ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Constanța, reclamanta D.A.D.

a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P.M. Constanța, anularea dispoziției

nr. 2393 din 11 iulie 2005 emisă de pârât și obligarea acestuia să-i restituie

în natură imobilul teren în suprafață de 456 m.p. situat în Constanța,

stațiunea M. lot. 1, careu 5.

Prin sentința civilă nr. 1282 din 14

iunie 2006, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Instanța a reținut că, în temeiul art.

22 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare

înregistrată sub nr. 164 din 14 iunie 2001 la B.E.J. M.A., prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilului. Prin dispoziția nr. 2393 din 11 iulie

2005, emisă de P.M. Constanța, s-a respins notificarea cu motivarea că imobilul

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța a mai reținut că, prin actele

de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că este unica

moștenitoare a autorului său N.C., fiind astfel persoană îndreptățită, în

sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin adresele nr. 29877 din 17

octombrie 1936 și nr. 691 din 11 ianuarie 1941 s-a făcut dovada dreptului de

proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului și a faptului că prețul

la achiziționare a fost achitat integral.

Imobilul în litigiu a fost preluat

prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1954.

Prin

art. 1 al acestei decizii s-au declarat desființate și reziliate de plin drept

toate

actele de vânzare - cumpărare de loturi de la plaja M. pentru nerespectarea

clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu

privire la neplata prețului, cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor

în termenele fixate.

Prima instanță a considerat că decizia

de preluare în proprietatea Statului este nelegală deoarece nu erau îndeplinite

condițiile pentru a opera pactul comisoriu de gradul IV din contractul de

vânzare-cumpărare, neexecutarea contractului nedatorându-se culpei

cumpărătorului.

Împotriva sentinței civile nr. 1282

din 14 iunie 2006 a formulat apel P.M. Constanța.

Prin decizia civilă nr. 120 din 11

aprilie 2007, Curtea de Apel Constanța a admis apelul,

a schimbat în tot sentința instanței

de fond în sensul respingerii contestației și a obligat-o pe reclamantă la

plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei deciziei s-a

formulat recurs de către reclamanta D.A.D.

Prin decizia civilă nr. 2471 din 14

aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

decizia nr. 120/ C/l din 1 aprilie 2007pronunțată de Curtea de Apel Constanța

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut că probele administrate în cauză atestă existența unor

neînțelegeri între părți atât în legătură cu executarea obligațiilor asumate

prin contract, cât și în legătură cu chestiunea vinovăției. În atare situație,

instanța de judecată era obligată să verifice apărările părților prin prisma

clauzelor cuprinse în actul de vânzare. În acest din urmă act s-a prevăzut,

printre altele, că edificarea casei de locuit sau a vilei trebuia făcută în

conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală. In plus,

cumpărătorul avea obligația să contribuie cu 25 % din toate cheltuielile

edilitare făcute de P.M. Constanța, valoarea lucrărilor urmând a fi stabilită

pe baza unui deviz al lucrărilor efectuate.

Nici prima instanță, nici instanța de

apel nu au stăruit, prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu

privire la executarea de către părți a obligațiilor asumate prin contract.

Instanța de judecată avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte

pentru a stabili dacă vânzătorul a întocmit și a aprobat planurile de edificare

a unor construcții, precum și dacă a executat lucrările edilitare la care,

ulterior, trebuia să contribuie și cumpărătorul cu o cotă de 25 %. Nu au fost

completate probele nici pentru a stabili dacă pârâtul și-a manifestat

neîndoielnic voința de desființare a contractului, mai ales că Decizia nr.

22043/1958 a fostului Comitet Executiv al S.P.O. Constanța s-a referit în mod

generic la multe contracte, tară a avea în vedere împrejurările de fapt

concrete ale fiecărui contract.

Numai după

completarea în acest sens a probelor cu acte, instanța era

în măsură să hotărască în legătură cu

culpa cumpărătorului pentru neexecutarea obligației de edificare a

construcției, în condițiile concrete existente în intervalul de timp prevăzut

în convenția părților. Nu a fost deplin stabilită situația de fapt nici în

legătură cu identificarea terenului aflat în litigiu. Pentru identificarea

terenului, instanța trebuia să ordone efectuarea unei expertize tehnice, care

să fie întocmită pe baza examinării actelor depuse de părți și a măsurătorilor

pe teren. Expertul avea datoria să întocmească un plan (schiță) al terenului și

să stabilească modalitatea în care este folosit în prezent.

În fine, trebuia verificată și

apărarea, formulată insistent de reclamantă în legătură cu forța majoră.

Această verificare se impune câtă vreme reclamanta a depus în fața instanței,

numeroase acte despre care a susținut că pot proba forța majoră invocată și

care trebuie examinate cu respectarea principiilor contradictorialității și publicității,

specifice procesului civil.

Rejudecând apelul prin prisma

motivelor de apel și a îndrumărilor deciziei de casare potrivit art. 315 C.

proc. civ., prin decizia nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012, pronunțată ca urmare a

strămutării cauzei, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul

declarat de

pârâtul P.M. Constanța împotriva sentinței civile nr. 1282 din 14 iunie 2006

pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a schimbat-o în parte în sensul că

a admis în parte contestația formulată astfel cum a fost modificată de

reclamanta D.A.D. și l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție prin care

să restituie în natură reclamantei imobilul - teren în suprafață de 429 m.p.

situat în Constanța, Stațiunea M., lot 1, careu 5 și să acorde măsuri

reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 27 m.p.

În considerentele acestei decizii,

Curtea a reținut următoarele:

Chestiunea de

drept referitoare la existența contractului de vânzare -

cumpărare din 1936 nedepus la dosar, a

fost dezlegată irevocabil de către instanța supremă.

Pactul comisoriu inserat în contractul

de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantei, care

conținea clauza potrivit căreia vânzarea se desființează „fără judecată sau

punere în întârziere” în cazul în care partea nu își îndeplinește obligația de

a construi în termen de 4 ani ulterior 6 ani, este după termenii folosiți, un

pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a

contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca

obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

În acest caz, rezoluțiunea operează de

drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării

contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației de către parte.

Existența însă, a pactului comisoriu

în contractul de vânzare - cumpărare nu exclude rolul instanței de judecată

având în vedere principiul liberului acces în justiție, în a verifica

îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului.

Pentru a opera rezoluțiunea,

neexecutarea contractului trebuie să fie culpabilă. Potrivit clauzelor

contractuale, autorul reclamantei în calitate de cumpărător avea obligația să

achite prețul în patru rate și să edifice o construcție în termen de 6 ani.

Prima obligație a cumpărătorului a

fost executată, acesta plătind integral prețul terenului, dovada în acest sens

fiind chitanțele nr. 10129/1936, 15148/1937, 13667/1939 și 5801/1941.

Cea de-a doua obligație nu a fost

executată de cumpărător ca urmare a unei cauze independente de voința sa și

care exclude orice culpă, respectiv, izbucnirea celui de-al doilea război

mondial, eveniment

imprevizibil pe care

autorul reclamantei nu-1 putea prevedea sau evita.

Existența forței majore este

confirmată și de conținutul adresei nr. 3544/2000 emisă de Direcția Patrimoniu

a Primăriei Municipiului Constanța în care se menționează că după declanșarea

celui de al doilea război mondial Stațiunea M. a fost declarată zona de

frontieră și supusă unui regim special prin legi speciale.

Se specifică în adresă că în anul 1941

cea mai mare parte a construcțiilor existente în Stațiunea M. au fost

rechiziționate pentru cazarea trupelor germane iar în anul 1944, stațiunea a

fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 și

în unele cazuri până în anii 1956 - 1958.

Prin urmare, cauza de forță majoră a

continuat să existe și după terminarea războiului, în condițiile ocupației rusești

urmată de instaurarea comunismului, astfel că, autorul reclamantei nu este în

culpă pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, fiind exonerat de

sancțiunea desființării contractului de vânzare - cumpărare ca urmare a

inserării pactului comisoriu de gradul IV.

Cât privește decizia S.P.O. Constanța

nr. 22043 din 24 octombrie 1958, considerată de apelantul pârât ca fiind titlul

de proprietate în baza căruia terenul a revenit în proprietatea P.M. Constanța,

Curtea a reținut că deși a fost respinsă excepția de nelegalitate a deciziei,

aceasta nu împiedică instanța de drept comun să

verifice legalitatea actului prin prisma efectului Legii nr. 10/2001.

Raportat la considerentele mai sus

reținute, ca urmare a neaplicării sancțiunii desființării contractului de

vânzare - cumpărare, terenul nu a revenit în patrimoniul vânzătorului,

preluarea fiind abuzivă.

De altfel, prin adresa nr. 3544 din 14

februarie 2000 emisă de Direcția Patrimoniu a P.M. Constanța se menționează că,

decizia nr. 22.043/1958 prin care se reziliau toate actele de vânzare -

cumpărare pentru loturi de teren din M., pentru nerespectarea clauzelor

contractuale privind neefectuarea construcțiilor la termenele stabilite, nu

conține un tabel anexă pentru identificarea proprietarilor respectivi, fiind

emisă fără a ține seama de decizia Primăriei Constanța de prelungire a

termenului de edificare a construcțiilor datorită primului război mondial și al

ocupației inamice a Dobrogei, de legislația adoptată în anii 1938 - 1939, de

condițiile reale ale celui de-al doilea război mondial și ale ocupației

sovietice din anii 1954 - 1958.

Prin urmare și din perspectiva

apelantului pârât această decizie nu este emisă conform legii.

Instanța de apel a mai reținut că,

după efectuarea expertizei ordonată în cauză, apelantul a fost de acord cu

restituirea terenului în natură reclamantei, conform expertizei.

Prin expertiza topografică efectuată

în cauză și respectiv, completarea raportului de expertiză s-a stabilit

situația juridică a terenului aferent lotului 1 din careul 5 din Stațiunea M.,

fostă proprietate a autorului reclamantei, N.C., ca fiind domeniu public al

municipiului Constanța suprafața de 27 m.p. (teren carosabil + trotuar) și

domeniu privat al municipiului suprafața de 429 m.p. (teren asfaltat pentru

parcare auto de sezon și spațiu verde ambiental ornamental).

Se menționează că terenul aferent

vechiului amplasament al proprietății N.C., identificat ca lotul 1/careul 5 din

planul de sistematizare M. 1936 - 1938, în suprafață de 429 m.p. ce face parte

actual din domeniul privat al municipiului Constanța „nu este afectat de niciun

fel de construcții (este liber de construcții) și nici de rețele supraterane de

utilități”, concluzionând că, terenul poate face obiectul restituirii în

natură.

Apelantul nu a avut nicio obiecțiune

asupra concluziilor completării raportului de expertiză, fiind de acord cu

restituirea în natură a terenului conform expertizei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta D.A.D.,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs

se arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului

disponibilității și a prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât există

posibilitatea de restituire în natură pe vechiul amplasament și a terenului în

suprafață de 27 m.p., prin compensarea cu un alt teren de 27 m.p. alăturat

corpului principal.

Recurenta susține că legea specială

instituie principiul restituirii în natură, și întrucât în apropiere există

teren liber ce poate fi acordat în compensare, iar partea adversă și-a exprimat

acordul pentru restituirea în natură, instanța ar fi trebuit să adopte soluția

compensării cu un alt teren.

Invocând prevederile art. 1 alin. (2)

teza a doua, art. 1 alin. (5), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (2) și art. 26

alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, recurenta susține că autoritățile,

inclusiv instanța de judecată trebuiau să respecte principiul restituirii în

natură și să dea prevalentă compensării, acordarea de despăgubiri rămânând

ultima soluție.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea

recurentei în sensul că acordarea unei suprafețe de teren în

compensare este posibilă, acest aspect

rezultând din probele administrate în cauză, este incompletă, deoarece nu arată

care ar fi acele probe din care s-ar putea trage o asemenea concluzie.

În realitate, problema compensării

terenului în suprafață de 27 m.p. cu un alt teren aflat la dispoziția unității

administrative locale s-a pus abia cu ocazia cuvântului pe fond, în fața

instanței de apel, fără ca anterior să se fi pus în discuție acest aspect și

fără a se administra probe în acest sens.

Anterior, ca urmare a constatării de

către expert a împrejurării că terenul solicitat prin notificare nu este liber

în integralitate, acesta a făcut propunerea ca terenul reclamantei să se

translateze către S-E cu suprafața de 29 m.p., urmând a ocupa în acest fel

fosta alee proiectată „N.”, considerând expertul că terenul aferent acestei

alei nu ar fi putut fi revendicat de nimeni.

Cu privire la această propunere, în

concluziile orale din ședința din data de 10 ianuarie 2012, cu ocazia acordării

cuvântului pe fondul apelului, avocatul reclamantei a arătat că nu s-ar putea

pune problema translatării întregii proprietăți, întrucât prin aceasta s-ar

putea ajunge la afectarea proprietății altuia, și că situația s-ar putea

rezolva prin acordarea în compensare a diferenței de teren, dar cu condiția ca

suprafața de 429 m.p. să rămână pe vechiul amplasament, ultima variantă fiind

cea a acordării despăgubirilor pentru terenul ce nu poate fi restituit în

natură.

Ca atare, nici cu ocazia concluziilor

pe fond, reclamanta nu a înțeles să solicite compensarea cu un teren liber,

oricare ar fi acesta, aflat la dispoziția pârâtului, ci a restrâns aria

posibilității de compensare, precizând, la nivel de principiu, că este de acord

cu această formă de reparație numai în măsura în care terenul acordat în

compensare este limitrof celui restituit în natură pe vechiul amplasament.

Reclamanta, deși a avut apărare

calificată, nu a solicitat, până la acordarea cuvântului pe fond, administrarea

de probe din care să rezulte dacă primăria dispune de teren liber, în

configurația pretinsă, adică, un teren de 27 m.p. care să fie limitrof celui de

429 m.p. restituit în natură.

În această situație, nu se poate

imputa instanței de judecată faptul că nu a dispus compensarea, câtă vreme

reclamanta nu a solicitat acest lucru

anterior

acordării cuvântului pe fondul apelului și nu a administrat dovezile

necesare,

deși avea la dispoziție mijloacele procesuale corespunzătoare.

Este adevărat că legea specială

instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în mod

abuziv, însă în speță acest principiu nu poate fi aplicat în privința terenului

de 27 m.p., care face parte din domeniul public și este ocupat de carosabil și

trotuar.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001: „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin

echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

În speță, după acordarea cuvântului în

dezbaterea apelului, reclamanta prin apărător și-a exprimat un acord

circumstanțiat, în sensul că a solicitat acordarea în compensare a unei

suprafețe care să fie alăturată celei restituite în natură, iar în condițiile

în care nu s-au administrat probe care să confirme existența unui astfel de

teren liber la dispoziția primăriei, instanța nu putea dispune prin hotărâre în

sensul celor solicitate.

Chiar și în aceste circumstanțe,

instanța de apel a dispus obligarea pârâtului de a emite dispoziție prin care

„să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 27 m.p.”,

fără a limita forma acestor măsuri reparatorii, ceea ce înseamnă că hotărârea

pronunțată în prezentul litigiu nu împiedică acordarea de teren în compensare,

în măsura în care va exista teren liber iar reclamanta va fi de acord cu

amplasamentul propus de pârât.

Constatând că motivul de recurs

invocat nu este incident în cauză, hotărârea din apel fiind dată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGE,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.A.D. împotriva deciziei nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012

a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 ianuarie 2013.