ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3998/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 5 octombrie 1999 reclamanții

Z.N., Z.J., Z.A.H. și M.C. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, pentru ca prin hotărârea ce se

va pronunța să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și posesie un

teren situat în Mamaia, în suprafață de 467,02 mp, ce formează lotul 1, careul

13.

În subsidiar, în cazul când imobilul nu poate fi

restituit în natură, reclamanții au cerut obligarea pârâților fie la atribuirea

unui alt teren, identic ca întindere și poziție, fie la plata de despăgubiri

calculate în funcție de valoarea de circulație a terenului.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că

autoarea lor, Z.M., a cumpărat de la Primăria Constanța terenul pe care îl

revendică în temeiul contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr.

6560/1935 la Tribunalul Constanța. Reclamanții sunt succesorii lui Z.M., primii

doi în calitate de fii și ultimii în calitate de nepoți de fii. Terenul a

trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a

fostului Sfat Popular Constanța prin care s-au declarat desființate și

reziliate de drept toate actele de vânzare având ca obiect loturi de pe plaja

Mamaia.

Reclamanții au susținut că rezilierea de plin

drept a contractului a fost nelegală întrucât neîndeplinirea condiției de a se

construi pe teren în termen de 4 ani de la cumpărare s-a datorat războiului,

caz de forță majoră.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 87 din 14 februarie 2000, a admis acțiunea

reclamanților și a obligat pe pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, să le

lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 373,50 mp,

neconstruit, situat în Stațiunea Mamaia, județul Constanța, ce a format lotul

1, careul 13 din Parcelarea Mamaia, identificat potrivit raportului de

expertiză întocmit de ing. C.V.

Au fost obligați pârâții la plata sumei de

126.252.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație

pentru diferența de 93,5 mp teren, ce a făcut parte din lotul în suprafață de

467,02 mp, diferență ce este ocupată de carosabil.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de

pârâtul Consiliul Local Constanța a fost admis de Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, care, prin decizia nr. 3/C din 9 ianuarie 2001, a schimbat în

tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins ca nefondată acțiunea în

revendicare.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a motivat că în temeiul contractului autentificat sub nr. 6560 din 21

octombrie 1935 de Tribunalul Constanța autoarea reclamanților a cumpărat de la

Primăria Constanța un teren în suprafață de 467,02 mp, în contract fiind

stipulată obligația cumpărătoarei de a construi o casă sau o vilă conform

planurilor aprobate de Administrația Municipală, într-un termen de 4 ani,

ulterior prelungit la 6 ani. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că actul

juridic cuprinde un pact comisoriu de gradul IV ce are drept efect desființarea

necondiționată a convenției de îndată ce a expirat termenul pentru executarea

construcției de 4 ani și, respectiv, 6 ani, după prelungire.

Autoarea reclamanților nu și-a îndeplinit

obligația de a construi, iar izbucnirea celui de al doilea Război Mondial nu

poate constitui un caz de forță majoră, cât timp până în iunie 1941

cumpărătoarea nu a întreprins nici un act care să demonstreze intenția de a

obține autorizația de construcție sau de a începe edificarea imobilului pentru

care a cumpărat terenul.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal

au declarat recurs reclamanții Z.N., Z.J., Z.A.H. și M.C. care au criticat

hotărârea în temeiul următoarelor motive de casare: instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății întrucât din contractul de

vânzare-cumpărare depus în copie legalizată la dosar, nu rezultă că autoarea

recurenților și-ar fi asumat obligația de a edifica o construcție pe terenul

revendicat, act din care nu rezultă deci existența unui pact comisoriu;

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal întrucât decizia

primăriei nu putea constitui un titlu valabil de preluare a terenului; deoarece

rezoluțiunea reprezintă o sancțiune civilă ce decurge din neexecutarea

culpabilă a clauzelor contractuale, existența unui caz de forță majoră este

exonerată de răspundere, astfel că hotărârea instanței de apel se întemeiază pe

o gravă greșeală de fapt.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor

care succed.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le

consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Textul mai sus citat promovează câteva din cele

mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al

judecătorului și a principiului adevărului. Principiul rolului activ al

judecătorului, astfel cum este consacrat în art. 129 C. proc. civ. prezintă, ca

unul dintre principalele aspecte, și obligația instanței de a ordona, din

oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru soluționarea cauzei,

chiar dacă părțile se împotrivesc.

Examinând actele dosarului se constată că

instanța de apel a schimbat soluția tribunalului și a respins acțiunea în

revendicare imobiliară reținând că în contractul de vânzare-cumpărare exhibat

de reclamanți drept cauză a acțiunii lor este stipulată obligația cumpărătoarei

terenului de a construi pe acesta, într-un anumit interval de timp, o locuință

și cum debitoarea nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația asumată,

împrejurarea a condus la desființarea de drept a convenției. S-a reținut

existența pactului comisoriu de gradul IV.

Or, atare situație de fapt a fost reținută în apel

fără existența unui fundament probatoriu adecvat și pertinent întrucât la

dosarul cauzei (fila 3 fond) nu se află decât o copie extras de pe actul de

vânzare-cumpărare transcris sub nr. 6560 din 21 octombrie 1935 la Tribunalul

Constanța, copie eliberată de Arhivele Statului Constanța și din care rezultă

numai părțile, obiectul și prețul contractului, fără a fi menționate

(reproduse) clauzele acestuia cu toate că ele erau de esența litigiului.

Față de cele ce preced, se impune admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel

pentru ca în rejudecare instanța de trimitere să oblige pe reclamanți să depună

la dosar întregul contract de vânzare-cumpărare și ca soluția ce se va da să

fie fundamentată pe clauzele acestuia.

Întrucât din certificatul de moștenitor nr. 94

din 2 februarie 1987 eliberat de fostul Notariat de Stat Constanța (filele 5

dosar de fond) rezultă că unul dintre moștenitorii acceptanți ai cumpărătoarei

Z.M. a fost și fiica acesteia C.C., în rejudecare, în scopul respectării

principiului unanimității, instanța de trimitere va solicita reclamanților să

clarifice și succesiunea acesteia din urmă, în sensul dacă, la rându-i, a avut

moștenitori acceptanți, întrucât doar certificatul de deces a lui C.C. depus în

recurs nu este suficient pentru a se proba îndeplinirea condițiunilor

devoluțiunii succesorale. Atare dovezi se impun a fi administrate cu atât mai

mult cu cât reclamanta M.C.G. este moștenitoarea defunctului C.A., nu și a

fiicei cumpărătoarei Z.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții Z.A.H.,

Z.J., Z.N. și M.C. împotriva deciziei nr. 3/C din 9 ianuarie 2001 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2004.