ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7632/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 25 mai 2007 sub nr. 1488/109/2007, reclamantul C.C. a formulat în contradictoriu cu H. SA contestație împotriva Dispoziției nr. 220 din 23 aprilie 2007 emisă de pârâtă solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să admită contestația, să dispună anularea deciziei și obligarea intimatei la măsuri reparatorii pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, evaluate la 170.000 RON. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că, prin notificările înregistrate la societatea intimată, a solicitat restituirea în natură a 8300 mp teren situat pe raza localității Curtea de Argeș, punctul „Z.-N.”, iar în situația în care restituirea nu este posibilă a solicitat măsuri reparatorii în cuantum de 1.700.000.000 ROL.

Intimata a respins notificarea cu motivarea că terenurile nu pot fi identificate, pe de o parte și că terenul este în extravilanul localității și face obiectul Legii nr. 18/1991. Prin sentința civilă nr. 582 din 15 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA și a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea formulată de contestatorul C.C. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, unită cu fondul prin încheierea de ședință din 14 februarie 2008, tribunalul a reținut faptul că, prin notificarea din 11 februarie 2002, contestatorul C.C.

a solicitat SC H. SA Curtea de Argeș ca în baza Legii nr. 10/2001 să fie despăgubit pentru un imobil teren în suprafață de 8300 mp situat în punctul Z.-N., în prezent acoperit de apele lacului de acumulare Z. Prin decizia nr. 220 din 23 aprilie 2007, SC H. SA a respins notificarea constatând că la data depunerii notificării terenul se afla în extravilanul localității, în baza adresei din 19 aprilie 2006 a Primăriei Curtea de Argeș, că din actele doveditoare nu a putut fi identificat terenul ca fiind deținut de SH Curtea de Argeș, iar petentul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului solicitat. Tribunalul a constatat că pârâta are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 și a definiției din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind «entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”. Regimul juridic al SC H. SA rezultă din reglementarea H.G. nr. 627 din 31 iulie 2000, iar în anexa nr. 7 la contractul de concesiune din 27 decembrie 2004 încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și SC H. SA se menționează Acumularea Z. în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

Mai mult, aceste aspecte sunt confirmate de adresele emise de către Primăria Mun. Curtea de Arges, din care rezultă clar că suprafața din punctul Z. se găsește în prezent ocupată de luciu de apă și se află în administrarea SC H. SA. Așadar, în măsura în care suprafața pretinsă de către contestator este actualmente inclusă în apele lacului de acumulare Z., aflat în domeniul public al statului și înregistrat în patrimoniul SC H. SA, prezentul raport juridic de drept procesual în cadrul contestației împotriva deciziei emise de această unitate este corect stabilit. Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că un prim aspect care trebuie soluționat se referă la stabilirea calității de persoană îndreptățită a contestatorului la obținerea măsurilor reparatorii pentru suprafața de teren în cauză, care este de asemenea strâns legat, pe de o parte de dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză și, pe de altă parte, de încadrarea acestui teren în obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001. Din adresa din 19 aprilie 2002 a Primăriei Curtea de Argeș rezultă că în evidențele agricole ale anilor 1959-1963, volumul N., cap II figurează C.I. cu o suprafață de 2,99 ha, în diverse locații, dintre care 0,83 ha în punctul Z. (0,55 fânețe și 0,28 ha neproductivi).

Prin cererea adresată de C.I. în 30 martie 1962 către președintele Gospodăriei Agricole de Stat T.V. se arată că acesta dorește să intre în această gospodărie cu 0.60 ari. Potrivit certificatului de moștenitor din 17 decembrie 1985, numitul C.I. a decedat la 20 octombrie 1985, lăsând succesori legali pe C.I., soție supraviețuitoare și C.C., fiu. Din CM din 24 iunie 1996, rezultă că după defuncta C.I. a rămas ca unic moștenitor C.I.C. În baza Legii nr. 18/1991, conform adeverinței din 28 noiembrie 1991 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate și punerea în posesie a numitei C.I. cu o suprafață de 2.99 ha. Prin cererea din 31 martie 1998, C.C.

a soliciat cordarea în compensație a suprafeței de 0,83 ha, reconstituit prin hotărârea nr. 106/1991, cu precizarea că terenul din punctul Z. este ocupat de lacul de acumulare Z. Cererea formulată de contestatorul din prezenta cauză de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 0,83 ha în punctul Z. a fost respinsă de Comisia Locală cu motivarea că la data de 01 ianuarie 1990 această suprafață nu se afla în perimetrul cadastral al fostei gospodării agricole A. În ceea ce privește modalitatea de preluare a acestui teren de către stat, tribunalul a constatat că prin Decretul nr. 210 din 10 aprilie 1970 al Consiliul de Stat privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile precum și scoaterea din producția agricolă a unor terenuri situate în județele (…) Argeș s-a dispus la art. 12 că în scopul construirii centralelor hidroelectrice C.A.

și N., precum și a amenajărilor aferente de pe cursul râului A. se expropriază și se trec în proprietatea statului terenuri în suprafață de 106.270 mp (…) situate în orașul Curtea de Argeș, jud. Argeș, identificate potrivit planurilor de situație nr. 13 și 14 anexate, proprietatea celor prevăzuți în tabelul nr. 11, parte integrantă din decret. Analizând conținutul anexei nr. 11, rezultă că autorul contestatorului nu figurează printre cele 18 persoane fizice de la care au fost expropriate direct aceste terenuri în baza Decretului nr. 210/1970. În schimb, la poziția nr. AA și BB din anexă figurează Cooperativa agricolă de producție A. cu 14.350 mp și Cooperativa Agricolă de producție N. cu 79.250 mp, expunerea de motive a decretului detaliind pe categorii de folosință terenurile preluate de la această Cooperativă.

Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexă la notificare. În sensul acestui act normativ, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, administrativ, jurisdicțional cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție simplă de proprietate în favoarea celui care îl invocă.

În concret, contestatorul nu depune la dosarul cauzei vreun „act doveditor” al dreptului de proprietate al autorilor săi asupra terenului în suprafață de 0,83 ha pretins, iar nemenționarea acestei suprafețe sau a autorilor săi în Decretul de expropriere nr. 210/1970 face inoperantă prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 care dispune că î n absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Simplele mențiuni din registrul agricol cu privire la o serie de suprafețe deținute de autorul contestatorului generic nu reprezintă în sensul legii act doveditor al dreptului de proprietate, deoarece ele atestă o simplă situație de fapt rezultată din recenzare, adică dintr-o operațiune de evidență îndeplinită prin operațiunea de numărare și constatare a unor bunuri în gospodăria țărănească, neconstituind deci titlu de proprietate. Contestatorul avea obligația ca alături de acest înscris să completeze probatoriul cu alte mijloace de probă, unite eventual cu prezumția simplă instituită de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ca să facă dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, față de absența oricăror acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe de teren, a amplasamentului acesteia, la care se adaugă nemenționarea în cadrul Decretului Consiliului de Stat nr. 210/1970 a acestei suprafețe sau a autorilor săi ca fiind persoane de la care au fost expropriate suprafețe de teren în vederea co nstruirii centralelor hidroelectrice C.A. și N., tribunalul a constatat că prezenta cauză relevă o dificultate particulară în stabilirea situației juridice de teren intravilan sau extravilan la data preluării de către stat (a se vedea concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză).

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 , cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, cert este că la data depunerii notificării acest teren se afla în extravilan, potrivit adeverinței din 19 aprilie 2006, emisă de către Primăria Mun.

Curtea de Argeș din care rezultă că suprafața de teren din punctul N.-Z. ocupată de lacul de acumulare Z. se află la data depunerii notificării în extravilanul municipiului conform PUG al localității. Mai mult, în absența unei dovezi care să ateste că terenul a fost preluat de stat direct de la autorii reclamantului, potrivit anexei 11 de la Decretul Consiliului de Stat nr. 210/1970, unită cu aspectele relevate de cererea adresată de C.D.I. în 30 martie 1962 către președintele Gospodăriei Agricole de Stat T.V., rezultă că acest teren avea regimul unui teren cooperativizat, astfel încât constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului era reglementată de prevederile Legii nr. 18/1991.

De altfel, contestatorul a și urmat această procedură, fără a contesta în instanță modul în care cererea sa din 31 martie 1998 prin care a solicitat acordarea în compensație a suprafeței de 0,83 ha, reconstituit prin hotărârea nr. 106/1991 a fost soluționată de către autoritățile administrative competente în materia fondului funciar.

De asemenea, nu s-a dovedit faptul că reclamantul ar fi urmat calea deschisă de Legea nr. 1/2000 sau de Legea nr. 247/2005, mai ales având în vedere că prin art. 4 din Legea nr. 1/2000 se arată expres că „pentru terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale persoanelor fizice și juridice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, (…) se restituie, în condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii”. În măsura în care contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 0.83 ha care, potrivit probatoriului administrat, nu face parte din obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a respins contestația împotriva deciziei nr. 220 din 23 aprilie 2007 a SC H. SA ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul C.C., iar prin decizia civilă nr. 743 din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București secția a IV–a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond în sensul admiterii contestatației și s-a anulat decizia nr. 220/2007 emisă de SC H. SA; constatându-se calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la măsuri reparatorii fiind obligată SC H. SA să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru 0,83 ha (8.300 m.p.) situat în Curtea de Argeș punctul Z.–N. în condițiile Legii nr. 247/2005. A mai fost obligată SC H. la plata sumei de 3.300 RON cheltuieli de judecată în fond și apel față de reclamantul C.C.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin notificarea înregistrată din 11 februarie 2002 la B.E.J. I.V., apelantul-reclamant a solicitat SC H. SA Curtea de Argeș acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 8300 mp situat în pct. Z., Curtea de Argeș, sub lacul de acumulare Z. Prin Decizia nr. 220 din 23 aprilie 2007, contestată în prezenta cauză, intimata a respins notificarea, pe considerentul că: terenul notificat se afla la data depunerii notificării în extravilanul localității; din actele doveditoare nu a putut fi identificat terenul pentru care se solicită despăgubiri și pentru că petentul nu a depus acte din care să rezulte preluarea abuzivă a terenului.

Pentru a verifica legalitatea dispoziției contestată în prezenta cauză, instanța avea de verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ca apelantul-contestator să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, respectiv: 1. dovedirea dreptului de proprietate al autorului contestatorului asupra imobilului la data preluării și verificarea calității reclamantului de moștenitor al autorului de pe urma căruia pretinde măsurile reparatori, 2. stabilirea calității de unitate deținătoare sau a celei de entitate investită cu soluționarea notificării, 3. stabilirea caracterului abuziv al preluării și 4. identificarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt reținută.

Tribunalul a respins contestația, pentru următoarele argumente: Deși contestatorul a dovedit calitatea sa de moștenitor al defunctului C.I., decedat în data de 20 octombrie 1985, însă nu a depus nici un act doveditor al dreptului de proprietate al autorului său C.C. asupra suprafeței de 0,83 ha ce face obiectul notificării, simpla mențiune a terenului în registrul agricol nefiind un act doveditor în sensul legii; iar din faptul că această suprafață de teren nu este menționată în listele anexă ale Decretului de expropriere nr. 210/1970 tribunalul a tras concluzia conform căreia prezumția relativă de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate opera în cauză.

Prin urmare, în esență, tribunalul a reținut lipsa calității de persoană îndreptățită a contestatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, unită cu constatarea conform căreia terenul notificat face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991, deoarece este un teren cooperativizat, iar la data depunerii notificării este cert că se afla în extravilanul localității. Instanța de apel a constatat că aceste statuări ale primei instanțe de fond sunt netemeinice, fiind urmarea interpretării eronate a probelor administrate în cauză, și nelegale, fiind date cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, din actele și lucrările dosarului, instanța reține că prin adeverința din 28 noiembrie 1991 eliberată de Comisia Orășenească Curtea de Argeș se arată că prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 106 din 04 noiembrie 1991 s-a stabilit dreptul de proprietate al contestatorului asupra suprafeței de 2,99 ha. Prin adresa din 25 februarie 2002 Primăria Municipiului Curtea de Argeș a comunicat entității notificate SC H. SA faptul că, din evidențele agricole ale anilor 1959-1963, volumul N., rezultă că la dosar a figurat C.G.I., cu o suprafață totală de 2,99 ha, identificat pe parcele astfel: - acasă – 0,96 ha; - În Z. – 0,55 fănețe și 0,28 ha neproductiv; - S., 0,30 arabil și 0,30 fânețe; - Valea lui E. – 0,50 livezi.

Prin aceeași adresă Primăria Municipiului Curtea de Argeș a adus la cunoștința entității notificate (intimata-pârâtă din prezenta cauză) faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestor suprafețe de teren, însă, la punerea în posesie, s-a constatat, cu privire la suprafața de teren din registrul agricol pe anul 1959 din punctul Z., că la data de 01 ianuarie 1990 nu mai figura în perimetrul cadastral al fostei CAP Argeș, motiv pentru care cererea formulată de către petent în temeiul Legii nr. 169/1997 (cererea din 31 martie 1998) privind restituirea acestei suprafețe de teren a fost respinsă. Totodată, avându-se în vedere faptul că terenul expropriat era ocupat de amenajări hidrotehnice, s-a recomandat petentului să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, din probele administrate în cauză, instanța reține că încă din februarie 2002 instituțiile competente cu aplicarea dispozițiilor legilor fondului funciar au adus la cunoștința intimatei-pârâte faptul că petentului C.C. nu i se puteau acorda măsurile reparatorii prevăzute de legile fondului funciar pentru terenul în litigiu, întrucât nu se încadra în dispozițiile acestor legi speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 rep., reținând că regimul juridic al terenului în litigiu era reglementat de prevederile Legii nr. 18/1991, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată „Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept”. Instanța de apel a reținut astfel că terenul în litigiu nu poate face obiect al reconstituirii dreptului de proprietate în procedura reglementată de legea fondului funciar, întrucât el nu se mai găsea, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei cooperative agricole de producție.

Or, potrivit Legii nr. 18/1991, puteau forma obiect al reconstituirii dreptului de proprie­tate doar acele terenuri agricole pe care cooperativa agricolă de producție le mai deținea la data de 1 ianuarie 1990. De asemenea, intrau sub incidența Legii nr. 18/1991, sub aspectul posibilității reconstituirii dreptului de proprietate asupra lor următoarele categorii de terenuri agricole care se găseau, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul statului: – cele prevăzute de art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile agricole proprietatea statului, administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice agricole, precum și cele folosite de unitățile de învățământ cu profil agricol; – cele prevăzute de art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile situate în intravilan, fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii, considerate proprietate de stat prin aplicarea Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, aflate în administrarea consiliilor locale; – cele prevăzute de art. 37 alin. (1) și art. 38 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv tere­nurile agricole intrate în proprietatea statului ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, și aflate în administrarea unităților agricole de stat;

- cele prevăzute de art. 39 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv acele terenuri agricole intrate în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror acte normative de expropriere; – cele prevăzute de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile agri­cole, fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi; – și cele prevăzute de art. 44 din Legea nr. 18/1991 republicată, respectiv terenurile provenite din fostele izlazuri comunale, proprietatea privată a statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 și folosite la acea dată ca pășuni, fânețe sau arabil, transmise unităților de stat.

În cauza de față, terenul nu se mai afla în patrimoniul fostei cooperative agricole de producție la data de 1 ianuarie 1990, și nici nu face parte din categoriile de terenuri menționate mai sus, aflate în proprietatea statului la data de referință prevăzută de legea fondului funciar, pentru a putea face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991. Dimpotrivă, instanța reține că, prin regimul său juridic, terenul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 18/1991, având în vedere dispozițiile art. 5 din această lege, potrivit cărora nu intră în sfera sa de reglementare (sub aspectul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite) terenu­rile ce fac parte din domeniul public al statului, din cauza caracterului inalienabil al acestora.

Mai mult, prin dispozițiile art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 legiuitorul a instituit în mod expres sancțiunea nulității absolute a acelor acte de constituire a dreptului de proprietate asupra tere­nurilor aflate, la data constituirii dreptului de proprietate, în domeniul public sau privat al statului sau în domeniul public al comunelor, orașelor sau munici­piilor. Bunurile proprietate publică sunt fie enumerate de Constituție [art. 136 alin. (4)], fie stabilite de lege. La rândul său, legea stabilește bunurile ce aparțin domeniului public prin enumerare sau prin folosirea criteriului utilității publice. Determinarea apartenenței ori neapartenenței unui bun la domeniul public al statului sau al comunității locale se apreciază în raport de destinația de utilitate publică stabilită, fie conform naturii bunului, fie potrivit legii, în conformitate cu pre­vederile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991.

De cele mai multe ori, criteriul uzu­lui și interesului public (la nivel național ori local) este determinat în mod expres prin lege; alteori, identificarea unui asemenea criteriu se face prin prisma natu­rii bunului ori a voinței legiuitorului. Din probele administrate în cauză, instanța reține că la dosarul de fond a fost depus Decretul Consiliului de Stat nr. 210/1970 privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile, la art. 12 din acest act normativ prevăzându-se că terenurile identificate potrivit planurilor de situație nr. 13 și 14 anexate se expropriază și se trec în proprietatea statului În listele anexă la Decretul de expropriere (poz. BB) figurează ca fiind expropriat fostul CAP N., în patrimoniul căruia terenul proprietatea autorului reclamantului (așa cum erau acestea evidențiate în registrul agricol de la data intrării în cooperativă) a intrat, prin cooperativizare.

De asemenea, la dosarul de fond a fost depusă H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naționale de Electricitate SA. Potrivit art. 1, pe data intrării în vigoare a acestei hotărâri de Guvern, se înființează SC de Producție a Energiei Electrice „H.” SA, iar potrivit art. 2, capitalul său social se constituie prin preluarea activului și pasivului Companiei Naționale de Electricitate SA. Potrivit art. 35 din H.G. nr. 627/2000, bunurile proprietate publică a statului atribuite fostei Companii Naționale de Electricitate SA prin H.G. nr. 365/1998, se preiau de societățile nou înființate, fără a fi incluse în capitalul social al acestora, urmând să li se stabilească statutul juridic, în condițiile legii.

Potrivit Anexei 7 la H.G. nr. 365/1998 cuprinzând „Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului”, imobilul intitulat „Baraj Z.” este inclus în domeniul public al statului, fiind dat în administrarea SC de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H.” SA. Prin urmare, încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 regimul juridic al terenului în litigiu, aflat sub lacul de acumulare Z., a fost stabilit de legiuitor, ca aparținând domeniului public al statului, astfel încât el excedea sferei de aplicare a Legii nr. 18/1991, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din lege, potrivit cărora „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”. De asemenea, terenul în litigiu nu putea intra nici în câmpul de aplicare al Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, deoarece aceasta este o lege pentru punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, repu­blicată și ale Legii nr. 169/1997, în sensul că de prevederile acesteia beneficiază, așa cum rezultă în mod explicit din conținutul art. 1, numai acele persoane „care au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate conform prevederilor Legii nr. 18/1991”.

Ca motiv de respingere a contestației, tribunalul a mai reținut faptul că terenul în litigiu se afla, la data notificării, în extravilan. Instanța de apel a înlăturat și acest considerent, arătând că, din interpretarea sintagmei „terenuri situate în extravilanul locali­tă­ților la data preluării abuzive sau la data notificării” din art. 8 din Legea nr. 10/2001, reiese că norma juridică vizează două cate­gorii de terenuri, respectiv pe cele situate în extravilan la data preluării abuzive, precum și pe cele situate în extravilan la data formulării notificării, astfel că, dacă la data preluării abuzive, terenul se afla în intravilanul localității sunt incidente dispozițiile cu caracter reparatoriu ale Legii nr. 10/2001, fiind lipsit de relevanță faptul că la data formulării notificării terenul era situat în extravilan.

Prin urmare, este nelegală soluția tribunalului de a exclude terenul în litigiu de sub incidența Legii nr. 10/2001, doar pe considerentul că era situat în extravilan la data notificării, fără luare în considerare a situației juridice a terenului de la data preluării abuzive, conform textului legal. Motiv pentru care s-a dispus suplimentarea probatoriilor în calea devolutivă a apelului, pentru a se stabili cu certitudine dacă la data preluării abuzive terenul era situat în intravilan sau în extravilan. Prin adresa din 21 februarie 2011 Primăria Municipiului Curtea de Argeș a comunicat faptul în Registrul agricol pentru perioada 1959-1963, volumul N., la partida de rol a defunctului C.D.I. (capul gospodăriei) este evidențiată suprafața de 0,83 ha situat în punctul Z., și că nu dețin documente referitoare la data trecerii din punctul Z. în proprietatea statului.

Prin adresa comunicată la dosar la data de 16 martie 2011 expertul topograf desemnat de instanță a comunicat că, din datele existente la dosar nu se poate stabili dacă terenul ce face obiectul cauzei a fost situat în extravilanul sau intravilanul localității la data preluării abuzive a acestuia. Ulterior, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, același expert arată că „părerea” sa este în sensul că „terenul expropriat se afla la data exproprierii în afara vetrei de sat, deci în extravilanul localității”, mijloc de probă pe care instanța îl va avea în vedere doar în coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, deoarece din modul de redactare al raportului de expertiză reiese că expertul nu a putut concluziona cu certitudine asupra obiectivului stabilit de instanță, ci expertul a emis doar o „părere”.

Instanța de apel a avut în vedere evidențele registrului agricol de la data intrării în cooperativa agricolă de producție, potrivit cărora terenul în litigiu făcea parte din două categorii de folosință (fânețe și neproductiv) care potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991 reprezintă „terenuri cu destinație agricolă”, iar potrivit art. 2 lit. e) din același act normativ, astfel de teren se încadrează în categoria de „terenuri din intravilan”, adică acelea „aferente localităților urbane și rurale, pe care sunt amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și forestiere. Pentru aceste considerente, s-a reținut, în lipsa unor probe contrare administrate de partea adversă, că terenul în litigiu se afla la data preluării abuzive, respectiv data intrării în cooperativa agricolă de producție, anul 1959, în intravilanul localității, astfel încât intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a mai reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație cu caracter general, astfel că are caracter de complinire în raport cu Legea specială cu caracter reparatoriu a fondului funciar, în sensul că intră sub incidența ei și acele terenuri din intravilanul localității, care până la intra­rea ei în vigoare – 14 februarue 2001 – nu au fost restituite integral persoanelor îndrep­tățite în procedura de stabilire a dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar. Din actele dosarului reiese că, în faza administrativă, aceasta a fost și poziția autorităților și entităților juridice investite cu soluționarea notificării.

Astfel, prin adresa din 22 februarie 2002 intimata-pârâtă a adus la cunoștința apelantului că notificarea sa a fost expediată către Prefectura Argeș, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001 (text de lege ce prevedea la acel moment legislativ acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești), iar Prefectura Județului Argeș, la rândul său, a comunicat petentului faptul că notificarea sa a fost înaintată spre competentă soluționare către H. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001. Cu privire la dovada calității de proprietar al autorului reclamantului asupra terenului notificat, instanța de apel a înlăturat susținerile tribunalului conform cărora simpla mențiune a terenului în registrul agricol nu reprezintă un act doveditor în accepțiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007, prin „acte doveditoare” se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea). Or, la dosar, contestatorul a depus registrul agricol de la data intrării în cooperativă din care reiese că, la data preluării abuzive a terenului prin cooperativizare, autorul acestuia deținea în pct. Z. al CAP N. suprafața de 0,83 ha.

Regimul juridic al acestui înscris a fost reglementat prin Decretul nr. 692/1973, Legea nr. 23/1974, abrogată prin art. 2 din Legea nr. 68/1991, prin O.G. nr. 1/1992, iar în prezent prin O.G. nr. 28/2008 privind registrul agricol. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 28/2008, aprobată prin Legea nr. 98/2009, „registrul agricol constituie documentul oficial de evidență primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile agricole, precum și la orice alte persoane fizice și/sau juridice care au teren în proprietate/folosința și/sau animale, și anume: a) capul gos­podăriei și membrii acesteia, după caz; reprezentantul legal al socie­tății/aso­ciației agricole sau al persoanei juridice care are teren în proprietate/folosință; b) terenurile pe care le dețin în proprietate sau folosința, pe categorii de folosință, suprafețe cultivate cu principalele culturi și numărul de pomi, pe specii.

Pentru terenurile înscrise în cartea funciară se va menționa numărul cadastral sau topografic și numărul de carte funciară, după caz; (...)”. Rezultă că registrul agricol este un înscris autentic. Însă, întrucât înscrierea datelor în acest document se face pe baza declarației pe proprie răspundere a capu­lui gospodăriei (conform art. 8 din O.G. nr. 28/2008), agentul instrumentator nefăcând constatări ex propriis sensibus, înseamnă că acest înscris face dovada până la proba contrară, conform art. 1174 C. civ., a dreptului de proprietate asupra terenurilor evidențiate în el. Or, în speță, deși a negat existența dreptului de proprietate al autorului contestatorului asupra terenului în litigiu, intimata-pârâtă nu a administrat nicio probă prin care să facă dovada contrară mențiunilor registrului agricol de la data intrării în cooperativa agricolă de producție Noapteș, care reprezintă data preluării abuzive.

S-a mai reținut că intimata-pârâtă are calitatea de entitate investită cu soluționarea notificării, potrivit adresei din anul 2004 emisă de Prefectura Județului Argeș, iar prin dispoziția contestată în prezenta cauză, s-a considerat legal investită și a soluționat-o, pe fond. De asemenea, s-a reținut că este îndeplinită și cea de-a treia condiție, cooperativizarea terenului fiind o măsură abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ulterior terenul fiind supus exproprierii în baza Decretului nr. 210/1970. Cu privire la tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (4) din lege, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., pentru situația în care se constată existența unei excepții de la principiul restituirii în natură, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv – or această normă specială este Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel a mai reținut incidența dispozițiilor art. 13 lit. a) din cap. III al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit căruia stabilirea și cuantumul final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, precum și al dispozițiilor art. 16 din același capitol, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (p ublicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008), prin care s-a statuat că dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

Întrucât dispoziția contestată în cauză (nr. 220 din 23 aprilie 2007) a fost emisă de intimată după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în temeiul dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reprezintă norme de procedură de imediată aplicare, s-a apreciat că măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se suportă direct de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, ci aceasta propune măsurile reparatorii, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC H. SA solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat la starea de fapt conturată în cauză în condițiile în care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate. În aceeași idee se mai arată că nu unitatea deținătoare trebuia să facă dovada dreptului de proprietate sau dovada contrară mențiunilor din registrul agricol, ci contestatorul ce avea obligația să completeze probatoriul cu alte mijloace de probă, neputând fi unit cu prezumția simplă instituită de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ca să facă dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Ca atare, susține recurenta, nemenționarea suprafeței de 8300 mp din punctul Z. cât și a foștilor proprietari în Decretul de expropriere nr. 210/1970 face neoperantă prezumția simplă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 și deci nu poate fi alăturată celorlalte înscrisuri și mențiunii din registrul agricol.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel reține în mod greșit că terenul din litigiu a fost preluat abuziv, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că terenul ar fi fost preluat de CAP N. Or, susține recurenta, terenul nefigurând în actul normativ considerat abuziv, nu este îndeplinită condiția de preluare abuzivă.

Chiar dacă terenul a figurat înscris la CAP în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 sunt considerate preluate abuziv de CAP terenurile luate de la persoane fizice care nu s-au înscris în CAP. Se mai învederează că terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind un teren extravilan, cu atât mai mult cu cât nu s-a găsit nici un înscris care să justifice trecerea terenului din extravilan în intravilan și nici vreo normă în baza căreia până la data notificării, în baza căreia să fie emis un act juridic care să consfințească trecerea terenului din extravilan în intravilan, cu atât mai mult cu cât primăria a confirmat că la data notificării terenul era în extravilan.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat. Instanța de fond a reținut că la data depunerii notificării, 11 februarie 2002, așa cum rezultă din adeverința din 10 aprilie 2006 emisă de Primăria Municipiului Curtea de Argeș, terenul din litigiu din punctul N.-Z., ocupat de lacul de acumulare Z., se afla în extravilanul municipiului conform PUG al localității, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel nu a reținut o altă situație de fapt sub acest aspect, considerând însă în mod greșit, că, dacă terenul era situat în intravilan la data preluării abuzive, este incidentă Legea nr 10/2001, în sensul că reclamantul are dreptul la masuri reparatorii potrivit acestei legi.

Aceasta indiferent că, la data notificării, terenul era situat în extravilan.

În drept, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, deci la oricare dintre cele două momente stabilite de legiuitor, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 . Stabilind că astfel de terenuri nu cad sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat implicit cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate pentru astfel de terenuri de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii și anume în sensul că acestea nu pot fi soluționate favorabil în cadrul procedurii prevăzută de această lege de reparație.

Așa fiind, în cazul în care sunt învestite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor prevăzute de art. 8 din lege, instanțele au a le respinge și a argumenta, în mod clar și neechivoc, considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile sunt situate în extravilanul localității (fie la data preluării abuzive, fie la data notificării) sau, după caz, considerentele de fapt și de drept pentru care stabilesc că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000 . Situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în considerația însușirilor sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind măsuri reparatorii, adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar fi stabilirea calității părții reclamante de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din lege ori a părții pârâte de entitate deținătoare sau de entitate învestită cu soluționarea notificării și, respectiv, stabilirea caracterul abuziv al preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege.

Soluția de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opțiunii legiuitorului și are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislația anterioară cu privire la proprietatea funcinciară. Curtea Constituțională învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a reținut că aceste dispoziții legale nu contravin dispozițiilor art. 16, 44 și 21 din Constituție (decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005). Or, incidența în cauză a situației de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică valorificarea pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparație.

Din perspectiva celor expuse referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este de reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, cu atât mai mult cu cât, contestatorul a urmat această procedura reglementată de dispozițiile Legii nr 18/1991, fără a contesta în instanță modul în care cererea sa din 31 martie 1998 (prin care a solicitat acordarea în compensare a suprafeței de 0,83 ha, reconstituită prin hotărârea nr. 106/1991) a fost soluționată de către autoritățile administrative competente în materia fondului funciar, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru argumentele mai sus menționte, fiind, astfel, întemeiată critica recurentei sub acest aspect, nu vor mai fi verificate celelalte susțineri referitoare la nedovedirea calității reclamantului, de persoană îndreptățită la restituire în raport de neincidența art. 24 din aceeași lege și de lipsa dovedirii caracterului abuziv al preluării. Față de cele expuse se apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se admite recursul pârâtei, a se m odifică decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.C.

împotriva sentinței civile nr. 582 din data de 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC H. SA prin lichidator judiciar E.I. SPRL împotriva deciziei nr. 743 A din data de 22 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinței civile nr. 582 din data de 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2012.