ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7632/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7632/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Argeș la data de 25 mai 2007 sub nr. 1488/109/2007, reclamantul C.C.

a formulat în contradictoriu cu H. SA contestație împotriva Dispoziției nr. 220

din 23 aprilie 2007 emisă de pârâtă solicitând instanței ca, prin hotărârea ce

va pronunța să admită contestația, să dispună anularea deciziei și obligarea

intimatei la măsuri reparatorii pentru imobilele ce nu pot fi restituite în

natură, evaluate la 170.000 RON.

În motivarea contestației,

reclamantul a arătat că, prin notificările înregistrate la societatea intimată,

a solicitat restituirea în natură a 8300 mp teren situat pe raza localității Curtea

de Argeș, punctul „Z.-N.”, iar în situația în care restituirea nu este posibilă

a solicitat măsuri reparatorii în cuantum de 1.700.000.000 ROL. Intimata a respins

notificarea cu motivarea că terenurile nu pot fi identificate, pe de o parte și

că terenul este în extravilanul localității și face obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin sentința

civilă nr. 582 din 15 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA și a respins

ca fiind neîntemeiată acțiunea formulată de contestatorul C.C.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, unită cu fondul prin încheierea de

ședință din 14 februarie 2008, tribunalul a reținut faptul că, prin notificarea

din 11 februarie 2002, contestatorul C.C. a solicitat SC H. SA Curtea de Argeș ca

în baza Legii nr. 10/2001 să fie despăgubit pentru un imobil teren în suprafață

de 8300 mp situat în punctul Z.-N., în prezent acoperit de apele lacului de acumulare

Z.

Prin decizia

nr. 220 din 23 aprilie 2007, SC H. SA a respins notificarea constatând că la data

depunerii notificării terenul se afla în extravilanul localității, în baza adresei

din 19 aprilie 2006 a Primăriei Curtea de Argeș, că din actele doveditoare nu a

putut fi identificat terenul ca fiind deținut de SH Curtea de Argeș, iar petentul

nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului solicitat.

Tribunalul

a constatat că pârâta are calitatea de

unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 și

a definiției din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

fiind

«entitatea cu personalitate juridică

care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat

bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.

Regimul juridic al SC H. SA rezultă din reglementarea H.G. nr. 627

din 31 iulie 2000, iar în anexa nr. 7 la contractul de concesiune din 27

decembrie 2004 încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și SC H. SA se

menționează Acumularea Z. în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public

al statului.

Mai mult, aceste aspecte sunt confirmate de adresele emise de către

Primăria Mun. Curtea de Arges, din care rezultă clar că suprafața din punctul Z.

se găsește în prezent ocupată de luciu de apă și se află în administrarea SC H.

SA.

Așadar, în măsura în care suprafața pretinsă de către contestator este

actualmente inclusă în

apele lacului de acumulare Z., aflat în domeniul

public al statului și înregistrat în patrimoniul SC H. SA, prezentul raport juridic

de drept procesual în cadrul contestației împotriva deciziei emise de această unitate

este corect stabilit. Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Pe fondul

cauzei, tribunalul a reținut că un prim aspect care trebuie soluționat se referă

la stabilirea calității de persoană îndreptățită a contestatorului la obținerea

măsurilor reparatorii pentru suprafața de teren în cauză, care este de asemenea

strâns legat, pe de o parte de dovedirea

dreptului de proprietate asupra terenului în cauză

și, pe de altă parte, de încadrarea acestui teren în obiectul de reglementare a

Legii nr. 10/2001.

Din adresa din 19

aprilie 2002 a Primăriei Curtea de Argeș rezultă că în evidențele agricole ale anilor

1959-1963, volumul N., cap II figurează C.I. cu o suprafață de 2,99 ha, în diverse

locații, dintre care 0,83 ha în punctul Z. (0,55 fânețe și 0,28 ha neproductivi).

Prin cererea adresată de C.I. în 30 martie 1962 către președintele Gospodăriei Agricole

de Stat T.V. se arată că acesta dorește să intre în această gospodărie cu 0.60 ari.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 17 decembrie 1985, numitul C.I. a decedat la 20 octombrie 1985,

lăsând succesori legali pe C.I., soție supraviețuitoare și C.C., fiu. Din CM

din 24 iunie 1996, rezultă că după defuncta C.I. a rămas ca unic moștenitor C.I.C.

În baza Legii nr. 18/1991,

conform adeverinței din 28 noiembrie 1991 s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate și punerea în posesie a numitei C.I. cu o suprafață de 2.99 ha.

Prin cererea din 31

martie 1998, C.C. a soliciat cordarea în compensație a suprafeței de 0,83 ha, reconstituit

prin hotărârea nr. 106/1991, cu precizarea că terenul din punctul Z. este ocupat

de lacul de acumulare Z.

Cererea formulată de contestatorul

din prezenta cauză de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței

de 0,83 ha în punctul Z. a fost respinsă de Comisia Locală cu motivarea că la data

de 01 ianuarie 1990 această suprafață nu se afla în perimetrul cadastral al fostei

gospodării agricole A. În ceea ce privește modalitatea de preluare a acestui teren

de către stat, tribunalul a constatat că prin Decretul nr. 210 din 10 aprilie 1970

al Consiliul de Stat privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a

unor imobile precum și scoaterea din producția agricolă a unor terenuri situate

în județele (…) Argeș s-a dispus la art. 12 că în scopul construirii centralelor

hidroelectrice C.A. și N., precum și a amenajărilor aferente de pe cursul râului

A. se expropriază și se trec în proprietatea statului terenuri în suprafață de 106.270

mp (…) situate în orașul Curtea de Argeș, jud. Argeș, identificate potrivit planurilor

de situație nr. 13 și 14 anexate, proprietatea celor prevăzuți în tabelul nr. 11,

parte integrantă din decret. Analizând conținutul anexei nr. 11, rezultă că autorul

contestatorului nu figurează printre cele 18 persoane fizice de la care au fost

expropriate direct aceste terenuri în baza Decretului nr. 210/1970. În schimb, la

poziția nr. AA și BB din anexă figurează Cooperativa agricolă de producție A. cu

14.350 mp și Cooperativa Agricolă de producție N. cu 79.250 mp, expunerea de motive

a decretului detaliind pe categorii de folosință terenurile preluate de la această

Cooperativă.

Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexă la notificare. În

sensul acestui act normativ, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate

se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, administrativ,

jurisdicțional cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și

care generează o prezumție simplă de proprietate în favoarea celui care îl invocă.

În concret,

contestatorul nu depune la dosarul cauzei vreun „act doveditor” al dreptului de

proprietate al autorilor săi asupra terenului în suprafață de 0,83 ha pretins, iar

nemenționarea acestei suprafețe sau a autorilor săi în Decretul de expropriere

nr. 210/1970 face inoperantă prezumția instituită de art. 24

din Legea nr. 10/2001 care dispune că î

n absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Simplele mențiuni din

registrul agricol cu privire la o serie de suprafețe deținute de autorul contestatorului

generic nu reprezintă în sensul legii act doveditor al dreptului de proprietate,

deoarece ele atestă o simplă situație de fapt rezultată din recenzare, adică dintr-o

operațiune de evidență îndeplinită prin operațiunea de numărare și constatare a

unor bunuri în gospodăria țărănească, neconstituind deci titlu de proprietate. Contestatorul

avea obligația ca alături de acest înscris să completeze probatoriul cu alte mijloace

de probă, unite eventual cu prezumția simplă instituită de art. 24 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001, ca să facă dovada calității de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Mai mult, față de absența oricăror

acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe de teren,

a amplasamentului acesteia, la care se adaugă nemenționarea în cadrul Decretului

Consiliului

de Stat

nr. 210/1970 a acestei suprafețe sau a autorilor săi ca fiind

persoane de la care au fost expropriate suprafețe de teren în vederea co

nstruirii

centralelor hidroelectrice C.A. și N., tribunalul a constatat că prezenta cauză

relevă o dificultate particulară în stabilirea situației juridice de teren intravilan

sau extravilan la data preluării de către stat (a se vedea concluziile raportului

de expertiză efectuat în cauză). Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001,

nu

intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților

la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin

Legea fondului funciar nr. 18/1991

, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, și prin

Legea nr.

1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale

Legii nr. 169/1997

, cu modificările și completările

ulterioare. Pe de altă parte, cert este că la data depunerii notificării acest teren

se afla în extravilan,

potrivit adeverinței din 19 aprilie 2006, emisă de către Primăria

Mun. Curtea de Argeș din care rezultă că suprafața de teren din punctul N.-Z. ocupată

de lacul de acumulare Z. se află la data depunerii notificării în extravilanul municipiului

conform PUG al localității. Mai mult, în absența unei dovezi care să ateste că terenul

a fost preluat de stat direct de la autorii reclamantului, potrivit anexei 11 de

la Decretul Consiliului de Stat nr. 210/1970, unită cu aspectele relevate de cererea

adresată de C.D.I. în 30 martie 1962 către președintele Gospodăriei Agricole de

Stat T.V., rezultă că acest teren avea regimul unui teren cooperativizat, astfel

încât constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului

era reglementată de prevederile Legii nr. 18/1991. De altfel, contestatorul a și

urmat această procedură, fără a contesta în instanță modul în care cererea sa

din 31 martie 1998 prin care a solicitat acordarea în compensație a suprafeței de

0,83 ha, reconstituit prin hotărârea nr. 106/1991 a fost soluționată de către autoritățile

administrative competente în materia fondului funciar. De asemenea, nu s-a dovedit

faptul că reclamantul ar fi urmat calea deschisă de Legea nr. 1/2000 sau de Legea

nr. 247/2005, mai ales având în vedere că prin art. 4 din Legea nr. 1/2000 se arată

expres că „pentru terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale

persoanelor fizice și juridice, care au trecut în proprietatea statului și pe care

se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, (…) se

restituie, în condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora

suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar

în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului,

din aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii”. În măsura în care

contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren

de 0.83 ha care, potrivit probatoriului administrat, nu face parte din obiectul

de reglementare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a respins contestația împotriva

deciziei nr. 220 din 23 aprilie 2007 a SC H. SA ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul C.C.,

iar prin decizia civilă nr. 743 din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București

secția a IV–a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot hotărârea instanței

de fond în sensul admiterii contestatației și s-a anulat decizia nr. 220/2007 emisă

de SC H. SA; constatându-se calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la

măsuri reparatorii fiind obligată SC H. SA să emită o nouă decizie prin care să

propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru 0,83 ha (8.300 m.p.) situat în

Curtea de Argeș punctul Z.–N. în condițiile Legii nr. 247/2005.

A

mai fost obligată SC H. la plata sumei de 3.300 RON cheltuieli de judecată în fond

și apel față de reclamantul C.C. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de

apel a reținut următoarele considerente:

Prin notificarea înregistrată

din 11 februarie 2002 la B.E.J. I.V., apelantul-reclamant a solicitat SC H. SA Curtea

de Argeș acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 8300 mp

situat în pct. Z., Curtea de Argeș, sub lacul de acumulare Z. Prin Decizia nr.

220 din 23 aprilie 2007, contestată în prezenta cauză, intimata a respins notificarea,

pe considerentul că: terenul notificat se afla la data depunerii notificării în

extravilanul localității; din actele doveditoare nu a putut fi identificat terenul

pentru care se solicită despăgubiri și pentru că petentul nu a depus acte din care

să rezulte preluarea abuzivă a terenului. Pentru a verifica legalitatea dispoziției

contestată în prezenta cauză, instanța avea de verificat îndeplinirea condițiilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ca apelantul-contestator să beneficieze de

măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, respectiv:

dreptului de proprietate al autorului contestatorului asupra imobilului la data

preluării și verificarea calității reclamantului de moștenitor al autorului de pe

urma căruia pretinde măsurile reparatori,

calității de unitate deținătoare sau a celei de entitate investită cu soluționarea

notificării,

caracterului abuziv al preluării și

tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, dintre cele

prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt reținută. Tribunalul

a respins contestația, pentru următoarele argumente: Deși contestatorul a dovedit

calitatea sa de moștenitor al defunctului C.I., decedat în data de 20 octombrie

1985, însă nu a depus nici un act doveditor al dreptului de proprietate al autorului

său C.C. asupra suprafeței de 0,83 ha ce face obiectul notificării, simpla mențiune

a terenului în registrul agricol nefiind un act doveditor în sensul legii; iar din

faptul că această suprafață de teren nu este menționată în listele anexă ale Decretului

de expropriere nr. 210/1970 tribunalul a tras concluzia conform căreia prezumția

relativă de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate opera

în cauză. Prin urmare, în esență, tribunalul a reținut lipsa calității de persoană

îndreptățită a contestatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, unită cu constatarea conform căreia terenul notificat face obiectul

de reglementare al Legii nr. 18/1991, deoarece este un teren cooperativizat, iar

la data depunerii notificării este cert că se afla în extravilanul localității.

Instanța de apel a constatat că aceste statuări ale primei instanțe de fond sunt

netemeinice, fiind urmarea interpretării eronate a probelor administrate în cauză,

și nelegale, fiind date cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute

de Legea nr. 10/2001. Astfel, din actele și lucrările dosarului, instanța reține

că prin adeverința din 28 noiembrie 1991 eliberată de Comisia Orășenească Curtea

de Argeș se arată că prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 106 din 04 noiembrie 1991

s-a stabilit dreptul de proprietate al contestatorului asupra suprafeței de 2,99

ha.

Prin adresa

din 25 februarie 2002 Primăria Municipiului Curtea de Argeș a comunicat entității

notificate SC H. SA faptul că, din evidențele agricole ale anilor 1959-1963, volumul

N., rezultă că la dosar a figurat C.G.I., cu o suprafață totală de 2,99 ha, identificat

pe parcele astfel:

- acasă –

0,96 ha;

- În Z. – 0,55 fănețe

și 0,28 ha neproductiv;

- S., 0,30 arabil și 0,30

fânețe;

- Valea lui E. – 0,50

livezi.

Prin aceeași adresă Primăria

Municipiului Curtea de Argeș a adus la cunoștința entității notificate (intimata-pârâtă

din prezenta cauză) faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate

asupra acestor suprafețe de teren, însă, la punerea în posesie, s-a constatat, cu

privire la suprafața de teren din registrul agricol pe anul 1959 din punctul Z.,

că la data de 01 ianuarie 1990 nu mai figura în perimetrul cadastral al fostei CAP

Argeș, motiv pentru care cererea formulată de către petent în temeiul Legii nr.

169/1997 (cererea din 31 martie 1998) privind restituirea acestei suprafețe de teren

a fost respinsă. Totodată, avându-se în vedere faptul că terenul expropriat era

ocupat de amenajări hidrotehnice, s-a recomandat petentului să uzeze de prevederile

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, din probele

administrate în cauză, instanța reține că încă din februarie 2002 instituțiile competente

cu aplicarea dispozițiilor legilor fondului funciar au adus la cunoștința intimatei-pârâte

faptul că petentului C.C. nu i se puteau acorda măsurile reparatorii prevăzute de

legile fondului funciar pentru terenul în litigiu, întrucât nu se încadra în dispozițiile

acestor legi speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut

că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001

rep., reținând că regimul juridic al terenului în litigiu era reglementat de prevederile

Legii nr. 18/1991, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată „Stabilirea dreptului de proprietate

privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole

de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului

de proprietate sau constituirea acestui drept”. Instanța de apel a reținut astfel

că terenul în litigiu nu poate face obiect al reconstituirii dreptului de proprietate

în procedura reglementată de legea fondului funciar, întrucât el nu se mai găsea, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei cooperative

agricole de producție. Or, potrivit Legii nr. 18/1991, puteau forma obiect al

reconstituirii dreptului de proprie­tate doar acele terenuri agricole pe care cooperativa

agricolă de producție le mai deținea la data de 1 ianuarie 1990.

De asemenea, intrau sub

incidența Legii nr. 18/1991, sub aspectul posibilității reconstituirii dreptului

de proprietate asupra lor următoarele categorii de terenuri agricole care se găseau,

la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul statului:

– cele prevăzute de

art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile

agricole proprietatea statului, administrate de institutele și stațiunile de cercetări

științifice agricole, precum și cele folosite de unitățile de învățământ cu profil

agricol;

– cele prevăzute de

art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile situate

în intravilan, fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit

legii, considerate proprietate de stat prin aplicarea Decretului nr. 712/1966 și

a altor acte normative speciale, aflate în administrarea consiliilor locale;

– cele prevăzute de

art. 37 alin. (1) și art. 38 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv tere­nurile

agricole intrate în proprietatea statului ca efect al unor legi speciale, altele

decât cele de expropriere, și aflate în administrarea unităților agricole de stat;

- cele prevăzute de

art. 39 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv acele terenuri agricole intrate

în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror

acte normative de expropriere;

– cele prevăzute de

art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile agri­cole,

fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea

statului și aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi;

– și cele prevăzute de

art. 44 din Legea nr. 18/1991 republicată, respectiv terenurile provenite din fostele

izlazuri comunale, proprietatea privată a statului la data intrării în vigoare a

Legii nr. 18/1991 și folosite la acea dată ca pășuni, fânețe sau arabil, transmise

unităților de stat.

În cauza de față, terenul

nu se mai afla în patrimoniul fostei cooperative agricole de producție la data de

1 ianuarie 1990, și nici nu face parte din categoriile de terenuri menționate mai

sus, aflate în proprietatea statului la data de referință prevăzută de legea fondului

funciar, pentru a putea face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991.

Dimpotrivă, instanța reține

că, prin regimul său juridic, terenul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare

al Legii nr. 18/1991, având în vedere dispozițiile art. 5 din această lege, potrivit

cărora nu intră în sfera sa de reglementare (sub aspectul stabilirii dreptului de

proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite) terenu­rile ce fac parte din domeniul

public al statului, din cauza caracterului inalienabil al acestora.

Mai mult, prin dispozițiile

art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 legiuitorul a instituit în mod

expres sancțiunea nulității absolute a acelor acte de constituire a dreptului de

proprietate asupra tere­nurilor aflate, la data constituirii dreptului de proprietate,

în domeniul public sau privat al statului sau în domeniul public al comunelor, orașelor

sau munici­piilor.

Bunurile proprietate publică

sunt fie enumerate de Constituție [art. 136 alin. (4)], fie stabilite de lege. La

rândul său, legea stabilește bunurile ce aparțin domeniului public prin enumerare

sau prin folosirea criteriului utilității publice.

Determinarea apartenenței

ori neapartenenței unui bun la domeniul public al statului sau al comunității locale

se apreciază în raport de destinația de utilitate publică stabilită, fie conform

naturii bunului, fie potrivit legii, în conformitate cu pre­vederile art. 4 și

art. 5 din Legea nr. 18/1991. De cele mai multe ori, criteriul uzu­lui și interesului

public (la nivel național ori local) este determinat în mod expres prin lege; alteori,

identificarea unui asemenea criteriu se face prin prisma natu­rii bunului ori a

voinței legiuitorului.

Din probele administrate

în cauză, instanța reține că la dosarul de fond a fost depus Decretul Consiliului

de Stat nr. 210/1970 privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a

unor imobile, la art. 12 din acest act normativ prevăzându-se că terenurile identificate

potrivit planurilor de situație nr. 13 și 14 anexate se expropriază și se trec în

proprietatea

statului

În listele

anexă la Decretul de expropriere (poz. BB) figurează ca fiind expropriat fostul

CAP N., în patrimoniul căruia terenul proprietatea autorului reclamantului (așa

cum erau acestea evidențiate în registrul agricol de la data intrării în cooperativă)

a intrat, prin cooperativizare.

De asemenea,

la dosarul de fond a fost depusă H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei

Naționale de Electricitate SA. Potrivit art. 1, pe data intrării în vigoare a acestei

hotărâri de Guvern, se înființează SC de Producție a Energiei Electrice „H.” SA,

iar potrivit art. 2, capitalul său social se constituie prin preluarea activului

și pasivului Companiei Naționale de Electricitate SA. Potrivit art. 35 din H.G.

nr. 627/2000, bunurile proprietate publică a statului atribuite fostei Companii

Naționale de Electricitate SA prin H.G. nr. 365/1998, se preiau de societățile nou

înființate, fără a fi incluse în capitalul social al acestora, urmând să li se stabilească

statutul juridic, în condițiile legii. Potrivit Anexei 7 la H.G. nr. 365/1998 cuprinzând

„Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului”, imobilul intitulat

„Baraj Z.” este inclus în domeniul public al statului, fiind dat în administrarea

SC de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H.” SA.

Prin urmare,

încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 regimul juridic al terenului

în litigiu, aflat sub lacul de acumulare Z., a fost stabilit de legiuitor, ca aparținând

domeniului public al statului, astfel încât el excedea sferei de aplicare a Legii

nr. 18/1991, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din lege, potrivit

cărora „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile

și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit

legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

De asemenea,

terenul în litigiu nu putea intra nici în câmpul de aplicare al Legii nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, deoarece aceasta este o lege pentru punerea în aplicare

efectivă a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, repu­blicată și ale Legii nr. 169/1997,

în sensul că de prevederile acesteia beneficiază, așa cum rezultă în mod explicit

din conținutul art. 1, numai acele persoane „care au formulat cereri pentru reconstituirea

dreptului de proprietate conform prevederilor Legii nr. 18/1991”.

Ca motiv de

respingere a contestației, tribunalul a mai reținut faptul că terenul în litigiu

se afla, la data notificării, în extravilan.

Instanța de

apel a înlăturat și acest considerent, arătând că, din interpretarea sintagmei „terenuri

situate în extravilanul locali­tă­ților la data preluării abuzive sau la data notificării”

din art. 8 din Legea nr. 10/2001, reiese că norma juridică vizează două cate­gorii

de terenuri, respectiv pe cele situate în

extravilan la data preluării abuzive, precum și

pe cele situate în extravilan la data formulării notificării, astfel că, dacă la

data preluării abuzive, terenul se afla în intravilanul localității sunt incidente

dispozițiile cu caracter reparatoriu ale Legii nr. 10/2001, fiind lipsit de relevanță

faptul că la data formulării notificării terenul era situat în extravilan.

Prin urmare, este nelegală

soluția tribunalului de a exclude terenul în litigiu de sub incidența Legii nr.

10/2001, doar pe considerentul că era situat în extravilan la data notificării,

fără luare în considerare a situației juridice a terenului de la data preluării

abuzive, conform textului legal. Motiv pentru care s-a dispus suplimentarea probatoriilor

în calea devolutivă a apelului, pentru a se stabili cu certitudine dacă la data

preluării abuzive terenul era situat în intravilan sau în extravilan.

Prin adresa din 21

februarie 2011 Primăria Municipiului Curtea de Argeș a comunicat faptul în Registrul

agricol pentru perioada 1959-1963, volumul N., la partida de rol a defunctului C.D.I.

(capul gospodăriei) este evidențiată suprafața de 0,83 ha situat în punctul Z.,

și că nu dețin documente referitoare la data trecerii din punctul Z. în proprietatea

statului.

Prin adresa comunicată

la dosar la data de 16 martie 2011 expertul topograf desemnat de instanță a comunicat

că, din datele existente la dosar nu se poate stabili dacă terenul ce face obiectul

cauzei a fost situat în extravilanul sau intravilanul localității la data preluării

abuzive a acestuia.

Ulterior, prin raportul

de expertiză efectuat în cauză, același expert arată că „părerea” sa este în sensul

că „terenul expropriat se afla la data exproprierii în afara vetrei de sat, deci

în extravilanul localității”, mijloc de probă pe care instanța îl va avea în vedere

doar în coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, deoarece

din modul de redactare al raportului de expertiză reiese că expertul nu a putut

concluziona cu certitudine asupra obiectivului stabilit de instanță, ci expertul

a emis doar o „părere”.

Instanța de apel a avut

în vedere evidențele registrului agricol de la data intrării în cooperativa agricolă

de producție, potrivit cărora terenul în litigiu făcea parte din două categorii

de folosință (fânețe și neproductiv) care potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a)

din Legea nr. 18/1991 reprezintă „terenuri cu destinație agricolă”, iar potrivit

art. 2 lit. e) din același act normativ, astfel de teren se încadrează în categoria

de „terenuri din intravilan”, adică acelea „aferente localităților urbane și rurale,

pe care sunt amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv

terenurile agricole și forestiere.

Pentru aceste considerente,

s-a reținut, în lipsa unor probe contrare administrate de partea adversă, că terenul

în litigiu se afla la data preluării abuzive, respectiv data intrării în cooperativa

agricolă de producție,

anul 1959, în intravilanul localității,

astfel încât intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea,

s-a mai reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație cu caracter general,

astfel că are caracter de complinire în raport cu Legea specială cu caracter reparatoriu

a fondului funciar, în sensul că intră sub incidența ei și acele terenuri din intravilanul

localității, care până la intra­rea ei în vigoare – 14 februarue 2001 – nu au fost

restituite integral persoanelor îndrep­tățite în procedura de stabilire a dreptului

de proprietate conform legilor fondului funciar.

Din actele

dosarului reiese că, în faza administrativă, aceasta a fost și poziția autorităților

și entităților juridice investite cu soluționarea notificării. Astfel, prin adresa

din 22 februarie 2002 intimata-pârâtă a adus la cunoștința apelantului că notificarea

sa a fost expediată către Prefectura Argeș, în conformitate cu dispozițiile

art. 36 din Legea nr. 10/2001 (text de lege ce prevedea la acel moment legislativ

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești),

iar Prefectura Județului Argeș, la rândul său, a comunicat petentului faptul că

notificarea sa a fost înaintată spre competentă soluționare către H. SA, în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Cu privire

la dovada calității de proprietar al autorului reclamantului asupra terenului notificat,

instanța de apel a înlăturat susținerile tribunalului conform cărora simpla mențiune

a terenului în registrul agricol nu reprezintă un act doveditor în accepțiunea

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit

art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007, prin „acte doveditoare” se înțelege „orice

acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,

extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în

vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor

cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura

în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea).

Or, la dosar,

contestatorul a depus registrul agricol de la data intrării în cooperativă din care

reiese că, la data preluării abuzive a terenului prin cooperativizare, autorul acestuia

deținea în pct. Z. al CAP N. suprafața de 0,83 ha.

Regimul juridic

al acestui înscris a fost reglementat prin Decretul nr. 692/1973, Legea nr. 23/1974,

abrogată prin art. 2 din Legea nr. 68/1991, prin O.G. nr. 1/1992, iar în prezent

prin O.G. nr. 28/2008 privind registrul agricol. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 28/2008,

aprobată prin Legea nr. 98/2009, „registrul agricol constituie documentul oficial

de evidență primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile

populației și la societățile/asociațiile agricole, precum și la orice alte persoane

fizice și/sau juridice care au teren în proprietate/folosința și/sau animale, și

anume: a) capul gos­podăriei și membrii acesteia, după caz; reprezentantul legal

al

socie­tății/aso­ciației

agricole sau al persoanei juridice care are teren în proprietate/folosință; b) terenurile

pe care le dețin în proprietate sau folosința, pe categorii de folosință, suprafețe

cultivate cu principalele culturi și numărul de pomi, pe specii. Pentru terenurile

înscrise în cartea funciară se va menționa numărul cadastral sau topografic și numărul

de carte funciară, după caz; (...)”.

Rezultă că registrul agricol

este un înscris autentic. Însă, întrucât înscrierea datelor în acest document se

face pe baza declarației pe proprie răspundere a capu­lui gospodăriei (conform

art. 8 din O.G. nr. 28/2008), agentul instrumentator nefăcând constatări ex propriis

sensibus, înseamnă că acest înscris face dovada până la proba contrară, conform

art. 1174 C. civ., a dreptului de proprietate asupra terenurilor evidențiate în

el. Or, în speță, deși a negat existența dreptului de proprietate al autorului contestatorului

asupra terenului în litigiu, intimata-pârâtă nu a administrat nicio probă prin care

să facă dovada contrară mențiunilor registrului agricol de la data intrării în cooperativa

agricolă de producție Noapteș, care reprezintă data preluării abuzive.

S-a mai reținut că intimata-pârâtă

are calitatea de entitate investită cu soluționarea notificării, potrivit adresei

din anul 2004 emisă de Prefectura Județului Argeș, iar prin dispoziția contestată

în prezenta cauză, s-a considerat legal investită și a soluționat-o, pe fond.

De asemenea, s-a reținut

că este îndeplinită și cea de-a treia condiție, cooperativizarea terenului fiind

o măsură abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ulterior terenul fiind

supus exproprierii în baza Decretului nr. 210/1970.

Cu privire la tipul de

măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, instanța de apel a reținut

că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (4) din lege, în cazul în care lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., pentru situația în care se constată

existența unei excepții de la principiul restituirii în natură, entitatea investită

cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată,

să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv – or

această normă specială este Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel a mai

reținut incidența dispozițiilor art. 13 lit. a) din cap. III al Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, potrivit căruia stabilirea și cuantumul final al despăgubirilor

ce se acordă potrivit prezentei legi se face de Comisia Centrală constituită în

subordinea Cancelariei Primului Ministru, precum și al dispozițiilor art. 16 din

același capitol, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii

nr.

LII (52) din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite (p

ublicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008),

prin care s-a statuat că dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii.

Întrucât dispoziția contestată

în cauză (nr. 220 din 23 aprilie 2007) a fost emisă de intimată după momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, în temeiul dispozițiilor art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, ce reprezintă norme de procedură de imediată aplicare, s-a

apreciat că

măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se suportă direct de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, ci aceasta propune măsurile reparatorii,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC H. SA solicitând modificarea hotărârii

instanței de apel în sensul respingerii apelului.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat

la starea de fapt conturată în cauză în condițiile în care nu s-a făcut dovada dreptului

de proprietate.

În aceeași

idee se mai arată că nu unitatea deținătoare trebuia să facă dovada dreptului de

proprietate sau dovada contrară mențiunilor din registrul agricol, ci contestatorul

ce avea obligația să completeze probatoriul cu alte mijloace de probă, neputând

fi unit cu prezumția simplă instituită de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, ca să facă dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Ca atare,

susține recurenta, nemenționarea suprafeței de 8300 mp din punctul Z. cât și a foștilor

proprietari în Decretul de expropriere nr. 210/1970 face neoperantă prezumția simplă

instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 și deci nu poate fi alăturată celorlalte

înscrisuri și mențiunii din registrul agricol.

O altă critică

vizează faptul că instanța de apel reține în mod greșit că terenul din litigiu a

fost preluat abuziv, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că terenul ar fi fost

preluat de CAP N.

Or, susține

recurenta, terenul nefigurând în actul normativ considerat abuziv, nu este îndeplinită

condiția de preluare abuzivă.

Chiar dacă

terenul a figurat înscris la CAP în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 18/1991 sunt considerate preluate abuziv de CAP terenurile luate

de la persoane fizice care nu s-au înscris în CAP.

Se mai învederează că

terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind un teren extravilan, cu

atât mai mult cu cât nu s-a găsit nici un înscris care să justifice trecerea terenului

din extravilan în intravilan și nici vreo normă în baza căreia până la data notificării,

în baza căreia să fie emis un act juridic care să consfințească trecerea terenului

din extravilan în intravilan, cu atât mai mult cu cât primăria a confirmat că la

data notificării terenul era în extravilan.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat.

Instanța

de fond a reținut că la data depunerii notificării, 11 februarie 2002, așa cum rezultă

din adeverința din 10 aprilie 2006

emisă de Primăria Municipiului Curtea de Argeș,

terenul

din litigiu

din punctul N.-Z., ocupat de lacul de acumulare Z., se afla în extravilanul municipiului

conform PUG al localității, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 8

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a

reținut o altă situație de fapt sub acest aspect, considerând însă în mod greșit,

că, dacă terenul era situat în intravilan la data preluării abuzive, este incidentă

Legea nr 10/2001, în sensul că reclamantul are dreptul la masuri reparatorii potrivit

acestei legi. Aceasta indiferent că, la data notificării, terenul era situat în

extravilan.

În drept,

potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei

legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive

sau la data notificării, deci la oricare dintre cele două momente stabilite de legiuitor,

precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar

nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997

.

Stabilind

că astfel de terenuri nu cad sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul

a statuat implicit cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate

pentru astfel de terenuri de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii

și anume în sensul că acestea nu pot fi soluționate favorabil în cadrul procedurii

prevăzută de această lege de reparație.

Așa fiind,

în cazul în care sunt învestite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001

cu cereri de acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor

prevăzute de art. 8 din lege, instanțele au a le respinge și a argumenta, în mod

clar și neechivoc, considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile

sunt situate în extravilanul localității (fie la data preluării abuzive, fie la

data notificării) sau, după caz, considerentele de fapt și de drept pentru care

stabilesc că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului

funciar nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000

.

Situația de

excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în

considerația însușirilor sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind

măsuri reparatorii, adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar

fi stabilirea calității părții reclamante de persoană îndreptățită, în sensul

art. 3 și art. 4 din lege ori a părții pârâte de entitate deținătoare sau de entitate

învestită cu soluționarea notificării și, respectiv, stabilirea caracterul abuziv

al preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege.

Soluția de excludere a

unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opțiunii legiuitorului și are

la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a

abuzurilor din legislația anterioară cu privire la proprietatea funcinciară.

Curtea

Constituțională învestită

cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 a reținut că aceste dispoziții legale nu contravin dispozițiilor

art. 16, 44 și 21 din Constituție (decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, decizia

nr. 34 din 30 ianuarie 2003, decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

Or, incidența

în cauză a situației de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică

valorificarea pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparație.

Din perspectiva celor

expuse referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, este de reținut că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a legii, cu atât mai mult cu cât, contestatorul a urmat

această procedura reglementată de dispozițiile Legii nr 18/1991, fără a contesta

în instanță modul în care cererea sa din 31 martie 1998 (prin care a solicitat acordarea

în compensare a suprafeței de 0,83 ha, reconstituită prin hotărârea nr. 106/1991)

a fost soluționată de către autoritățile administrative competente în materia fondului

funciar, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Având în vedere că terenul

în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru argumentele mai sus menționte,

fiind, astfel, întemeiată critica recurentei sub acest aspect, nu vor mai fi verificate

celelalte susțineri referitoare la nedovedirea calității reclamantului, de persoană

îndreptățită la restituire în raport de neincidența art. 24 din aceeași lege și

de lipsa dovedirii caracterului abuziv al preluării.

Față de cele

expuse se

apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,

fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează

a se admite recursul pârâtei, a se m

odifică decizia recurată, în sensul respingerii

apelului declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinței civile nr. 582 din data

de 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta SC H. SA prin lichidator judiciar E.I. SPRL împotriva deciziei nr. 743

A din data de 22 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinței civile

nr. 582 din data de 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 decembrie 2012.