ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul L.M.A. a solicitat obligarea

paratei Casa Județeană de Pensii Dâmbovița la emiterea unui act administrativ

care sa-i ateste calitatea de beneficiar al Legii 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că prin hotărârea din 09 februarie 2010 pârâta

i-a respins cererea în mod neîntemeiat, considerând că nu îndeplinește

cerințele legii, în sensul de a avea calitatea de refugiat sau strămutat, deși,

potrivit actelor depuse la dosar trebuia sa i se recunoască această calitate.

Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 139 din 27 mai 2010, a admis acțiunea formulată de

reclamant, în sensul obligării pârâtei să-i recunoască acestuia calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000 și să emită decizie în acest sens.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că reclamantul a dovedit cu acte calitatea

sa de persoană strămutată. Astfel, tatăl acestuia, în prezent decedat, a avut

proprietăți în județul Caliacra (Bulgaria) iar sora reclamantului, numita

Lăzărescu Leana beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000, Casa Județeană

de Pensii Constanța emițându-i acesteia hotărârea din 14 octombrie 2004.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, recurenta a susținut

că, în mod eronat instanța de fond, în baza documentelor de la dosar, a anulat hotărârea

emisă de pârâtă, întrucât beneficiari ai legii sunt numai persoanele care au făcut

obiectul strămutării, expulzării, refugiului sau schimbului de populație iar nu

și urmașii acestora.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente

în cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 1 O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente,

iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca

cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație

cu reclamantul.

Or, în cauză a fost depusă

hotărârea din 14 octombrie 2004, emisă de Casa Județeană de Pensii Constanța, din

care rezultă că sora reclamantului numita L.L. s-a aflat în aceeași situație cu

acesta.

Așadar, înscrisurile pe

care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute

de lege.

Situația creată pentru

reclamant și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice exercitate ca urmare a aplicării

Tratatului de le Craiova din septembrie 1940.

Cum în cauză s-a făcut

dovada și este de necontestat faptul că reclamantul s-a născut în perioada de refugiu

a părinților săi, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta, începând cu

data nașterii sale, respectiv 3 februarie 1945, a suportat consecințele morale și

materiale ale refugiului și este îndreptățit să se bucure de drepturile prevăzute

de Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 139 din 27

mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 16 martie 2011.