ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5103/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5103/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 103 din 18

mai 2010, Tribunalul Argeș

a

admis în parte acțiunea formulată de către contestatoarea S.M., în

contradictoriu cu Municipiul Curtea de Argeș prin Primar și Primăria Municipiului

Curtea de Argeș, a anulat dispoziția și a constatat dreptul contestatoarei de a

i se restitui în natură suprafața de 70 mp și de a se acorda măsuri reparatorii

pentru suprafața de 320 mp.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că din patrimoniul contestatoarei a fost expropriată

suprafața de 390 mp, ce se suprapune suprafeței de 118 mp ce face obiectul contractului

de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în posesia reclamantei aflându-se

numai o suprafață de 170 mp. Contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafața

de 118 mp a fost desființat prin sentința civilă nr. 436/2009, pronunțată de

Judecătoria Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 34/R din 13

ianuarie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel Pitești.

Potrivit

acestei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat,

contestatoarea a dovedit dreptul de proprietate numai pentru suprafața

de

390 mp ce a fost înstrăinată în mod legal cu excepția terenului în

suprafață de 118 mp, iar din această suprafață este liberă de construcții

suprafața de 70 mp ce se poate restitui în natură.

Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 04 iulie 2011, Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie,

a admis

apelul formulat de contestatoarea S.M. împotriva sentinței menționate, în

sensul că a schimbat în parte sentința și, pe fond, a constatat îndreptățirea

acesteia la restituirea în natură a suprafeței totale de 667,50 mp, așa cum a

fost identificată de către expert în schița anexată raportului de expertiză

tehnică din dosarul de apel; a respins ca nefondat apelul pârâților Primăria

Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul Curtea de Argeș și Primarul

Municipiului Curtea de Argeș, formulat împotriva aceleiași sentințe, cu

cheltuieli de judecată.

Pentru

a decide astfel, s-a constatat că sunt greșite aprecierile primei instanțe în legătură

cu întinderea dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul

notificării în baza Legii nr. 10/2001, precum și cu autoritatea de lucru

judecat a sentinței civile nr. 436/2009.

Astfel,

prin sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria

Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia Tribunalului Argeș nr. 34 din 13

ianuarie 2010, s-a constatat, la cererea contestatoarei S.

M. și în contradictoriu cu SC B.I. SRL, Consiliul

Local

al Municipiului Curtea de Argeș și Municipiul Curtea de Argeș,

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în

limita suprafeței de 118 mp.

Pentru

a pronunța o astfel de soluție, instanța a reținut că suprafața de 118 mp din

actul de vânzare-cumpărare încheiat de către Consiliul Local al Municipiului

Curtea de Argeș și SC B.I. SRL se suprapune cu suprafața de 390 mp ce a făcut

obiectul notificării contestatoarei. încheierea actului de vânzare-cumpărare în

procedura administrativă a restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001

este lovită de nulitate absolută.

Legalitatea actului de vânzare-cumpărare a fost

analizată numai cu

privire

la suprafața de 390 mp, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, neputându-se reține o tranșare a litigiului în mod irevocabil cu

privire la dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 1.390 mp, așa

cum a fost solicitat de către contestatoare. Ca atare, prima instanță din

prezenta cauză a reținut în mod greșit existența autorității de lucru judecat,

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., privind

identitatea de obiect, cauză și părți.

În ceea

ce privește suprafața de 1.000 mp, solicitată, de asemenea, de către

contestatoare, a fost dobândită în timpul căsătoriei printr-un act sub semnătură

privată, căruia intimații nu i-au acordat eficiență juridică, deoarece nu a

transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, singura suprafață

expropriată din patrimoniul contestatoarei fiind aceea de 390 mp, ocupată de o

centrală termică și depozitul de cărbune.

Prin

actul sub semnătură privată, contestatoarea și soțul său au

dobândit de la S.G. suprafața de 1.000 mp în iulie

1980.

Identificându-se

prin raportul de expertiză tehnică suprafața de teren de 390 mp dobândită de

către autorul contestatoarei și suprafața de 1.000 mp dobândită de către

aceasta în timpul căsătoriei prin actul sub semnătură privată, s-a constatat că

cele două suprafețe au trecut în proprietatea statului în urma actului de

expropriere, suprafața totală expropriată fiind de 931,50 mp.

Suprafața

de teren a fost identificată și în raport de contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 22 aprilie 2004, ce a făcut obiectul acțiunii în constatarea

nulității absolute, soluționată prin sentința civilă nr. 436/2009 pronunțată de

Judecătoria Curtea de Argeș, rămasă irevocabilă, identificare în urma căreia

s-a constatat o suprafață

de teren ce

excede acestui act de 549,50 mp plus suprafața de 118 mp, în

limita

căreia actul de vânzare-cumpărare mai sus evocat a fost anulat în parte, astfel

că suprafața de 667,50 mp a fost identificată de către expertul cauzei ca fiind

una ce poate fi restituită contestatoarei.

În aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

poate fi prezumat

dreptul

de proprietate al contestatoarei, respectiv întinderea acestui drept, în raport

și de actul de executare al decretului de expropriere,

chiar dacă în acest de pe urmă act este trecută o suprafață mai mică

decât

cea trecută în mod efectiv în proprietatea statului.

Suprafața

trecută în proprietatea statului în urma exproprierii este de 931,5 mp, și nu

390 mp, așa cum a reținut prima instanță.

Din

raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, a rezultat că actului de

vânzare-cumpărare, așa cum a fost anulat în parte prin hotărârea irevocabilă

evocată, îi excede o suprafață de 549,50 mp, iar suprafața de 118 mp, este

aceea asupra căreia i-a fost recunoscut dreptul contestatoarei, fiind anulat

actul de vânzare-cumpărare, astfel că rezultă prin însumarea celor două

suprafețe o suprafață de 667,50 mp, ce poate fi restituită în natură

titularului dreptului, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001, nefîind ocupată de

construcții noi autorizate sau afectate de servituti legale ori amenajări de

utilitate publică.

Cu

prilejul cercetării locale s-a constatat că terenul în cauză se învecinează cu

o altă suprafață de teren proprietatea lui C.M., cu privire la care intimații

au pretins existența unui drept de servitute, care constituie un impediment la

restituirea terenului.

Pe

teren s-au observat parcate mai multe autoturisme proprietatea lui C.M. și nu

s-a reținut că această suprafață de teren ar constitui singura posibilitate de

acces la calea publică a acestuia.

De

asemenea, a fost înlăturată apărarea intimaților în sensul că terenul face

parte din domeniul public, expropriat fiind pentru construirea unei centrale

termice și a unui depozit de cărbune, deoarece această centrală termică nu mai

funcționează de mult timp în municipiul Curtea de Argeș, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

A fost

considerată ca fiind lipsită de orice relevanță juridică și apărarea în ceea ce

privește utilitatea publică a construcțiilor și terenului, cât timp aceste

construcții au fost vândute și nu mai deservesc unui interes de ordin public.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal pârâții Primăria

Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul Curtea de Argeș, prin primar, și

Primarul Municipiului Curtea de Argeș, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

apel a dat eficiență, în mod greșit, actului sub semnătură privată intitulat

"Chitanță" prin care reclamanta S.M., împreună cu soțul său, ar fi

cumpărat de la S.G. suprafața de 1.000 mp, în acest fel fiind încălcate

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1.

lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a

acestei legi.

Astfel,

reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului preluat de către

stat, în modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin orice act translativ de

proprietate care atestă deținerea proprietății, inclusiv un înscris sub

semnătură privată, dar cu condiția ca acesta să fi fost încheiat înainte de

intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 și în măsura în care se

coroborează cu alte înscrisuri.

Actele

de care reclamanta se prevalează în susținerea dreptului de proprietate sunt

înscrisuri sub semnătură privată, nedatate, intitulate "chitanță" (de

fapt, este vorba de două chitanțe, cu același conținut, dar care au fost

prezentate în formă diferită).

Aceste înscrisuri erau supuse, conform regulii tempus

regit actum,

regimului

juridic sub imperiul căruia s-a încheiat, fiind necesară încheierea lor în

formă autentică, conform Decretului nr. 221/1950 și Decretului nr. 144/1958.

Or, nerespectând condiția de valabilitate a înstrăinării unui imobil, respectiv

forma autentică, înscrisurile sunt nule ca acte de vânzare-cumpărare,

neconstituind acte doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul legii.

S-a mai

susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, în aplicarea căruia ar fi trebuit să constate că reclamanta a făcut

dovada proprietății terenului situat în Curtea de Argeș, doar în limita

suprafeței de 390 mp, pentru cât s-a dispus măsura preluării de către stat prin

Decretul de expropriere nr. 233/1988.

Astfel,

în mod greșit ajunge la concluzia că suprafața de teren trecuta în mod efectiv

în proprietatea statului în urma exproprierii nu este de numai 390 mp, ci de

931,50 mp, deși nu mai există vreun act din care să rezulte că s-ar fi

expropriat vreo altă suprafață de teren decât cea stabilită în decret de la

contestatoare sau soțul acesteia, S.I.

2.

Recurenții au susținut, totodată, că, în mod greșit, instanța a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 667,50 mp (așa cum a fost identificată de

către expert), deoarece aceasta reprezintă o platformă betonată care aparține

domeniului privat al Municipiului Curtea de Argeș și constituie drum de acces

(conform Fișei bunului imobil) către Depozitul de combustibil (proprietatea SC

B.I. SRL) și centrala termică (proprietatea SC M.M.I.E.T.S. SRL), precum și

către proprietatea unei persoane fizice, C.M.

Prin

restituirea suprafeței de 667,50 mp se îngrădește total intrarea la depozitul

de combustibil și se limitează accesul către societatea C.M., în sensul că nu

mai este posibilă intrarea cu autoturismul, intervenția salvării sau a

mijloacelor de stingere a incendiilor, astfel cum prevede Anexa nr. 1 din H.G. nr.

525/1996.

Dat

fiind ca restituirea terenului in suprafața de 667,50 mp afectează accesul

normal către aceste proprietăți și dacă instanța de recurs va trece peste

motivele expuse la punctele 1 și 2, în subsidiar, s-a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul acordării de despăgubiri,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și pentru suprafața de teren

de 667,50 mp.

Examinând

decizia recurată, în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Legii nr. 10/2001, prin care a

solicitat restituirea în natură a unei

suprafețe

totale de 1390 mp la adresa din Curtea de Argeș

, iar prin Dispoziția nr.

1005 din 11 septembrie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Curtea de

Argeș, s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii doar pentru suprafața de 390 mp menționată în Decretul de

expropriere nr. 233/1988 ca fiind preluată de la soțul reclamantei, S.I.,

pentru diferența de 1000 mp, considerându-se că nu s-a dovedit existența

dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul reclamantei.

Prin

decizia recurată în cauză, s-a constatat că suprafața expropriată de la

reclamantă a fost în realitate de 931,50 mp, din care poate fi restituită în

natură o suprafață de 667,50 mp.

Instanța

de apel a apreciat, astfel, că reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii și pentru suprafața de 1000 mp, dobândită, în timpul căsătoriei, în

baza unei convenții încheiate sub forma unui înscris sub semnătură privată cu

numitul S.G. în iulie 1980. S-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24

din Legea nr. 10/2001, chiar dacă în actul de preluare a imobilului de către

stat este menționată o suprafață mai mică decât cea trecută efectiv în

proprietatea statului.

Aprecierile

instanței de apel în legătură cu suprafața de 1000 mp reflectă o aplicare

greșită a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

acestei norme, „În absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fî cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de

către stat".

Această

prezumție legală operează în favoarea persoanei care figurează în actul

normativ în baza căruia s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat ori

cel puțin în actul administrativ prin care a fost preluat în mod efectiv

imobilul, în sensul recunoașterii calității de proprietar a acestei persoane cu

privire la imobilul astfel preluat.

Valorificarea

acestei prezumții relative instituite de legiuitor este posibilă în absența

unui act doveditor al dreptului de proprietate de natura celui prevăzut de art.

23 din Legea nr. 10/2001 și se bazează pe faptul menționării notificatorului

ori a autorului său fie în actul normativ de preluare, fie în actul

administrativ emis în aplicarea legii de preluare, prezumându-se că întinderea dreptului

de proprietate este cea menționată în aceste acte.

Rezultă, în

aceste condiții, că prezumția nu operează dacă persoana care a formulat

notificarea nu figurează în vreunul dintre actele de preluare ori, dacă este

menționată, acea persoană este prezumată drept proprietar exclusiv pentru

suprafața de teren pentru care a operat preluarea de către stat în baza acelui

act normativ.

În cauză, instanța de apel a reținut că autorul

reclamantei figurează

în

anexa decretului de expropriere din anul 1988 cu suprafața de teren de 390 mp,

context în care, față de considerentele expuse anterior, ar fi trebuit să

constate că prezumția desprinsă din art. 24 alin. (1) operează exclusiv pentru

suprafața de 390 mp.

Cu

toate acestea, instanța de apel a extins aplicarea prezumției în privința

întinderii dreptului de proprietate și pentru o suprafață ce nu este menționată

în respectivul decret de expropriere și fără a se fi dovedit existența vreunui

alt act normativ ori administrativ prin care să se fi preluat de la reclamantă

ori autorul său și terenul de 1000 mp.

În

aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Cu toate că în cuprinsul deciziei recurate nu se

regăsesc argumente

întemeiate

și pe dispozițiile art. 23 din lege și norma corespondentă din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru a se răspunde tuturor

susținerilor și apărărilor formulate în cauză pe acest aspect, inclusiv prin

motivele de recurs, urmează a se constata că înscrisul sub semnătură privată

datat 1980 nu reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate.

Astfel,

potrivit art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare ale dreptului de

proprietate" în sensul art. 23 din lege se înțeleg, în primul rând, actele

juridice translative de proprietate (lit. a), în categoria cărora legiuitorul

enumera expres și înscrisurile sub semnătură privată, cu condiția să fi fost

încheiate încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950

(privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și

la interzicerea construirii fără autorizare) și în măsura în care acesta se

coroborează cu alte înscrisuri.

Această

prevedere este explicabilă prin absența, în reglementarea C. civ., în vigoare

anterior decretului menționat, a formei autentice, ca o condiție ad validitatem

pentru înstrăinarea terenurilor (ce a fost introdusă prin acel decret, sub

sancțiunea nulității absolute), astfel încât, pentru înstrăinarea valabilă a

acestor imobile, era suficientă forma scrisă ad probationem.

Înscrisurile

sub semnătură privată ulterioare intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950

nu reprezintă dovada valabilă a vânzării terenurilor, cât timp nu au fost

încheiate în formă autentică (în mod evident, convențiile astfel perfectate pot

valora, în virtutea principiului conversiunii formei actului juridic, drept

antecontracte de vânzare -cumpărare, însă acest aspect este nerelevant din

perspectiva probării transmisiunii dreptului de proprietate).

Prin

urmare, înscrisul invocat nu constituie titlu translativ de proprietate, astfel

cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs, însă este de analizat

dacă poate reprezenta, totuși, un alt act doveditor al dreptului de proprietate

de natura celor prevăzute de lege.

Este de

precizat că, spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenței dreptului

de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfățișarea

titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea

specială, astfel cum a fost modificată prin

Legea

nr. 247/2005 și ulterior acesteia (respectiv, Normele metodologice

de

aplicare a legii), atare modalitate constituie doar una dintre posibilitățile

recunoscute de legiuitor.

Pot

avea forța probantă a unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate,

prin voința legiuitorului, și „orice acte juridice care atestă deținerea

proprietății la data preluării abuzive" de către persoana care a formulat

notificarea sau autorul acesteia, art. 23.1 lit. d) din Norme enumerând cu

titlu exemplifîcativ: extras carte funciară, istoric de rol fiscal,

proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o

autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că

bunul respectiv aparținea persoanei respective.

Se

observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face

dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum

înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte.

în această categorie se înscriu prezumțiile simple, pe baza evidențelor

autorităților publice referitoare la imobil (precum și prezumția legală

relativă instituită de art. 24 alin. (1), deja analizată prin prezentele

considerente).

Regimul

derogator de la dreptul comun în materia probei dreptului de proprietate se

bazează pe aparența deținerii proprietății ce operează în favoarea persoanei

recunoscute de către autoritățile publice drept proprietar al imobilului la

momentul preluării, ceea ce înseamnă că notificatorul poate fi prezumat drept

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii dacă figurează în calitate de proprietar

în orice fel de evidențe ale autorităților publice de la data preluării.

Or, înscrisul

sub semnătură privată înfățișat de către reclamantă în cauză nu face parte din

această categorie de acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în absența

oricăror dovezi privind recunoașterea de către autoritățile publice a calității

de proprietar a reclamantei ori a soțului său asupra terenului în suprafață de

1000 mp.

După

cum s-a reținut în cauză, reclamanta și soțul său au figurat în evidențele

cadastrale și fiscale ale Primăriei Municipiului Curtea de Argeș încă din anul

1969 cu o casă de locuit și teren aferent de 200 mp, la adresa din Curtea de

Argeș, imobile cu care reclamanta figurează și în prezent ca proprietar,

nefiind preluate de către stat (nici nu s-a pretins acest lucru în cauză). Nu

s-a produs niciun indiciu al înscrierii reclamantei și/sau a soțului său în

evidențele publice

cu suprafața de 1000 mp

pretins dobândită prin convenția din anul 1980,

după cum nu există la

dosar nicio dovadă a preluării acestei suprafețe de către stat de la

reclamantă, motiv pentru care nu poate opera prezumția calității reclamantei de

proprietar asupra acestui imobil.

În acest

context, în mod greșit, instanța de apel a considerat că înscrisul sub

semnătură privată are forța probantă a unui act doveditor al dreptului de

proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și al normei corespondente

din Normele metodologice de aplicare a legii, admițând în mod nelegal apelul

reclamantei pe acest aspect.

În

consecință, urmează a se constata că reclamanta are calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii doar

pentru o suprafață de 390

mp, astfel cum s-a stabilit chiar prin

dispoziția contestată în cauză, emisă de unitatea deținătoare, în mod corect

prima instanță respingând pretențiile reclamantei în privința suprafeței de

1000 mp.

În aceste condiții, recursul pârâților este fondat,

urmând a fi admis.

cuvenite, criticile

formulate

au vizat întreaga suprafață de 667,50 mp, restituită în natură prin decizia

recurată, reținându-se, în același timp, că pârâții nu au fost de acord nici

măcar cu restituirea în natură a unei suprafețe de 70 mp,

astfel cum a dispus prima instanță în cauză, din

totalul de 390 mp, pentru

care reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii, pârâții solicitând, inclusiv prin apelul formulat împotriva

sentinței civile nr. 103 din 18 mai 2010, recunoașterea dreptului la măsuri

reparatorii în echivalent pentru suprafața de 390 mp.

Această

din urmă suprafață a fost expropriată în anul 1988 în vederea construirii de

blocuri de locuințe și a dotărilor comerciale și tehnico - edilitare, scop în

care a fost edificată o centrală termică destinată a deservi blocurile de

locuințe din zonă, care a fost efectiv realizată, împreună cu un depozit de

combustibil, aflat, la data notificării, pe terenul solicitat de către

reclamantă.

Suprafața

de 667,50 mp restituită în natură prin decizia recurată include suprafața de

390 mp expropriată în anul 1988, diferența de 277,50 mp reprezentând, potrivit

calculelor expertului B.P. în completarea la raportul de expertiză, efectuată

în faza apelului (însușite de către instanța de apel), o parte din terenul de

1000 mp în legătură cu care s-a constatat, prin prezenta decizie, că reclamanta

nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Ca

atare, suprafața de 277,50 mp excede întinderii dreptului de proprietate

recunoscute în patrimoniul reclamantei la data preluării de către stat, motiv

pentru care nu interesează cauza, cu atât mai mult cu cât expertul judiciar a

identificat suprafața posibil a fi restituită în natură (din care face parte

suprafața de 390 mp) pe vechiul amplasament al suprafeței pentru care

reclamanta a formulat cele două notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar

reclamanta nu a solicitat compensarea, nici prin contestație, nici prin apelul

declarat împotriva sentinței civile nr. 103 din 18 mai 2010, deși s-a respins

restituirea în natură în considerarea vechiului amplasament.

De

altfel, această suprafață are aceeași destinație cu cea mai mare parte a

suprafeței de 390 mp (după cum se va arăta în cele ce urmează), astfel încât

tot nu ar fi putut fi valorificată în vederea restituirii în natură către

reclamantă.

În ceea ce privește terenul de 390 mp, acesta este

format, în primul

rând,

din suprafața de 118 mp pentru care s-a constatat, prin sentința civilă nr. 436

din 6 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, irevocabilă prin Decizia

nr. 34 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeș, în Dosarul cu număr unic

1593/216/2007 (atașat dosarului de față), că se suprapune cu o parte din

imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat

sub nr. 2143 din 22 aprilie 2004 încheiat între Consiliul Local al Municipiului

Curtea de Argeș și SC B.I. SRL. Drept urmare, instanța a constatat nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare, cu privire la terenul

de 118 mp.

Contrar

susținerilor reclamantei din motivarea apelului împotriva sentinței civile nr. 103

din 18 mai 2010, sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 nu are autoritate

de lucru judecat în ceea ce privește însuși dreptul la restituirea în natură al

reclamantei S.M.

Pe

lângă faptul că o asemenea dispoziție nu se regăsește în cuprinsul hotărârii,

pentru a se reține efectele pozitive ale autorității de lucru judecat, nici în

considerentele sentinței nu se face vorbire despre vreun drept la restituirea

în natură. De altfel, nici nu ar fi fost posibilă atare analiză, câtă vreme

instanța de judecată din Dosarul nr. 1593/216/2007 nu a fost învestită cu

soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, neputând dispune în

privința naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei.

Stabilirea

măsurilor reparatorii adecvate se realizează exclusiv în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, deci în cadrul cererii de față, hotărârea judecătorească

anterioară neavând alte efecte asupra prezentului litgiu decât cele relevate de

dispozitivul și considerentele sale, în limitele obiectului judecății.

Este de precizat

că principalul efect al hotărârii judecătorești menționate - acela în

considerarea căruia s-a promovat acțiunea - rezidă în restabilirea situației

anterioare, în sensul reîntoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul

vânzătorului, ca efect al nulității actului juridic, astfel încât vânzătorul

redevine unitate deținătoare și poate dispune asupra măsurilor reparatorii, fie

restituirea în natură, fie emiterea unei decizii conținând propunere de

despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Nu se

poate reține că desființarea retroactivă a contractului de vânzare - cumpărare

nu ar fi avut loc dacă nu s-ar fi impus restituirea în natură a suprafeței de

teren în considerarea căreia s-a constatat nulitatea, deoarece persoana

juridică de natura celei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (printre

care și autoritatea administrativă locală) nu ar mai avea calitatea de unitate

deținătoare dacă nu s-ar proceda la desființarea actului de înstrăinare

încheiat după anul 2001 și nu s-ar putea pronunța cu privire la notificare,

nici măcar prin emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, conform

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Constatându-se

nulitatea absolută a contractului de vânzare-

cumpărare

încheiat cu SC B.I. SRL pentru o suprafață de 118

mp teren, instanța de

judecată în prezenta cauză este în măsură să decidă cu privire la măsurile

reparatorii cuvenite reclamantei pentru acest teren, în aplicarea prevederilor

Legii nr. 10/2001.

În

acest context, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 118 mp, care este ocupată, necontestat,

de o construcție ce a avut destinația de depozit de combustibil pentru

deservirea centralei termice.

Prin

sentința civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeș, s-a

dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din

22 aprilie 2004 doar în privința suprafeței de teren, ceea ce înseamnă că

depozitul, deci construcția aflată pe acest teren, care a format, de asemenea,

obiectul contractului de vânzare - cumpărare menționat (fila 24 dosar fond), a

rămas în proprietatea cumpărătoarei SC B.I. SRL, împreună cu diferența de teren

de 240 mp.

Ca

atare, Primarul Municipiului Curtea de Argeș nu ar putea dispune restituirea în

natură a terenului în discuție, cât timp acesta este ocupat de construcții noi,

edificate după preluarea imobilului de către stat și care aparțin altei

persoane decât unitatea deținătoare a terenului.

Sunt

incidente, așadar, dispozițiile art. 11 alin. (3) teza I -a din Legea nr. 10/2001,

astfel cum, în mod corect, a constatat prima instanță în cauză, pe temeiul

cărora reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent.

Nu sunt

aplicabile prevederile art. 10 alin. (5) din lege (la care trimite art. 11 alin.

(3) teza ultimă) - după cum a pretins reclamanta prin motivele de apel, iar

instanța a constatat prin decizia recurată - în conformitate cu care „Se

restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au

edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare,

dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea

de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare."

Premisa

de aplicare a acestei norme este aceea ca respectivele construcții să aparțină

unității deținătoare a terenului, pentru că numai în acest caz aceasta ar putea

dispune de construcții, or, în cauză, această premisă nu este întrunită, în

condițiile în care construcția de pe terenul în suprafață de 118 mp aparține

altei persoane juridice decât Municipiul Curtea de Argeș.

În aceste

condiții, nu este posibilă restituirea în natură a suprafeței de 118 mp,

așadar, nici măcar a suprafeței de 70 mp, care face parte din aceasta, a cărei

restituire, dispusă de prima instanță, a fost contestată de către pârâți prin

motivele de apel.

Nu se

poate reține nici pe acest aspect autoritatea de lucru judecat a sentinței

civile nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeș, chiar dacă

prin aceasta a fost respinsă revendicarea suprafeței de 70 mp,

pretinsă de către SC B.I. SRL în contradictoriu cu

S.

M. Considerentele decisive ale acestei dispoziții rezidă în absența

titlului de proprietate al SC B.I. SRL, din moment ce s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare - cumpărare pentru o suprafață de 118 mp

teren, din care face parte și suprafața de 70 mp.

Nu se poate considera că prin respectiva hotărâre

judecătorească s-

ar fi

constatat îndreptățirea reclamantei la restituirea în natură a terenului

de 70 mp în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece

această constatare nu

rezultă din cuprinsul considerentelor și nici nu

este reflectată în dispozitiv, obiectul cauzei soluționate prin acea hotărâre

nefiind soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea

ce privește terenul în suprafață de 272 mp, reprezentând diferența dintre 390

mp și 118 mp, se constată, în primul rând, că pe vechiul amplasament se află

centrala termică, cu care terenul reclamantei

se

suprapune pe o suprafață de 165 mp, conform constatărilor expertului

(fila

82 dosar apel). Această suprafață ocupată de centrală (întregul teren aferent

centralei aparține altei persoane juridice decât Primăria Municipiului Curtea

de Argeș) nu a fost restituit în natură prin decizia recurată, ca atare, nu

face obiectul analizei de față, reclamanta neformulând recurs pe acest aspect.

Ca atare, din

suprafața de 272 mp urmează a se scădea suprafața de 165 mp (față și de

împrejurarea, deja arătată prin prezentele considerente, că reclamanta nu a

solicitat compensarea cu alte suprafețe de teren aflate la dispoziția unității

deținătoare), rămânând în discuție pentru restituirea în natură doar o

suprafață de 107 mp. în mod evident, pentru suprafața de 165 mp, reclamanta

este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, constatare ce se impune

nu printr-o analiză a calității de persoană îndreptățită, ci în virtutea

autorității de lucru judecat a deciziei recurate pe acest aspect, pârâții

necontestând, prin recurs, că reclamanta nu ar fi îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru întreaga

suprafață de

390 mp, deci și pentru cea ocupată de centrala termică, deși

aceasta nu

mai aparține autorității administrative locale).

Chiar dacă

s-ar reține că centrala termică nu se află pe vechiul amplasament al terenului

ce a aparținut reclamantei și soțului acesteia, tot nu s-ar ajunge la o

concluzie favorabilă reclamantei în privința restituirii în natură, deoarece

suprafața de 272 mp, chiar neocupată de centrală, are destinația de drum de

acces, parte din suprafața de 900 mp teren inventariată cu acest titlu încă din

anul 1993 în domeniul privat al Municipiului Curtea de Argeș (file 37-39 dosar

apel).

De altfel,

întreaga suprafață de 667,50 mp restituită prin decizia recurată, cu excepția

suprafeței de 118 mp ocupate de fostul depozit (al cărei regim juridic a fost

analizat anterior), are această destinație, fapt constatat chiar prin

cercetarea la fața locului efectuată de către instanța de apel (în procesul -

verbal datat 4 noiembrie 2010 - fila 22 dosar apel - se menționează că terenul

este ocupat de fostul depozit și de fosta centrală termică, consemnându-se

declarația unuia dintre proprietarii vecini că folosește terenul drept cale de

acces către proprietatea sa).

Drumul

de acces asigură trecerea nu numai către acea proprietate învecinată, ci și

către alte două proprietăți (cea asupra fostului depozit și cea asupra fostei

centrale), fiind lipsit de relevanță faptul dacă este singurul acces către

aceste imobile, reținut prin decizia recurată.

Potrivit

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea în natură

în ipoteza în care terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică a

localității.

Sintagma

„amenajare de utilitate publică" are în vedere, în

conformitate cu art. 10.3 din Normele metodologice (în aplicarea art. 10

alin. (3), la care trimite art. 11 alin. (3)), acele suprafețe de teren

afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoile comunității și include căile de

comunicație, legiuitorul prevăzând, cu titlu exemplificativ, străzile, aleile,

trotuarele, arătând explicit că restituirea în natură nu trebuie să afecteze

căile de acces.

Ca atare, este suficient faptul că suprafața de teren în

discuție (care

face parte

din suprafața de 667,50 mp restituită prin decizia recurată) a avut încă din

anul 1993 și are în continuare destinația de drum de acces către mai multe

proprietăți din zonă, pentru a se considera că este afectat unei amenajări de

utilitate publică în sensul legii, nefiind posibilă restituirea sa în natură,

contrar aprecierilor instanței de apel.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâților este fondat

și îl va admite ca atare, urmând ca, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., să modifice în tot decizia și, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., să admită apelul pârâților împotriva sentinței nr. 103 din 18 mai 2010 a

Tribunalului Argeș, secția civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul

respingerii contestației ca neîntemeiată, deoarece, în mod corect, prin

dispoziția administrativă contestată în cauză, s-a considerat că reclamanta

este îndreptățită doar la măsuri reparatorii în echivalent pentru o suprafață

de teren de 390 mp.

Totodată,

apelul reclamantei împotriva aceleiași sentințe urmează a fi respins ca

nefondat, reclamanta neavând calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru suprafața de 1000 mp teren și nefiind posibilă restituirea

în natură a vreunei suprafețe din terenul de 390 mp expropriat în anul 1988.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Curtea de Argeș, Municipiul

Curtea de Argeș, prin primar, și Primarul Municipiului Curtea de Argeș

împotriva Deciziei nr. 76/ A din 4 iulie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot decizia recurată în sensul că:

Respinge ca

nefondat apelul declarat de reclamanta S.

M.

împotriva sentinței nr. 103 din 18 mai 2010 a Tribunalului Argeș, s

ecția

civilă.

Admite

apelul declarat de pârâți împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă

în tot sentința apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamanta S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 29 iunie 2012.