ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5103/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 103 din 18 mai 2010, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea formulată de către contestatoarea S.M., în contradictoriu cu Municipiul Curtea de Argeș prin Primar și Primăria Municipiului Curtea de Argeș, a anulat dispoziția și a constatat dreptul contestatoarei de a i se restitui în natură suprafața de 70 mp și de a se acorda măsuri reparatorii pentru suprafața de 320 mp. În motivarea sentinței, s-a reținut că din patrimoniul contestatoarei a fost expropriată suprafața de 390 mp, ce se suprapune suprafeței de 118 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în posesia reclamantei aflându-se numai o suprafață de 170 mp.

Contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 118 mp a fost desființat prin sentința civilă nr. 436/2009, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 34/R din 13 ianuarie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel Pitești. Potrivit acestei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, contestatoarea a dovedit dreptul de proprietate numai pentru suprafața de 390 mp ce a fost înstrăinată în mod legal cu excepția terenului în suprafață de 118 mp, iar din această suprafață este liberă de construcții suprafața de 70 mp ce se poate restitui în natură. Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 04 iulie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de contestatoarea S.M.

împotriva sentinței menționate, în sensul că a schimbat în parte sentința și, pe fond, a constatat îndreptățirea acesteia la restituirea în natură a suprafeței totale de 667,50 mp, așa cum a fost identificată de către expert în schița anexată raportului de expertiză tehnică din dosarul de apel; a respins ca nefondat apelul pârâților Primăria Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul Curtea de Argeș și Primarul Municipiului Curtea de Argeș, formulat împotriva aceleiași sentințe, cu cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, s-a constatat că sunt greșite aprecierile primei instanțe în legătură cu întinderea dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, precum și cu autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 436/2009.

Astfel, prin sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia Tribunalului Argeș nr. 34 din 13 ianuarie 2010, s-a constatat, la cererea contestatoarei S. M. și în contradictoriu cu SC B.I. SRL, Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș și Municipiul Curtea de Argeș, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în limita suprafeței de 118 mp. Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța a reținut că suprafața de 118 mp din actul de vânzare-cumpărare încheiat de către Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș și SC B.I. SRL se suprapune cu suprafața de 390 mp ce a făcut obiectul notificării contestatoarei.

încheierea actului de vânzare-cumpărare în procedura administrativă a restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001 este lovită de nulitate absolută. Legalitatea actului de vânzare-cumpărare a fost analizată numai cu privire la suprafața de 390 mp, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, neputându-se reține o tranșare a litigiului în mod irevocabil cu privire la dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 1.390 mp, așa cum a fost solicitat de către contestatoare. Ca atare, prima instanță din prezenta cauză a reținut în mod greșit existența autorității de lucru judecat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., privind identitatea de obiect, cauză și părți.

În ceea ce privește suprafața de 1.000 mp, solicitată, de asemenea, de către contestatoare, a fost dobândită în timpul căsătoriei printr-un act sub semnătură privată, căruia intimații nu i-au acordat eficiență juridică, deoarece nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, singura suprafață expropriată din patrimoniul contestatoarei fiind aceea de 390 mp, ocupată de o centrală termică și depozitul de cărbune. Prin actul sub semnătură privată, contestatoarea și soțul său au dobândit de la S.G. suprafața de 1.000 mp în iulie 1980. Identificându-se prin raportul de expertiză tehnică suprafața de teren de 390 mp dobândită de către autorul contestatoarei și suprafața de 1.000 mp dobândită de către aceasta în timpul căsătoriei prin actul sub semnătură privată, s-a constatat că cele două suprafețe au trecut în proprietatea statului în urma actului de expropriere, suprafața totală expropriată fiind de 931,50 mp.

Suprafața de teren a fost identificată și în raport de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 aprilie 2004, ce a făcut obiectul acțiunii în constatarea nulității absolute, soluționată prin sentința civilă nr. 436/2009 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, rămasă irevocabilă, identificare în urma căreia s-a constatat o suprafață de teren ce excede acestui act de 549,50 mp plus suprafața de 118 mp, în limita căreia actul de vânzare-cumpărare mai sus evocat a fost anulat în parte, astfel că suprafața de 667,50 mp a fost identificată de către expertul cauzei ca fiind una ce poate fi restituită contestatoarei. În aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, poate fi prezumat dreptul de proprietate al contestatoarei, respectiv întinderea acestui drept, în raport și de actul de executare al decretului de expropriere, chiar dacă în acest de pe urmă act este trecută o suprafață mai mică decât cea trecută în mod efectiv în proprietatea statului.

Suprafața trecută în proprietatea statului în urma exproprierii este de 931,5 mp, și nu 390 mp, așa cum a reținut prima instanță. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, a rezultat că actului de vânzare-cumpărare, așa cum a fost anulat în parte prin hotărârea irevocabilă evocată, îi excede o suprafață de 549,50 mp, iar suprafața de 118 mp, este aceea asupra căreia i-a fost recunoscut dreptul contestatoarei, fiind anulat actul de vânzare-cumpărare, astfel că rezultă prin însumarea celor două suprafețe o suprafață de 667,50 mp, ce poate fi restituită în natură titularului dreptului, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001, nefîind ocupată de construcții noi autorizate sau afectate de servituti legale ori amenajări de utilitate publică.

Cu prilejul cercetării locale s-a constatat că terenul în cauză se învecinează cu o altă suprafață de teren proprietatea lui C.M., cu privire la care intimații au pretins existența unui drept de servitute, care constituie un impediment la restituirea terenului. Pe teren s-au observat parcate mai multe autoturisme proprietatea lui C.M. și nu s-a reținut că această suprafață de teren ar constitui singura posibilitate de acces la calea publică a acestuia. De asemenea, a fost înlăturată apărarea intimaților în sensul că terenul face parte din domeniul public, expropriat fiind pentru construirea unei centrale termice și a unui depozit de cărbune, deoarece această centrală termică nu mai funcționează de mult timp în municipiul Curtea de Argeș, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

A fost considerată ca fiind lipsită de orice relevanță juridică și apărarea în ceea ce privește utilitatea publică a construcțiilor și terenului, cât timp aceste construcții au fost vândute și nu mai deservesc unui interes de ordin public. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal pârâții Primăria Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul Curtea de Argeș, prin primar, și Primarul Municipiului Curtea de Argeș, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a dat eficiență, în mod greșit, actului sub semnătură privată intitulat "Chitanță" prin care reclamanta S.M., împreună cu soțul său, ar fi cumpărat de la S.G.

suprafața de 1.000 mp, în acest fel fiind încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Astfel, reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului preluat de către stat, în modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin orice act translativ de proprietate care atestă deținerea proprietății, inclusiv un înscris sub semnătură privată, dar cu condiția ca acesta să fi fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 și în măsura în care se coroborează cu alte înscrisuri. Actele de care reclamanta se prevalează în susținerea dreptului de proprietate sunt înscrisuri sub semnătură privată, nedatate, intitulate "chitanță" (de fapt, este vorba de două chitanțe, cu același conținut, dar care au fost prezentate în formă diferită).

Aceste înscrisuri erau supuse, conform regulii tempus regit actum, regimului juridic sub imperiul căruia s-a încheiat, fiind necesară încheierea lor în formă autentică, conform Decretului nr. 221/1950 și Decretului nr. 144/1958. Or, nerespectând condiția de valabilitate a înstrăinării unui imobil, respectiv forma autentică, înscrisurile sunt nule ca acte de vânzare-cumpărare, neconstituind acte doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul legii. S-a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căruia ar fi trebuit să constate că reclamanta a făcut dovada proprietății terenului situat în Curtea de Argeș, doar în limita suprafeței de 390 mp, pentru cât s-a dispus măsura preluării de către stat prin Decretul de expropriere nr. 233/1988.

Astfel, în mod greșit ajunge la concluzia că suprafața de teren trecuta în mod efectiv în proprietatea statului în urma exproprierii nu este de numai 390 mp, ci de 931,50 mp, deși nu mai există vreun act din care să rezulte că s-ar fi expropriat vreo altă suprafață de teren decât cea stabilită în decret de la contestatoare sau soțul acesteia, S.I. 2. Recurenții au susținut, totodată, că, în mod greșit, instanța a dispus restituirea în natură a suprafeței de 667,50 mp (așa cum a fost identificată de către expert), deoarece aceasta reprezintă o platformă betonată care aparține domeniului privat al Municipiului Curtea de Argeș și constituie drum de acces (conform Fișei bunului imobil) către Depozitul de combustibil (proprietatea SC B.I.

SRL) și centrala termică (proprietatea SC M.M.I.E.T.S. SRL), precum și către proprietatea unei persoane fizice, C.M. Prin restituirea suprafeței de 667,50 mp se îngrădește total intrarea la depozitul de combustibil și se limitează accesul către societatea C.M., în sensul că nu mai este posibilă intrarea cu autoturismul, intervenția salvării sau a mijloacelor de stingere a incendiilor, astfel cum prevede Anexa nr. 1 din H.G. nr. 525/1996. Dat fiind ca restituirea terenului in suprafața de 667,50 mp afectează accesul normal către aceste proprietăți și dacă instanța de recurs va trece peste motivele expuse la punctele 1 și 2, în subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul acordării de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și pentru suprafața de teren de 667,50 mp.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Reclamanta S.M. a formulat două notificări în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe totale de 1390 mp la adresa din Curtea de Argeș , iar prin Dispoziția nr. 1005 din 11 septembrie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Curtea de Argeș, s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru suprafața de 390 mp menționată în Decretul de expropriere nr. 233/1988 ca fiind preluată de la soțul reclamantei, S.I., pentru diferența de 1000 mp, considerându-se că nu s-a dovedit existența dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul reclamantei.

Prin decizia recurată în cauză, s-a constatat că suprafața expropriată de la reclamantă a fost în realitate de 931,50 mp, din care poate fi restituită în natură o suprafață de 667,50 mp. Instanța de apel a apreciat, astfel, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru suprafața de 1000 mp, dobândită, în timpul căsătoriei, în baza unei convenții încheiate sub forma unui înscris sub semnătură privată cu numitul S.G. în iulie 1980. S-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă în actul de preluare a imobilului de către stat este menționată o suprafață mai mică decât cea trecută efectiv în proprietatea statului. Aprecierile instanței de apel în legătură cu suprafața de 1000 mp reflectă o aplicare greșită a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestei norme, „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fî cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat". Această prezumție legală operează în favoarea persoanei care figurează în actul normativ în baza căruia s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat ori cel puțin în actul administrativ prin care a fost preluat în mod efectiv imobilul, în sensul recunoașterii calității de proprietar a acestei persoane cu privire la imobilul astfel preluat.

Valorificarea acestei prezumții relative instituite de legiuitor este posibilă în absența unui act doveditor al dreptului de proprietate de natura celui prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și se bazează pe faptul menționării notificatorului ori a autorului său fie în actul normativ de preluare, fie în actul administrativ emis în aplicarea legii de preluare, prezumându-se că întinderea dreptului de proprietate este cea menționată în aceste acte. Rezultă, în aceste condiții, că prezumția nu operează dacă persoana care a formulat notificarea nu figurează în vreunul dintre actele de preluare ori, dacă este menționată, acea persoană este prezumată drept proprietar exclusiv pentru suprafața de teren pentru care a operat preluarea de către stat în baza acelui act normativ.

În cauză, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei figurează în anexa decretului de expropriere din anul 1988 cu suprafața de teren de 390 mp, context în care, față de considerentele expuse anterior, ar fi trebuit să constate că prezumția desprinsă din art. 24 alin. (1) operează exclusiv pentru suprafața de 390 mp. Cu toate acestea, instanța de apel a extins aplicarea prezumției în privința întinderii dreptului de proprietate și pentru o suprafață ce nu este menționată în respectivul decret de expropriere și fără a se fi dovedit existența vreunui alt act normativ ori administrativ prin care să se fi preluat de la reclamantă ori autorul său și terenul de 1000 mp. În aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Cu toate că în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc argumente întemeiate și pe dispozițiile art. 23 din lege și norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru a se răspunde tuturor susținerilor și apărărilor formulate în cauză pe acest aspect, inclusiv prin motivele de recurs, urmează a se constata că înscrisul sub semnătură privată datat 1980 nu reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 23.1 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" în sensul art. 23 din lege se înțeleg, în primul rând, actele juridice translative de proprietate (lit. a), în categoria cărora legiuitorul enumera expres și înscrisurile sub semnătură privată, cu condiția să fi fost încheiate încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 (privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizare) și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri.

Această prevedere este explicabilă prin absența, în reglementarea C. civ., în vigoare anterior decretului menționat, a formei autentice, ca o condiție ad validitatem pentru înstrăinarea terenurilor (ce a fost introdusă prin acel decret, sub sancțiunea nulității absolute), astfel încât, pentru înstrăinarea valabilă a acestor imobile, era suficientă forma scrisă ad probationem. Înscrisurile sub semnătură privată ulterioare intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950 nu reprezintă dovada valabilă a vânzării terenurilor, cât timp nu au fost încheiate în formă autentică (în mod evident, convențiile astfel perfectate pot valora, în virtutea principiului conversiunii formei actului juridic, drept antecontracte de vânzare -cumpărare, însă acest aspect este nerelevant din perspectiva probării transmisiunii dreptului de proprietate).

Prin urmare, înscrisul invocat nu constituie titlu translativ de proprietate, astfel cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs, însă este de analizat dacă poate reprezenta, totuși, un alt act doveditor al dreptului de proprietate de natura celor prevăzute de lege. Este de precizat că, spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfățișarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și ulterior acesteia (respectiv, Normele metodologice de aplicare a legii), atare modalitate constituie doar una dintre posibilitățile recunoscute de legiuitor.

Pot avea forța probantă a unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, prin voința legiuitorului, și „orice acte juridice care atestă deținerea proprietății la data preluării abuzive" de către persoana care a formulat notificarea sau autorul acesteia, art. 23.1 lit. d) din Norme enumerând cu titlu exemplifîcativ: extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective. Se observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte.

în această categorie se înscriu prezumțiile simple, pe baza evidențelor autorităților publice referitoare la imobil (precum și prezumția legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), deja analizată prin prezentele considerente). Regimul derogator de la dreptul comun în materia probei dreptului de proprietate se bazează pe aparența deținerii proprietății ce operează în favoarea persoanei recunoscute de către autoritățile publice drept proprietar al imobilului la momentul preluării, ceea ce înseamnă că notificatorul poate fi prezumat drept persoană îndreptățită la măsuri reparatorii dacă figurează în calitate de proprietar în orice fel de evidențe ale autorităților publice de la data preluării.

Or, înscrisul sub semnătură privată înfățișat de către reclamantă în cauză nu face parte din această categorie de acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în absența oricăror dovezi privind recunoașterea de către autoritățile publice a calității de proprietar a reclamantei ori a soțului său asupra terenului în suprafață de 1000 mp. După cum s-a reținut în cauză, reclamanta și soțul său au figurat în evidențele cadastrale și fiscale ale Primăriei Municipiului Curtea de Argeș încă din anul 1969 cu o casă de locuit și teren aferent de 200 mp, la adresa din Curtea de Argeș, imobile cu care reclamanta figurează și în prezent ca proprietar, nefiind preluate de către stat (nici nu s-a pretins acest lucru în cauză).

Nu s-a produs niciun indiciu al înscrierii reclamantei și/sau a soțului său în evidențele publice cu suprafața de 1000 mp pretins dobândită prin convenția din anul 1980, după cum nu există la dosar nicio dovadă a preluării acestei suprafețe de către stat de la reclamantă, motiv pentru care nu poate opera prezumția calității reclamantei de proprietar asupra acestui imobil. În acest context, în mod greșit, instanța de apel a considerat că înscrisul sub semnătură privată are forța probantă a unui act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și al normei corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, admițând în mod nelegal apelul reclamantei pe acest aspect.

În consecință, urmează a se constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru o suprafață de 390 mp, astfel cum s-a stabilit chiar prin dispoziția contestată în cauză, emisă de unitatea deținătoare, în mod corect prima instanță respingând pretențiile reclamantei în privința suprafeței de 1000 mp. În aceste condiții, recursul pârâților este fondat, urmând a fi admis.

2. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, criticile formulate au vizat întreaga suprafață de 667,50 mp, restituită în natură prin decizia recurată, reținându-se, în același timp, că pârâții nu au fost de acord nici măcar cu restituirea în natură a unei suprafețe de 70 mp, astfel cum a dispus prima instanță în cauză, din totalul de 390 mp, pentru care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, pârâții solicitând, inclusiv prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 103 din 18 mai 2010, recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 390 mp.

Această din urmă suprafață a fost expropriată în anul 1988 în vederea construirii de blocuri de locuințe și a dotărilor comerciale și tehnico - edilitare, scop în care a fost edificată o centrală termică destinată a deservi blocurile de locuințe din zonă, care a fost efectiv realizată, împreună cu un depozit de combustibil, aflat, la data notificării, pe terenul solicitat de către reclamantă. Suprafața de 667,50 mp restituită în natură prin decizia recurată include suprafața de 390 mp expropriată în anul 1988, diferența de 277,50 mp reprezentând, potrivit calculelor expertului B.P. în completarea la raportul de expertiză, efectuată în faza apelului (însușite de către instanța de apel), o parte din terenul de 1000 mp în legătură cu care s-a constatat, prin prezenta decizie, că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Ca atare, suprafața de 277,50 mp excede întinderii dreptului de proprietate recunoscute în patrimoniul reclamantei la data preluării de către stat, motiv pentru care nu interesează cauza, cu atât mai mult cu cât expertul judiciar a identificat suprafața posibil a fi restituită în natură (din care face parte suprafața de 390 mp) pe vechiul amplasament al suprafeței pentru care reclamanta a formulat cele două notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a solicitat compensarea, nici prin contestație, nici prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 103 din 18 mai 2010, deși s-a respins restituirea în natură în considerarea vechiului amplasament. De altfel, această suprafață are aceeași destinație cu cea mai mare parte a suprafeței de 390 mp (după cum se va arăta în cele ce urmează), astfel încât tot nu ar fi putut fi valorificată în vederea restituirii în natură către reclamantă.

În ceea ce privește terenul de 390 mp, acesta este format, în primul rând, din suprafața de 118 mp pentru care s-a constatat, prin sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia nr. 34 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeș, în Dosarul cu număr unic 1593/216/2007 (atașat dosarului de față), că se suprapune cu o parte din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2143 din 22 aprilie 2004 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeș și SC B.I. SRL. Drept urmare, instanța a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare, cu privire la terenul de 118 mp.

Contrar susținerilor reclamantei din motivarea apelului împotriva sentinței civile nr. 103 din 18 mai 2010, sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește însuși dreptul la restituirea în natură al reclamantei S.M. Pe lângă faptul că o asemenea dispoziție nu se regăsește în cuprinsul hotărârii, pentru a se reține efectele pozitive ale autorității de lucru judecat, nici în considerentele sentinței nu se face vorbire despre vreun drept la restituirea în natură. De altfel, nici nu ar fi fost posibilă atare analiză, câtă vreme instanța de judecată din Dosarul nr. 1593/216/2007 nu a fost învestită cu soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, neputând dispune în privința naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei.

Stabilirea măsurilor reparatorii adecvate se realizează exclusiv în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, deci în cadrul cererii de față, hotărârea judecătorească anterioară neavând alte efecte asupra prezentului litgiu decât cele relevate de dispozitivul și considerentele sale, în limitele obiectului judecății. Este de precizat că principalul efect al hotărârii judecătorești menționate - acela în considerarea căruia s-a promovat acțiunea - rezidă în restabilirea situației anterioare, în sensul reîntoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului, ca efect al nulității actului juridic, astfel încât vânzătorul redevine unitate deținătoare și poate dispune asupra măsurilor reparatorii, fie restituirea în natură, fie emiterea unei decizii conținând propunere de despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Nu se poate reține că desființarea retroactivă a contractului de vânzare - cumpărare nu ar fi avut loc dacă nu s-ar fi impus restituirea în natură a suprafeței de teren în considerarea căreia s-a constatat nulitatea, deoarece persoana juridică de natura celei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (printre care și autoritatea administrativă locală) nu ar mai avea calitatea de unitate deținătoare dacă nu s-ar proceda la desființarea actului de înstrăinare încheiat după anul 2001 și nu s-ar putea pronunța cu privire la notificare, nici măcar prin emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare încheiat cu SC B.I.

SRL pentru o suprafață de 118 mp teren, instanța de judecată în prezenta cauză este în măsură să decidă cu privire la măsurile reparatorii cuvenite reclamantei pentru acest teren, în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001. În acest context, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a dispus restituirea în natură a suprafeței de 118 mp, care este ocupată, necontestat, de o construcție ce a avut destinația de depozit de combustibil pentru deservirea centralei termice. Prin sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeș, s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 22 aprilie 2004 doar în privința suprafeței de teren, ceea ce înseamnă că depozitul, deci construcția aflată pe acest teren, care a format, de asemenea, obiectul contractului de vânzare - cumpărare menționat (fila 24 dosar fond), a rămas în proprietatea cumpărătoarei SC B.I.

SRL, împreună cu diferența de teren de 240 mp. Ca atare, Primarul Municipiului Curtea de Argeș nu ar putea dispune restituirea în natură a terenului în discuție, cât timp acesta este ocupat de construcții noi, edificate după preluarea imobilului de către stat și care aparțin altei persoane decât unitatea deținătoare a terenului. Sunt incidente, așadar, dispozițiile art. 11 alin. (3) teza I -a din Legea nr. 10/2001, astfel cum, în mod corect, a constatat prima instanță în cauză, pe temeiul cărora reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent.

Nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (5) din lege (la care trimite art. 11 alin. (3) teza ultimă) - după cum a pretins reclamanta prin motivele de apel, iar instanța a constatat prin decizia recurată - în conformitate cu care „Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare." Premisa de aplicare a acestei norme este aceea ca respectivele construcții să aparțină unității deținătoare a terenului, pentru că numai în acest caz aceasta ar putea dispune de construcții, or, în cauză, această premisă nu este întrunită, în condițiile în care construcția de pe terenul în suprafață de 118 mp aparține altei persoane juridice decât Municipiul Curtea de Argeș.

În aceste condiții, nu este posibilă restituirea în natură a suprafeței de 118 mp, așadar, nici măcar a suprafeței de 70 mp, care face parte din aceasta, a cărei restituire, dispusă de prima instanță, a fost contestată de către pârâți prin motivele de apel. Nu se poate reține nici pe acest aspect autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeș, chiar dacă prin aceasta a fost respinsă revendicarea suprafeței de 70 mp, pretinsă de către SC B.I. SRL în contradictoriu cu S. M. Considerentele decisive ale acestei dispoziții rezidă în absența titlului de proprietate al SC B.I. SRL, din moment ce s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare pentru o suprafață de 118 mp teren, din care face parte și suprafața de 70 mp.

Nu se poate considera că prin respectiva hotărâre judecătorească s- ar fi constatat îndreptățirea reclamantei la restituirea în natură a terenului de 70 mp în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece această constatare nu rezultă din cuprinsul considerentelor și nici nu este reflectată în dispozitiv, obiectul cauzei soluționate prin acea hotărâre nefiind soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește terenul în suprafață de 272 mp, reprezentând diferența dintre 390 mp și 118 mp, se constată, în primul rând, că pe vechiul amplasament se află centrala termică, cu care terenul reclamantei se suprapune pe o suprafață de 165 mp, conform constatărilor expertului (fila 82 dosar apel).

Această suprafață ocupată de centrală (întregul teren aferent centralei aparține altei persoane juridice decât Primăria Municipiului Curtea de Argeș) nu a fost restituit în natură prin decizia recurată, ca atare, nu face obiectul analizei de față, reclamanta neformulând recurs pe acest aspect. Ca atare, din suprafața de 272 mp urmează a se scădea suprafața de 165 mp (față și de împrejurarea, deja arătată prin prezentele considerente, că reclamanta nu a solicitat compensarea cu alte suprafețe de teren aflate la dispoziția unității deținătoare), rămânând în discuție pentru restituirea în natură doar o suprafață de 107 mp.

în mod evident, pentru suprafața de 165 mp, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, constatare ce se impune nu printr-o analiză a calității de persoană îndreptățită, ci în virtutea autorității de lucru judecat a deciziei recurate pe acest aspect, pârâții necontestând, prin recurs, că reclamanta nu ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de 390 mp, deci și pentru cea ocupată de centrala termică, deși aceasta nu mai aparține autorității administrative locale).

Chiar dacă s-ar reține că centrala termică nu se află pe vechiul amplasament al terenului ce a aparținut reclamantei și soțului acesteia, tot nu s-ar ajunge la o concluzie favorabilă reclamantei în privința restituirii în natură, deoarece suprafața de 272 mp, chiar neocupată de centrală, are destinația de drum de acces, parte din suprafața de 900 mp teren inventariată cu acest titlu încă din anul 1993 în domeniul privat al Municipiului Curtea de Argeș (file 37-39 dosar apel).

De altfel, întreaga suprafață de 667,50 mp restituită prin decizia recurată, cu excepția suprafeței de 118 mp ocupate de fostul depozit (al cărei regim juridic a fost analizat anterior), are această destinație, fapt constatat chiar prin cercetarea la fața locului efectuată de către instanța de apel (în procesul - verbal datat 4 noiembrie 2010 - fila 22 dosar apel - se menționează că terenul este ocupat de fostul depozit și de fosta centrală termică, consemnându-se declarația unuia dintre proprietarii vecini că folosește terenul drept cale de acces către proprietatea sa). Drumul de acces asigură trecerea nu numai către acea proprietate învecinată, ci și către alte două proprietăți (cea asupra fostului depozit și cea asupra fostei centrale), fiind lipsit de relevanță faptul dacă este singurul acces către aceste imobile, reținut prin decizia recurată.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea în natură în ipoteza în care terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică a localității. Sintagma „amenajare de utilitate publică" are în vedere, în conformitate cu art. 10.3 din Normele metodologice (în aplicarea art. 10 alin. (3), la care trimite art. 11 alin. (3)), acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și include căile de comunicație, legiuitorul prevăzând, cu titlu exemplificativ, străzile, aleile, trotuarele, arătând explicit că restituirea în natură nu trebuie să afecteze căile de acces.

Ca atare, este suficient faptul că suprafața de teren în discuție (care face parte din suprafața de 667,50 mp restituită prin decizia recurată) a avut încă din anul 1993 și are în continuare destinația de drum de acces către mai multe proprietăți din zonă, pentru a se considera că este afectat unei amenajări de utilitate publică în sensul legii, nefiind posibilă restituirea sa în natură, contrar aprecierilor instanței de apel. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâților este fondat și îl va admite ca atare, urmând ca, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să modifice în tot decizia și, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., să admită apelul pârâților împotriva sentinței nr. 103 din 18 mai 2010 a Tribunalului Argeș, secția civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, deoarece, în mod corect, prin dispoziția administrativă contestată în cauză, s-a considerat că reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii în echivalent pentru o suprafață de teren de 390 mp. Totodată, apelul reclamantei împotriva aceleiași sentințe urmează a fi respins ca nefondat, reclamanta neavând calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru suprafața de 1000 mp teren și nefiind posibilă restituirea în natură a vreunei suprafețe din terenul de 390 mp expropriat în anul 1988.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul Curtea de Argeș, prin primar, și Primarul Municipiului Curtea de Argeș împotriva Deciziei nr. 76/ A din 4 iulie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței nr. 103 din 18 mai 2010 a Tribunalului Argeș, s ecția civilă. Admite apelul declarat de pârâți împotriva aceleiași sentințe. Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta S.M.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 iunie 2012.