ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul L.M.A. a solicitat obligarea paratei Casa Județeană de Pensii Dâmbovița la emiterea unui act administrativ care sa-i ateste calitatea de beneficiar al Legii 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin hotărârea din 09 februarie 2010 pârâta i-a respins cererea în mod neîntemeiat, considerând că nu îndeplinește cerințele legii, în sensul de a avea calitatea de refugiat sau strămutat, deși, potrivit actelor depuse la dosar trebuia sa i se recunoască această calitate. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 139 din 27 mai 2010, a admis acțiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtei să-i recunoască acestuia calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 și să emită decizie în acest sens.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantul a dovedit cu acte calitatea sa de persoană strămutată. Astfel, tatăl acestuia, în prezent decedat, a avut proprietăți în județul Caliacra (Bulgaria) iar sora reclamantului, numita Lăzărescu Leana beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000, Casa Județeană de Pensii Constanța emițându-i acesteia hotărârea din 14 octombrie 2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, recurenta a susținut că, în mod eronat instanța de fond, în baza documentelor de la dosar, a anulat hotărârea emisă de pârâtă, întrucât beneficiari ai legii sunt numai persoanele care au făcut obiectul strămutării, expulzării, refugiului sau schimbului de populație iar nu și urmașii acestora.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Potrivit art. 1 O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Or, în cauză a fost depusă hotărârea din 14 octombrie 2004, emisă de Casa Județeană de Pensii Constanța, din care rezultă că sora reclamantului numita L.L. s-a aflat în aceeași situație cu acesta. Așadar, înscrisurile pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege. Situația creată pentru reclamant și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice exercitate ca urmare a aplicării Tratatului de le Craiova din septembrie 1940. Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamantul s-a născut în perioada de refugiu a părinților săi, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta, începând cu data nașterii sale, respectiv 3 februarie 1945, a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățit să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 139 din 27 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.