litigiu și actul de proprietate al altui teren cumpărat în aceleași condiții, neafectat de nici o clauză, acestea reprezentând dovezi palpabile și obiective. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse. Reclamanta critică soluțiile instanțelor pe considerentul că acestea nu au avut în vedere un act hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce face dovada proprietății asupra terenului în litigiu și, de asemenea, că au reținut în mod eronat faptul că actul de vânzare-cumpărare ar fi afectat de o clauză de construire ce are caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, întrucât această clauză este inexistentă.

Reproșând instanțelor că în mod greșit au soluționat cauza cu nesocotirea contractului de vânzare-cumpărare ce face dovada proprietății asupra imobilului, reclamanta, de fapt, își invocă propria culpă pentru nedepunerea la dosar a acestui înscris în integralitatea sa, așa încât să se poată observa și analiza conținutul și clauzele aflate în cuprinsul său. Este de reținut faptul că, reclamantei i-au fost acordate de instanța de fond (Tribunalul Constanța) nu mai puțin de patru termene de judecată, respectiv 12 septembrie 2002, 10 octombrie 2002, 14 noiembrie 2002 și 12 decembrie 2002, pentru a depune la dosar contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea terenului din Stațiunea Mamaia detaliat, dar aceasta nu a fost în măsură să prezinte decât un extras al acestui act, eliberat de Arhivele Statului.

Mai mult, prima instanță a dispus efectuarea de adrese la Consiliul Local Constanța (la termenul din 14 noiembrie 2002) și la Primăria Municipiului Constanța (la termenul din 12 decembrie 2002) pentru depunerea contractului menționat, în copie, dar acesta nu a fost găsit în arhivele pârâților, care cuprind actele cele mai vechi din perioada anilor 1930, conform relațiilor comunicate instanței de judecată. Or, drepturile afirmate în justiție se întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, iar potrivit art. 1169 C. civ., regulă de drept comun în materia probațiunii, cel ce face o afirmație în fața judecății, trebuie să o dovedească.

Față de această situație, în care reclamanta nu a făcut dovada conținutului și clauzelor actului de vânzare-cumpărare pe care îl invocă, prezumția operează în favoarea pârâților. Astfel, este evident că între Primăria Constanța și autoarea reclamantei s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915 transcris sub nr. 2045 din 11 august 1915, prin care s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligației contractuale de a edifica o construcție pe terenul cumpărat de către autoarea recurentei, a determinat Primăria Constanța, în baza deciziei nr. 22043/1958, să rezilieze de plin drept actul de vânzare-cumpărare. Susținerile reclamantei că această clauză de construire a fost prelungită permanent și că au fost reziliate numai contractele pentru care prețul nu a fost achitat integral, rămân niște simple afirmații, atâta timp cât acestea nu au fost probate cu dovezi, așa cum am arătat.

Așadar, în raport de faptele invocate ca fiind cunoscute și celelalte probe directe administrate, se constată că instanțele de fond și de apel, în mod corect au conchis că Primăria Constanța a emis decizia de reziliere a contractului în calitate de parte contractantă și în considerarea clauzelor contractuale privind obligația de a construi pe teren și obligația de a plăti integral, pe care le-a apreciat ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu se poate reține o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului și, pe cale de consecință, cererea de restituire formulată de reclamantă în mod corect a fost respinsă întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Referitor la critica recurentei ce vizează împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la actul de proprietate al altui teren cumpărat în aceleași condiții, neafectat de nici o clauză, este de subliniat faptul că acest înscris nu are relevanță în cauză, el neputând face dovada conținutului și clauzelor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915, ce interesează în speța de față. Față de considerentele ce preced, recursul se privește ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel Constanța, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2005.