ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, reclamanta D.A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P.M. Constanța, anularea dispoziției nr. 2393 din 11 iulie 2005 emisă de pârât și obligarea acestuia să-i restituie în natură imobilul teren în suprafață de 456 m.p. situat în Constanța, stațiunea M. lot. 1, careu 5. Prin sentința civilă nr. 1282 din 14 iunie 2006, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. Instanța a reținut că, în temeiul art. 22 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare înregistrată sub nr. 164 din 14 iunie 2001 la B.E.J. M.A., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Prin dispoziția nr. 2393 din 11 iulie 2005, emisă de P.M. Constanța, s-a respins notificarea cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Instanța a mai reținut că, prin actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că este unica moștenitoare a autorului său N.C., fiind astfel persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin adresele nr. 29877 din 17 octombrie 1936 și nr. 691 din 11 ianuarie 1941 s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului și a faptului că prețul la achiziționare a fost achitat integral.

Imobilul în litigiu a fost preluat prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1954. Prin art. 1 al acestei decizii s-au declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare - cumpărare de loturi de la plaja M. pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata prețului, cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate. Prima instanță a considerat că decizia de preluare în proprietatea Statului este nelegală deoarece nu erau îndeplinite condițiile pentru a opera pactul comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare, neexecutarea contractului nedatorându-se culpei cumpărătorului. Împotriva sentinței civile nr. 1282 din 14 iunie 2006 a formulat apel P.M.

Constanța. Prin decizia civilă nr. 120 din 11 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a schimbat în tot sentința instanței de fond în sensul respingerii contestației și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei deciziei s-a formulat recurs de către reclamanta D.A.D. Prin decizia civilă nr. 2471 din 14 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia nr. 120/ C/l din 1 aprilie 2007pronunțată de Curtea de Apel Constanța și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că probele administrate în cauză atestă existența unor neînțelegeri între părți atât în legătură cu executarea obligațiilor asumate prin contract, cât și în legătură cu chestiunea vinovăției.

În atare situație, instanța de judecată era obligată să verifice apărările părților prin prisma clauzelor cuprinse în actul de vânzare. În acest din urmă act s-a prevăzut, printre altele, că edificarea casei de locuit sau a vilei trebuia făcută în conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală. In plus, cumpărătorul avea obligația să contribuie cu 25 % din toate cheltuielile edilitare făcute de P.M. Constanța, valoarea lucrărilor urmând a fi stabilită pe baza unui deviz al lucrărilor efectuate. Nici prima instanță, nici instanța de apel nu au stăruit, prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate prin contract.

Instanța de judecată avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă vânzătorul a întocmit și a aprobat planurile de edificare a unor construcții, precum și dacă a executat lucrările edilitare la care, ulterior, trebuia să contribuie și cumpărătorul cu o cotă de 25 %. Nu au fost completate probele nici pentru a stabili dacă pârâtul și-a manifestat neîndoielnic voința de desființare a contractului, mai ales că Decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al S.P.O. Constanța s-a referit în mod generic la multe contracte, tară a avea în vedere împrejurările de fapt concrete ale fiecărui contract. Numai după completarea în acest sens a probelor cu acte, instanța era în măsură să hotărască în legătură cu culpa cumpărătorului pentru neexecutarea obligației de edificare a construcției, în condițiile concrete existente în intervalul de timp prevăzut în convenția părților.

Nu a fost deplin stabilită situația de fapt nici în legătură cu identificarea terenului aflat în litigiu. Pentru identificarea terenului, instanța trebuia să ordone efectuarea unei expertize tehnice, care să fie întocmită pe baza examinării actelor depuse de părți și a măsurătorilor pe teren. Expertul avea datoria să întocmească un plan (schiță) al terenului și să stabilească modalitatea în care este folosit în prezent. În fine, trebuia verificată și apărarea, formulată insistent de reclamantă în legătură cu forța majoră. Această verificare se impune câtă vreme reclamanta a depus în fața instanței, numeroase acte despre care a susținut că pot proba forța majoră invocată și care trebuie examinate cu respectarea principiilor contradictorialității și publicității, specifice procesului civil.

Rejudecând apelul prin prisma motivelor de apel și a îndrumărilor deciziei de casare potrivit art. 315 C. proc. civ., prin decizia nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012, pronunțată ca urmare a strămutării cauzei, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul P.M. Constanța împotriva sentinței civile nr. 1282 din 14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte contestația formulată astfel cum a fost modificată de reclamanta D.A.D. și l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură reclamantei imobilul - teren în suprafață de 429 m.p.

situat în Constanța, Stațiunea M., lot 1, careu 5 și să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 27 m.p. În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Chestiunea de drept referitoare la existența contractului de vânzare - cumpărare din 1936 nedepus la dosar, a fost dezlegată irevocabil de către instanța supremă. Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantei, care conținea clauza potrivit căreia vânzarea se desființează „fără judecată sau punere în întârziere” în cazul în care partea nu își îndeplinește obligația de a construi în termen de 4 ani ulterior 6 ani, este după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

În acest caz, rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației de către parte. Existența însă, a pactului comisoriu în contractul de vânzare - cumpărare nu exclude rolul instanței de judecată având în vedere principiul liberului acces în justiție, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului. Pentru a opera rezoluțiunea, neexecutarea contractului trebuie să fie culpabilă. Potrivit clauzelor contractuale, autorul reclamantei în calitate de cumpărător avea obligația să achite prețul în patru rate și să edifice o construcție în termen de 6 ani.

Prima obligație a cumpărătorului a fost executată, acesta plătind integral prețul terenului, dovada în acest sens fiind chitanțele nr. 10129/1936, 15148/1937, 13667/1939 și 5801/1941. Cea de-a doua obligație nu a fost executată de cumpărător ca urmare a unei cauze independente de voința sa și care exclude orice culpă, respectiv, izbucnirea celui de-al doilea război mondial, eveniment imprevizibil pe care autorul reclamantei nu-1 putea prevedea sau evita. Existența forței majore este confirmată și de conținutul adresei nr. 3544/2000 emisă de Direcția Patrimoniu a Primăriei Municipiului Constanța în care se menționează că după declanșarea celui de al doilea război mondial Stațiunea M. a fost declarată zona de frontieră și supusă unui regim special prin legi speciale.

Se specifică în adresă că în anul 1941 cea mai mare parte a construcțiilor existente în Stațiunea M. au fost rechiziționate pentru cazarea trupelor germane iar în anul 1944, stațiunea a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și în unele cazuri până în anii 1956 - 1958. Prin urmare, cauza de forță majoră a continuat să existe și după terminarea războiului, în condițiile ocupației rusești urmată de instaurarea comunismului, astfel că, autorul reclamantei nu este în culpă pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, fiind exonerat de sancțiunea desființării contractului de vânzare - cumpărare ca urmare a inserării pactului comisoriu de gradul IV. Cât privește decizia S.P.O.

Constanța nr. 22043 din 24 octombrie 1958, considerată de apelantul pârât ca fiind titlul de proprietate în baza căruia terenul a revenit în proprietatea P.M. Constanța, Curtea a reținut că deși a fost respinsă excepția de nelegalitate a deciziei, aceasta nu împiedică instanța de drept comun să verifice legalitatea actului prin prisma efectului Legii nr. 10/2001. Raportat la considerentele mai sus reținute, ca urmare a neaplicării sancțiunii desființării contractului de vânzare - cumpărare, terenul nu a revenit în patrimoniul vânzătorului, preluarea fiind abuzivă. De altfel, prin adresa nr. 3544 din 14 februarie 2000 emisă de Direcția Patrimoniu a P.M.

Constanța se menționează că, decizia nr. 22.043/1958 prin care se reziliau toate actele de vânzare - cumpărare pentru loturi de teren din M., pentru nerespectarea clauzelor contractuale privind neefectuarea construcțiilor la termenele stabilite, nu conține un tabel anexă pentru identificarea proprietarilor respectivi, fiind emisă fără a ține seama de decizia Primăriei Constanța de prelungire a termenului de edificare a construcțiilor datorită primului război mondial și al ocupației inamice a Dobrogei, de legislația adoptată în anii 1938 - 1939, de condițiile reale ale celui de-al doilea război mondial și ale ocupației sovietice din anii 1954 - 1958. Prin urmare și din perspectiva apelantului pârât această decizie nu este emisă conform legii.

Instanța de apel a mai reținut că, după efectuarea expertizei ordonată în cauză, apelantul a fost de acord cu restituirea terenului în natură reclamantei, conform expertizei. Prin expertiza topografică efectuată în cauză și respectiv, completarea raportului de expertiză s-a stabilit situația juridică a terenului aferent lotului 1 din careul 5 din Stațiunea M., fostă proprietate a autorului reclamantei, N.C., ca fiind domeniu public al municipiului Constanța suprafața de 27 m.p. (teren carosabil + trotuar) și domeniu privat al municipiului suprafața de 429 m.p. (teren asfaltat pentru parcare auto de sezon și spațiu verde ambiental ornamental). Se menționează că terenul aferent vechiului amplasament al proprietății N.C., identificat ca lotul 1/careul 5 din planul de sistematizare M. 1936 - 1938, în suprafață de 429 m.p.

ce face parte actual din domeniul privat al municipiului Constanța „nu este afectat de niciun fel de construcții (este liber de construcții) și nici de rețele supraterane de utilități”, concluzionând că, terenul poate face obiectul restituirii în natură. Apelantul nu a avut nicio obiecțiune asupra concluziilor completării raportului de expertiză, fiind de acord cu restituirea în natură a terenului conform expertizei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta D.A.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului disponibilității și a prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât există posibilitatea de restituire în natură pe vechiul amplasament și a terenului în suprafață de 27 m.p., prin compensarea cu un alt teren de 27 m.p.

alăturat corpului principal. Recurenta susține că legea specială instituie principiul restituirii în natură, și întrucât în apropiere există teren liber ce poate fi acordat în compensare, iar partea adversă și-a exprimat acordul pentru restituirea în natură, instanța ar fi trebuit să adopte soluția compensării cu un alt teren. Invocând prevederile art. 1 alin. (2) teza a doua, art. 1 alin. (5), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (2) și art. 26 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, recurenta susține că autoritățile, inclusiv instanța de judecată trebuiau să respecte principiul restituirii în natură și să dea prevalentă compensării, acordarea de despăgubiri rămânând ultima soluție.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: Susținerea recurentei în sensul că acordarea unei suprafețe de teren în compensare este posibilă, acest aspect rezultând din probele administrate în cauză, este incompletă, deoarece nu arată care ar fi acele probe din care s-ar putea trage o asemenea concluzie. În realitate, problema compensării terenului în suprafață de 27 m.p. cu un alt teren aflat la dispoziția unității administrative locale s-a pus abia cu ocazia cuvântului pe fond, în fața instanței de apel, fără ca anterior să se fi pus în discuție acest aspect și fără a se administra probe în acest sens.

Anterior, ca urmare a constatării de către expert a împrejurării că terenul solicitat prin notificare nu este liber în integralitate, acesta a făcut propunerea ca terenul reclamantei să se translateze către S-E cu suprafața de 29 m.p., urmând a ocupa în acest fel fosta alee proiectată „N.”, considerând expertul că terenul aferent acestei alei nu ar fi putut fi revendicat de nimeni. Cu privire la această propunere, în concluziile orale din ședința din data de 10 ianuarie 2012, cu ocazia acordării cuvântului pe fondul apelului, avocatul reclamantei a arătat că nu s-ar putea pune problema translatării întregii proprietăți, întrucât prin aceasta s-ar putea ajunge la afectarea proprietății altuia, și că situația s-ar putea rezolva prin acordarea în compensare a diferenței de teren, dar cu condiția ca suprafața de 429 m.p.

să rămână pe vechiul amplasament, ultima variantă fiind cea a acordării despăgubirilor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură. Ca atare, nici cu ocazia concluziilor pe fond, reclamanta nu a înțeles să solicite compensarea cu un teren liber, oricare ar fi acesta, aflat la dispoziția pârâtului, ci a restrâns aria posibilității de compensare, precizând, la nivel de principiu, că este de acord cu această formă de reparație numai în măsura în care terenul acordat în compensare este limitrof celui restituit în natură pe vechiul amplasament. Reclamanta, deși a avut apărare calificată, nu a solicitat, până la acordarea cuvântului pe fond, administrarea de probe din care să rezulte dacă primăria dispune de teren liber, în configurația pretinsă, adică, un teren de 27 m.p.

care să fie limitrof celui de 429 m.p. restituit în natură. În această situație, nu se poate imputa instanței de judecată faptul că nu a dispus compensarea, câtă vreme reclamanta nu a solicitat acest lucru anterior acordării cuvântului pe fondul apelului și nu a administrat dovezile necesare, deși avea la dispoziție mijloacele procesuale corespunzătoare. Este adevărat că legea specială instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, însă în speță acest principiu nu poate fi aplicat în privința terenului de 27 m.p., care face parte din domeniul public și este ocupat de carosabil și trotuar. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”. În speță, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelului, reclamanta prin apărător și-a exprimat un acord circumstanțiat, în sensul că a solicitat acordarea în compensare a unei suprafețe care să fie alăturată celei restituite în natură, iar în condițiile în care nu s-au administrat probe care să confirme existența unui astfel de teren liber la dispoziția primăriei, instanța nu putea dispune prin hotărâre în sensul celor solicitate.

Chiar și în aceste circumstanțe, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului de a emite dispoziție prin care „să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 27 m.p.”, fără a limita forma acestor măsuri reparatorii, ceea ce înseamnă că hotărârea pronunțată în prezentul litigiu nu împiedică acordarea de teren în compensare, în măsura în care va exista teren liber iar reclamanta va fi de acord cu amplasamentul propus de pârât. Constatând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, hotărârea din apel fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGE, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A.D.

împotriva deciziei nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.