ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3823/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 111 din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.V. împotriva Sentinței civile nr. 618 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin Hotărârea 601 din 3 aprilie 2006, emisă de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, s-a stabilit reclamantului calitatea de beneficiar a Legii nr. 189/2000, începând cu data de 01 aprilie 2005, reținându-se incidența dispozițiilor art. 1 lit. c) din acest act normativ, această hotărâre fiind emisă urmare anulării Deciziei nr. 569 din 23 martie 2005 a Casei Județene de Pensii Dâmbovița și recunoașterii beneficiului drepturilor prevăzute de acest act normativ începând cu 01 aprilie 2005, conform Deciziei nr. 5858 din 8 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 189/2000, precum și de cele enumerate de art. 5 din același act normativ, respectiv asistență medicală, transport urban gratuit, 6 călătorii dus întors gratuite anual pe calea ferată, 6 călătorii dus întors anual pe mijloacele de transport auto sau mijloace fluviale, de la localitatea de domiciliu la reședința de județ, un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică, scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor, prioritate la instalarea unui post telefonic, scutire de plata taxei de abonament, acordarea la cerere cu titlu gratuit a unui loc de veci, actul normativ reparator prevede toate aceste drepturi, de care P.V., beneficiază la cerere, însă în Legea nr. 189/2000, nu este reglementată posibilitatea compensării în bani a respectivelor drepturi, în situația în care drepturile nu au fost acordate și exercitate în natură.

Instanța de recurs a mai apreciat că instanța de fond în mod corect a constatat că în sarcina pârâtei nu există obligația legală de a-l despăgubi pe reclamant pentru drepturile de care nu a beneficiat în perioada 01 aprilie 2005 - 01 aprilie 2006, pentru a beneficia de respectivele drepturi. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia eliberarea unui bilet de tratament de stațiune era absolut necesară față de gravitatea bolii de care suferă recurentul, instanța de recurs a constatat că nu este fondat, întrucât potrivit art. 5 lit. e) din Legea nr. 189/2000, reclamantul este îndreptățit să beneficieze anual de un astfel de bilet, însă solicitarea se referă la perioada 01 aprilie 2005 - 01 aprilie 2006, în care P.V., nu a solicitat un astfel de bilet, dreptul este prevăzut de lege a fi acordat în natură, iar posibilitatea compensării în bani a acestuia, nu este reglementată de lege.

De asemenea, nici motivul de recurs potrivit căruia calculul biletelor C.F.R. se face în funcție de locul de unde a fost deportat și locul unde locuiește în prezent, nu a fost apreciat a fi întemeiat, deoarece art. 5 lit. c) din Legea nr. 189/2000, prevede că persoanele cărora li s-a stabilit calitatea de beneficiar al acestui act normativ, sunt îndreptățite și la gratuitatea a 6 călătorii dus întors anual pe calea ferată română, la clasa I, ceea ce presupune efectuarea acestor călătorii, actul normativ, neprevăzând că o astfel de gratuitate se acordă fără ca respectivele călătorii să fi fost efectuate și că s-ar calcula pe distanța aferentă localității de unde a fost deportată persoană și unde locuiește în prezent.

Nici motivul de recurs potrivit căruia evaluarea tratamentului este minimă față de suferințele pe care le-a îndurat și le îndură, iar restul solicitărilor au cuantumul la zi a plăților ce trebuiau tăcute, nu a fost reținut de instanța de recurs având în vedere că Legea nr. 189/2000, nu prevede compensarea în bani a drepturilor enumerate de art. 5, asistența medicală și medicamentele se acordă la momentul efectuării tratamentului sau spitalizării în baza calității de beneficiar a acestui act normativ, stabilit de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Teritorială, de instituțiile medicale cu atribuții în acest domeniu, transportul urban gratuit cu mijloace de transport în comun se acordă de operatorii de transport, scutirea de plata taxelor de abonament radio, TV și telefon, se dispune în baza aceleași decizii privind calitatea de beneficiar a Legii nr. 189/2000, de instituțiile cu atribuții în acest domeniu, iar reducerea de impozit pe casă și mașină, de către administrația fiscală în a cărei raza teritorială locuiește.

Împotriva hotărârii instanței de recurs, recurentul P.M.V. a formulat cerere de revizuire. Înainte de a analiza motivele invocate Înalta Curte, verificând data la care a fost formulată cererea de revizuire, constată că aceasta a fost declarată peste termenul prevăzut de art. 324 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, „termenul de revizuire este de o lună” și se va socoti distinct pentru cazurile prevăzute la art. 322 C. proc. civ. Or, din actele dosarului rezultă că decizia atacată a fost pronunțată la 25 ianuarie 2010, iar cererea de revizuire a fost înregistrată la data de 8 martie 2010 potrivit rezoluției aflate la dosar, deci cu mult peste termenul prevăzut de textul legal sus-citat.

Conform dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”. În cauză, revizuentul nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac printr-o împrejurare mai presus de voința sa. Astfel fiind, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 324 C. proc. civ. cererea de revizuire va fi respinsă, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de P.M.V., împotriva Deciziei nr. 111 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.