ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2859/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2859/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față:

Prin acțiunea

înregistrată, inițial, sub nr. 4890 din 17 iunie 1999, pe rolul

Tribunalului Constanța, reclamanții L.A., L.O., L.V. și T.A. (fostă L.) au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC H.S. SRL Constanța, ca,

prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să verifice și să

compare titlurile de proprietate invocate de părți, respectiv Decizia civilă nr.

68/1937 a Curții de Apel Constanța, pentru reclamanți, și contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1998, pentru pârâtă, în ceea ce privește terenul în

suprafață de 450 mp, situat în Constanța, să constate nulitatea absolută a

actului de vânzare-cumpărare din 1998, pentru fraudă la lege, și să dispună

obligarea pârâtei să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

terenul în litigiu, cu plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții sunt moștenitorii legali și

sezinari (copii) ai defunctului L.N., care a dobândit parte din moștenirea Cpt.

Ș., situată în Cartier T. Constanța, parcelarea Ș. - C., potrivit Deciziei civile

nr. 68/1937 a Curții de Apel Constanța și procesului verbal de punere în

posesie din anul 1954.

Au

susținut reclamanții că, din suprafața totală de teren care a revenit tatălui

lor, în urma partajului judiciar din 1937, face parte și lotul nr. 42, situat

în Constanța, în suprafață de 405 mp. După instaurarea regimului comunist,

aceste terenuri, inclusiv lotul 42, nu au fost confiscate sau naționalizate de

statul român, situația juridică rezultând din adresele Primăriei Municipiului

Constanța - Direcția Patrimoniu din 15 decembrie 1997 și din 25 ianuarie 1999. Reclamanții,

în calitate de titulari ai acțiunii în revendicare, au arătat că se legitimează

procesual activ cu titlu legal de proprietate asupra terenului revendicat, arătând

atât titlul legal al autorului lor, cât și modalitatea de dobândire a

imobilului în litigiu, prin partaj judiciar, respectiv printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, în baza căreia s-a procedat la

punerea în posesie pentru lotul nr. 42.

Referitor

la titlul pârâtei, s-a arătat că este reprezentat de actul autentic de

vânzare-cumpărare nr. 3148/1998, prin care vânzătoarea D.A. a vândut societății

pârâte suprafața de 405 mp din str. T., fără să fi avut vreodată un drept de

proprietate legal asupra acestui teren, pe care îl dobândise, la rândul său, de

la L.I., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1993. S-a

arătat că, la rândul său, vânzătorul L.I. a moștenit terenul din str. T. de la

tatăl său, L.H., decedat la 22 decembrie 1959; prin suplimentul de certificat

de moștenitor din 10 septembrie 1993 eliberat de pe urma acestuia, s-a

stabilit, pentru prima dată, că masa succesorală include și terenul în litigiu,

situat în str. T., în suprafață de 405 mp, dar aceste mențiuni, înscrise la

aproximativ 30 de ani de la decesul lui L.H., nu au existat și în certificatul

de moștenitor din 07 noiembrie 1977, eliberat inițial de pe urma defunctului,

potrivit căruia singurul succesor este fiul L.I.

Au mai

precizat reclamanții că au făcut demersuri la Arhivele Statului, care au confirmat

că defunctul L.H. nu a fost niciodată proprietarul terenului din str. T.,

pentru că actul transcris din 1909 vizează cumpărarea de către acesta a unui

teren de 405 mp din lotul 45, situat pe str. T., iar nu lotul 42 de pe str. T. În

plus, din procesul verbal de punere în posesie din 05 septembrie 1943 rezultă

că, după numerotarea din 1919, la adresa din Constanța, figurează lotul nr. 46,

respectiv teren viran în suprafață de 580 mp, proprietatea Cpt. Ș., ceea ce

înseamnă că, pe vechea numerotare, nu a existat vreo proprietate a numitului L.H.,

care să poată fi localizată, în prezent, pe str. T. Față de frauda la lege

rezultată din considerentele expuse, reclamanții au solicitat constatarea

nulității actului de vânzare-cumpărare din 1998, precum și a celorlalte acte

subsecvente, începând cu suplimentul de certificat de moștenitor din 1993 și

continuând cu actele succesive.

Reclamanții

au completat cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de

pârâtă, a numitei D.A., raportat la calitatea acesteia, de vânzătoare în

contractul de vânzare - cumpărare nr. 3148/1998.

Pârâta D.A.

a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a numitului L.I., de la

care soțul său a cumpărat terenul înstrăinat ulterior societății pârâte,

solicitând respingerea tuturor pretențiilor pe care i le opun reclamanții.

La

termenul de judecată din 21 februarie 2000, instanța a constatat tardivitatea

cererii de chemare în garanție raportat la dispozițiile art. 51 C. proc.

civ. și a restituit-o pârâtei, pentru a o formula pe cale separată.

Pârâta

SC H.S. SRL Constanța a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii; în

motivare, a arătat că reclamanții sunt descendenții unui cumpărător de drepturi

succesorale și că achiziționarea unor astfel de drepturi nu a conferit

autorului lor, ing. L.N., și calitatea de moștenitor. A mai precizat pârâta că

reclamanții nu pot să revendice terenul în litigiu, pentru că autorul lor a

avut un drept exprimat într-o cotă parte, nedeterminată în materialitatea sa;

or, acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate

asupra bunului și readucerea lui în patrimoniul celui ce se pretinde

proprietar. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, cu

motivarea că este de bună credință și a dobândit imobilul cu titlu oneros, în

succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin acte anterioare,

transcrise pentru opozabilitate.

Prin

sentința civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul

Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților și s-a respins acțiunea formulată de aceștia, ca inadmisibilă.

În pronunțarea

acestei hotărâri, s-a reținut că reclamanții sunt descendenți ai

cumpărătorului de drepturi succesorale ing. L.N., care a achiziționat de la

moștenitorii defunctului A.Ș. Potrivit Deciziei civile nr. 68 din 16 aprilie 1937

a Curții de Apel Constanța, masă succesorală rămasă de pe urma lui Ș.N.A.

includea suprafața de 50 ha cu toate construcțiile și drumurile situate în

Constanța, numită Parcelarea «B.T.», învecinată, pe de o parte, cu b-dul R.M.,

iar, pe de altă parte, cu Marea Neagră și proprietatea Dr. C. și str. T.

Din

aceeași decizie, s-a reținut că moștenirea defunctului Cpt. A.N.Ș. se compunea

din 50 ha, împărțită în 360 părți egale, din care s-au atribuit 249,6/360 părți

ing. N. L., în calitate de cumpărător al drepturilor moștenitorilor A.H., N.M.,

A.L., N.Ș., M.A., P.P., O.P., C.N.Ș., E.L., E.C.M., N.I.Ș. și S.M., iar restul

celorlalți moștenitori, respectiv câte 9/360 părți către M.G.A., A.C., P.B., V.Ș.,

Col. I.Ș., D.D.Ș., N.D.Ș. și I.Ș., câte 8/360 părți moștenitorilor E.G., C.Ș.

și S.C. și 1,4/360 părți moștenitoarei E.I.Ș.. S-a apreciat că, în cauză, nu a

fost depus niciun act din care să rezulte lotizarea terenului în parcele,

delimitarea având doar caracter ideal, și că, în condițiile în care acțiunea în

revendicare are drept scop recunoașterea dreptului de proprietate și readucerea

bunului în patrimoniul celor îndreptățiți, iar coproprietarul are numai un

drept unitar, exprimat într-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, el

nu va putea revendica proprietatea decât împreună cu toți ceilalți proprietari,

iar nu singur.

Apelul

declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat,

de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 29/C din 30 ianuarie 2001,

menținută prin Decizia civilă nr. 1921 din 15 mai 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1324/2011.

Prin

cererea formulată la 3 august 2007, L.A., L.N., L.O., L.V. și T.A. au solicitat

Curții de Apel Constanța să dispună, în contradictoriu cu intimata SC H.S. SRL

Constanța, revizuirea Deciziei civile nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 pronunțată

de această instanță, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a

pronunțării de către C.E.D.O. a Hotărârii din 14 decembrie 2006, în cauza

„Lupaș ș.a. contra României".

Prin

Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 12 ianuarie 2008, pronunțată în Dosarul nr.

2286/36/2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins excepția

inadmisibilității cererii de revizuire, a admis cererea de revizuire și a

schimbat, în tot, Decizia civilă nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a aceleiași

instanțe, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanți, a

desființat sentința nr. 116 din 28 februarie 2000 a Tribunalului Constanța și a

trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe, pentru ca aceasta să procedeze

la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății de reclamanți, prin acțiunea

formulată la data de 17 iunie 1999, considerându-se îndeplinite cerințele

cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În

rejudecare, s-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a Ș.C.L.,

urmare a transmiterii calității procesuale active de la soțul său,

L.N.,

conform

actului de donație din 07 martie 2007, precum și citarea, în calitate de

intervenienți în interes propriu (chemarea în judecată a altor persoane) a

celorlalți comoștenitori asupra succesiunii defunctului A.Ș., respectiv: I.M., C.N.,

F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., B.E.L., R.V., Ș.A.S.; S.E., F.P.M.,

P.M., G.I. și G.T.

De asemenea,

s-a dispus citarea, în calitate de pârâți, a numiților B.D. și B.G.,

ca urmare a înstăinării terenului în litigiu către aceștia de către pârâta

SC H.S. SRL, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 31

martie 2009 de B.N.P., M.L.

Prin

sentința civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Constanța a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâta D.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, și a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâții B.G. și B.D. Pârâții au fost

obligați să lase reclamanților și intervenienților în interes propriu, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren intravilan în

suprafață de 405 mp, situat în Constanța, reprezentând lotul hașurat în roșu în

schița de plan anexă la raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit,

în cauză, de ing. C.C.C. și la plata către reclamanți a sumei de 7621 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expertiză, onorarii

avocat).

În pronunțarea

acestei sentințe, instanța a avut în vedere că acțiunea în

revendicare este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, prin

intermediul căruia reclamantul, care este proprietar neposesor, solicită și

obține restituirea bunului de la pârâtul care este posesor neproprietar; în

cazul în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți

nu este suficientă doar compararea lor, ci se pune problema de a stabili care

dintre aceștia este verus domini sau, cel puțin, beneficiază de aparențe mai

puternice că ar avea o asemenea calitate.

S-a

apreciat, în aceeași ordine de idei, că nu ar fi suficient să se verifice data

titlurilor de dobândire ale părților, dându-se câștig de cauză părții al cărei

titlu are data cea mai veche și nici să se țină seama doar de posesia pârâtului

ori să se analizeze doar posesiile pe care părțile le-au avut asupra

imobilului. Înainte de toate, este firesc să se facă o comparare a titlurilor

de dobândire ale autorilor, iar dacă ele provin de la autori diferiți se poate

adânci cercetarea, într-un prim caz, până la identificarea unui autor comun,

ori, într-un al doilea caz, a unui autor care a beneficiat de un mod originar

de dobândire a dreptului de proprietate. În prima ipoteză, când cercetarea

probatorie ajunge la un autor comun, vor fi aplicate regulile semnalate mai

sus, potrivit situației corespunzătoare, numai într-un asemenea caz fiind

relevante cele referitoare la publicitatea imobiliară, iar, în a doua ipoteză,

va avea câștig de cauză partea care va proba că, în propriul lanț de

transmisiuni succesive anterioare, există un autor care are cel mai recent

titlu originar de dobândire.

A mai

stabilit instanța de fond că, în materia revendicării, prin „titlu” trebuie

înțeles actul juridic sau jurisdicțional, translativ sau declarativ, care

generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl

invocă sau înscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de

proprietate: legea, convenția de orice fel cu un astfel de obiect (convenția de

partaj sau hotărârea judecătorească de partaj) și că reclamanții și

intervenienții în interes propriu au dovedit dreptul de proprietate al

autorului lor asupra imobilului revendicat, ca și identitatea dintre acest imobil

și cel stăpânit, în prezent, de pârâții B.. S-a reținut, în acest sens, că prin

actul de vânzare-cumpărare din 08 august 1912, transcris la Grefa Tribunalului

Constanța, numitul G.C., proprietar, a vândut către locotenent A.Ș. un teren în

suprafață de circa 14.711 și 74 mp, situat în partea de nord a orașului

Constanța. Potrivit mențiunilor actului, suprafața de teren înstrăinată fusese

dobândită de vânzător prin actele de vânzare transcrise la Tribunalul Constanța,

și se compunea, printre altele, și din loturile 45, 43, 42, 41 și 40.

Potrivit

Deciziei civile nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel din Constanța,

pronunțată în Dosarul nr. 1797/1936, la deschiderea succesiunii lui Ș.N.A. a

rămas, ca masă succesorală, suprafața de 50 ha cu toate construcțiile și

drumurile situate în Constanța, numită Parcelarea «B.T.», învecinată, pe de o

parte, cu b-dul R.M. și, pe de altă parte, cu Marea Neagră și proprietatea Dr.

C. și str. T., iar, ca moștenitori, au rămas A.I.H., A.N.L., E.L., P.P., M.A.,

N.N.Ș., C.N.Ș., O.D.P., E.G., E.C.M., E.I.Ș., Col. I.Ș., N.M., N.I.Ș., S.I.M.,

N.D.Ș., D.D.Ș., V.D.Ș., I.D.Ș., P.D.B., M.G.A., A.D.C., C.D.Ș. și S.F. Din

conținutul aceleiași decizii s-a reținut că moștenirea defunctului Cpt. A.N.Ș.

se compunea din 50 ha împărțită în 360 părți egale, din care s-au atribuit

249,6/360 părți ing. N.L., în calitate de cumpărător al drepturilor

moștenitorilor A.H., N.M., A.L., N.Ș., M.A., P.P., O.P., C.N.Ș., E.L., E.C.M.,

N.I.Ș. și S.M., iar restul celorlalți moștenitori, adică câte 9/360 părți

moștenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ș., Col. I.Ș., D.D.Ș., N.D.Ș. și I.Ș.,

câte 8/360 părți moștenitorilor E.G., C.Ș. și S.C. și 1,4/360 părți

moștenitorilor E.I.Ș.

S-a

constatat că reclamanții și intervenienții sunt succesori în drepturi, prin reprezentare,

ai defunctului A.Ș. și că, potrivit procesului verbal din 03 septembrie 1943 al

Comisiunii pentru Înființarea C.F. în Constanța, întocmit în Dosar nr. 2886/1940,

a fost înscris în C.F. imobilul situat în Constanța, identificat și pe planul

aflat în Dosarul Tribunalului Constanța nr. 79/1942 (este vorba de «Situația cu

suprafețele loturilor din Parcelarea Ș., prețul și sumele totale, conform

expertizei judiciare din 1942», atașată la filele 52-55 din Dosarul nr. 4890/1999

al Tribunalului Constanța) ca fiind Lotul 42, compus din teren în suprafață de

594 mp., rămas de pe urma defunctului căpitan A.Ș., stăpânit în indiviziune,

conform titlurilor de proprietate și cotelor părți atribuite prin sentința

civilă nr. 406/1936 a Tribunalului Constanța și Deciziunea nr. 68 din 16

aprilie 1937 a Curții de Apel din Constanța, moștenitorilor enumerați anterior.

Din

conținutul adreselor Primăriei Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu din

15 decembrie 1997 și din 25 ianuarie 1999, instanța a reținut că proprietatea

inițială «A.Ș.» cuprindea toată suprafața terenului delimitată la nord de str.

T., la est de limita superioară a taluzului falezei pe linia existentă la acea

dată, la sud de linia de fund a proprietăților de pe latura de sud a străzii R.,

iar la vest de b-dul M. (fost Bd. R.M.); că prima consemnare grafică oficială a

proprietății A.Ș. o conține Planul General al orașului Constanța din iunie

1921, unde este delimitat «cartierul Cpt. A.Ș.» și este precizată structura

urbanistică a acestuia, cu arterele de circulație și numerotarea loturilor din

parcelarea inițială și că în planul cadastral al orașului Constanța din 1936

este consemnată situația existentă la acea dată a întregii parcelări «Ș.C.», cu

înregistrarea loturilor vândute și a celor rămase în proprietatea

moștenitorilor lui A.Ș.. Aceleași adrese au relevat că, după stabilirea și

reglementarea drepturilor succesorale între urmașii Cpt. Ș., lui L.N. i-a

revenit, printre altele, și lotul 42 din «Parcelarea C.», dar și că terenurile

rămase moștenire de pe urma defunctului A.Ș. nu figurează în anexele Decretului

nr. 92/1950, iar, după anul 1955, cea mai mare parte a acestora a fost ocupată

astfel: suprafața cuprinsă între limita de nord a str. Ș. (în prezent desființată),

Bd. M., str. R. (parțial) și imediata vecinătate a falezei a fost ocupată de

incinta actuală a I.P.J. Constanța; mai multe terenuri libere au fost atribuite

în folosință, prin decizii ale Sfatului Popular al orașului Constanța, în

perioada 1955-1972, pentru construirea de locuințe individuale; o parte din

terenurile libere au fost ocupate abuziv, pentru amplasarea de construcții și

pentru grădinărit.

Referitor

la titlul pârâților, Tribunalul a constatat că aceștia se legitimează ca

proprietari ai terenului în suprafață de 405 mp, situat în Constanța, intabulat

în C.F., cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009 la

B.N.P., M.L., încheiat cu SC H.S. SRL Constanța; aceasta din urmă dobândise

imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iulie 1998 la

B.N.P., M.M., încheiat cu D.A., care, la rândul său, îl dobândise prin

succesiune - conform certificatului de moștenitor din 1995 eliberat de

Notariatul de Stat Constanța, de pe urma defunctului său soț, D.P. - și în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993 de

Notariatul de Stat Constanța, încheiat cu L.I.; acesta din urmă moștenise

imobilul înstrăinat (situat în Constanța) conform certificatului de moștenitor din

10 septembrie 1993, prin care a fost suplimentat certificatul de moștenitor din

1977, de la tatăl său, L.H., care îl dobândise prin actul de vânzare transcris

din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanța.

S-a mai

reținut că, potrivit acestui ultim act translativ de proprietate, A.M. a vândut

lui H.L. «un loc de casă care face parte din Cartierul D-lui Căpitan A.Ș. și

din lotul 45», în suprafață totală de 405 mp, pe care vânzătorul îl dobândise

în baza actului de schimb făcut între el și A.Ș., autentificat de Tribunalul

Județului Constanța, din 01 iunie 1916; din mențiunile acestui act de schimb

rezultă că A.M. «renunță la locul cumpărat de la căpitanul A.Ș. în anul 1913,

situat în Cartierul Ș., careul D» și primește, în schimb, de la d-l Cpt A.Ș.

lotul nr. 45 din Cartierul Ș., pe care îl poseda de la defunctul G.C., în

suprafață de 405 mp. A constatat instanța că actul de schimb menționat

figurează între actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor G.C. și Cpt.

A.I.Ș., la nr. 1607/1916 din Registrul de transcripțiuni, astfel cum rezultă

din certificatul din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului Constanța;

or, în aceste registre nu este înscris niciun act translativ, încheiat între A.Ș.

și o terță persoană pentru lotul 42.

Din

raportul de expertiză topo-cadastrală întocmit în cauză de expertul C.C.

Constantin, care s-a reținut că se completează cu raportul de expertiză

topo-cadastrală întocmit de același expert în Dosarul civil nr. 856/118/2006 al

Tribunalului Constanța, ca expert parte al pârâților din acel dosar, respectiv SC

H.M. SRL Constanța și B.G. și B.D., s-a reținut că terenul în suprafață de 405

mp, situat în Constanța, este deținut, în prezent, de pârâții B., conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009 și se

regăsește în întregime pe o parte a amplasamentului vechiului lot 42 din

Parcelarea Cimbru, care avea suprafața totală de 594 mp, potrivit «Situației cu

suprafețele loturilor din Parcelarea Ș., prețul și sumele totale, conform

expertizei judiciare din 1942» și Procesului verbal din 03 septembrie 1943 al

Comisiunii pentru Înființarea C.F. în Constanța, întocmit în Dosar nr. 2886/1940,

atașate la filele 52-55 și 56 din Dosarul nr. 4890/1999 al Tribunalului

Constanța.

Această

concluzie a fost dedusă din schițele anexă celor două rapoarte de expertiză,

din care rezultă că pârâții B. dețin în prezent, în baza mai multor contracte

de vânzare, o suprafață totală de 1005 mp, reprezentând Lotul 1 colorat în roșu

în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 (ce se suprapune

în cea mai mare parte peste loturile vechi 43 și 42 din parcelările C. și Ș.);

s-a constatat că partea ce se suprapune peste vechiul lot 42, în suprafață de

405 mp, face obiectul revendicării în dosarul de față (și este colorată în roșu

în raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză), iar restul de 600 mp, ce

se suprapune cu vechiul lot 43, este revendicată de reclamanți, de la aceeași

pârâți, în Dosarul civil nr. 856/118/2006 al aceleiași instanțe; pe suprafața

totală de 1.005 mp există o construcție tip P+1+M, dobândită de pârâți prin

cumpărare de la SC H.M. SRL Constanța (care o edificase în baza autorizațiilor

de construire din 27 august 1997 și din 14 octombrie 1998-fila 153), dar care

ocupă numai într-o mică măsură fostul amplasament al lotului 42.

În urma

examinării titlurilor pe care părțile și le-au opus reciproc cu privire la

terenul în litigiu și a coroborării tuturor probatoriilor administrate, Tribunalul

a dat preferință titlului invocat de reclamanți și intervenienții în interes

propriu.

În

motivarea acestei concluzii, s-a reținut că titularii acțiunii în revendicare

au dovedit că autorul lor, A.Ș., a dobândit, prin cumpărare, de la G.C., în

anul 1912, lotul 42, în suprafață de 594 mp, și că din probele administrate nu

rezultă că acesta ar fi ieșit vreodată din patrimoniul lui A.Ș. sau al

moștenitorilor acestuia, într-una dintre modalitățile prevăzute de lege; în

lipsa unor probe certe în acest sens, s-a constat că nu se poate aprecia nici

că terenul în discuție ar fi intrat la un moment dat, în proprietatea statului,

cu atât mai mult cu cât, în prezent, se află în stăpânirea unor persoane

fizice, în urma unor înstrăinări succesive.

În ceea

ce-i privește pe pârâți, s-a reținut că autorii acestora, astfel cum rezultă

din succesiunea actelor de înstrăinare prezentate, au fost, în ordine inversă, G.C.,

A.Ș., A.M., H.L., L.I., D.P., D.A. și SC H.S. SRL Constanța; a apreciat Tribunalul

că, deși, aparent, s-ar putea concluziona că titlurile părților provin de la

același autor - G.C. - evoluția situației juridice a bunului înstrăinat,

începând cu data de 10 septembrie 1993, atrage incidența ipotezei analizate în

precedent, în care părțile opun titluri ce provin de la autori diferiți și care

impune compararea drepturilor autorilor, dându-se câștig de cauză părții care a

dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

S-a

constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10

septembrie 1993, încheiat pentru terenul în suprafață de 405 mp, situat în

Constanța, L.I. a vândut soților D.P. și D.A. a unui bun pe care nu îl avea în

proprietate, întrucât autorul său, L.H., dobândise prin cumpărare de la A.M.,

în anul 1916, lotul nr. 45 din parcelarea anterior menționată (pe care

vânzătorul A.M. îl obținuse în urma unui schimb făcut cu A.Ș., care, la rândul

său, îl dobândise de la G.C.) în suprafață de 405 mp, iar nu lotul 42, a cărui

suprafață era de 594 mp; prin urmare, în condițiile în care, în patrimoniul

autorului său, nu se afla, la momentul decesului, și dreptul de proprietate

asupra lotului 42, L.I. nu putea dobândi acest drept prin moștenire, pentru ca,

ulterior, să-l poată transmite în mod valabil unei alte persoane.

Raportat

la această aparență, de proprietar, creată de vânzătorul L.I. cu rea credință,

prin obținerea certificatului de moștenitor din 10 septembrie 1993, suplimentar

la certificatul de moștenitor din 1977, s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 10 septembrie 1993, cu care s-a legitimat, ulterior, ca

proprietară, D.A., a avut «un alt autor» în sens juridic, pentru că vânzătorul

din acest act nu avea în patrimoniu, la acel moment, dreptul de proprietate

asupra lotului înstrăinat; s-a constat, prin urmare, că actele de

vânzare-cumpărare încheiate ulterior, în mod succesiv (contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. și SC H.S. SRL Constanța, și

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009, încheiat între

SC H.S. SRL Constanța și pârâții B.) sunt afectate de aceeași ineficiență

juridică ca și actul autorului și nu pot fi valorificate în cadrul acțiunii în

revendicare imobiliară; că pârâții B., cumpărând de la un non dominus, nu pot

opune reclamanților și intervenienților în prezentul cadru procesual drepturile

astfel dobândite, dreptul de proprietate al acestora din urmă fiind mai bine

caracterizat și îndeplinind și condițiile prevăzute de lege la acea dată, în

ceea ce privește publicitatea imobiliară.

S-a avut

în vedere și că buna credință a cumpărătorilor nu ar putea să confere acestora

preferabilitate în acțiunea în revendicare formulată de adevărații proprietari,

pentru că acest criteriu ar fi putut avea semnificație juridică doar în

situația în care pârâții s-ar fi prevalat de dobândirea dreptului de

proprietate prin modul originar al uzucapiunii; numai într-un asemenea context,

buna credință, unită cu posesia de 10 sau 20 de ani și cu justul titlu, ar fi

fost de natură să producă efecte juridice, potrivit art. 1895 C. civ., fiind

irelevantă pretinsa bună credință în cadrul operațiunii de comparare a

titlurilor invocate de părțile litigante.

A mai

reținut Tribunalul că o soluție contrară ar conduce la încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

pentru că reclamanții și intervenienții, deși au o speranță legitimă de a

beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate, s-ar vedea lipsiți de

proprietatea lor, fără a putea obține o despăgubire la nivelul valorii de piață

a bunului.

Referitor

la atitudinea subiectivă a pârâților cumpărători, s-a reținut că buna credință

nu trebuie confundată cu teoria proprietății proprietarului aparent, care

presupune validarea actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimțite de

proprietarul aparent, în condițiile demonstrării unei erori comune și

invincibile asupra calității de proprietar a transmițătorului, în momentul

încheierii actului.

A

apreciat Tribunalul că pârâții nu au demonstrat o asemenea eroare comună și

invincibilă, în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, cu privire la calitatea de proprietari a vânzătorilor

anteriori, pentru că: aceștia au cumpărat, în anul 1996, un lot de teren în

suprafață de 600 mp (lotul 43), alăturat celui în suprafață de 405 mp, cumpărat

de SC H.S. SRL Constanța în anul 1998, și mai stăpânesc, în fapt, o suprafață

de 840 mp, situată în partea opusă lotului 42, iar aceste suprafețe fac

obiectul unei alte acțiuni în revendicare, formulată de reclamanții din

prezenta cauză împotriva pârâților SC H.S. SRL, B.G. și D. și Municipiul

Constanța (Dosar nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanța); SC H.S. SRL

Constanța a edificat, în baza unor autorizații obținute în 1997 și 1998, o

construcție care ocupă aproape în întregime suprafața de 600 mp din lotul 43,

proprietatea pârâților B., și o porțiune mai mică din lotul 42; deși pârâții B.

au cumpărat terenul în litigiu în anul 2009, de la pârâta inițială, reclamanții

și instanța au cunoscut acest aspect abia la sfârșitul anului 2010, ca urmare a

demersurilor făcute din oficiu; judecata acțiunilor în revendicare formulate de

reclamanți pentru terenurile menționate anterior s-a făcut concomitent, în mod

public, pe o perioadă de timp îndelungată, astfel că nu se poate susține că

pârâții nu au avut cunoștință de procesul de față, la momentul încheierii

contractului pentru terenul în litigiu, respectiv ca au fost în eroare cu

privire la calitatea vânzătorului.

Argumentul

referitor la caracterul preferabil al titlului pârâților, ca urmare a

întabulării lui în cartea funciară, a fost înlăturat cu motivarea că

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară au importanță în

aprecierea preferabilității titlului numai atunci când părțile opun titluri ce

provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în speță.

S-a

concluzionat că titlul invocat de reclamanți și intervenienți este preferabil

în raport cu titlul pârâților, fiind evident, pe de o parte, ca autorul

reclamanților și intervenienților nu a pierdut niciodată proprietatea

imobilului, iar, pe de altă parte, că, în ciuda recunoașterii dreptului lor de

proprietate asupra imobilului în litigiu, aceștia sunt privați de beneficiul

propriului bun, situație care probează o ingerință evidentă în dreptul lor de

proprietate.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel SC H.S. SRL și pârâții B.G. și B.D., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

51/C din 29 martie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-a r

espins, ca

neîntemeiat, apelul formulat de B.G. și B.D., în contradictoriu cu intimații

reclamanți L.A., L.Ș.C., L.V., T. (L.) A., intimații intervenienți I.M., C.N., F.M.,

I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ș.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T.,

R.V., I.R. și intimata pârâtă D.A. împotriva sentinței civile nr.  4704 din 22

septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, și s-a respins

apelul declarat de SC H.S. SRL, împotriva aceleiași sentințe, ca fiind formulat

de o persoană lipsită de calitate procesuală.

În pronunțarea acestei decizii,instanța de apel a

reținut că apelul pârâților B.G. și B.D., ce vizează nulitatea hotărârii

și încălcarea dreptului apelanților pârâți la un proces echitabil, prin

nerespectarea limitelor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., în

privința obiectului litigiului și a cadrului lui procesual, nesocotește dispozițiile

legale invocate în susținerea ei, dar și art. 57-58 și art. 129 alin. ultim din

același cod, pentru că, reluând judecata asupra fondului acțiunii în

revendicare, Tribunalul a respectat toate normele procedurale incidente în

soluționarea acțiunii cu a cărei rezolvare a fost învestit.

Încălcarea prevederilor legale ce reglementează faza

procesuală a revizuirii nu poate fi reținută, conform susținerilor apelanților,

din modificarea cadrului procesual - realizată la cererea reclamanților și în

temeiul art. 57 C. proc. civ. sau ca urmare a constatării transmisiunii

calității procesuale pasive, cu consecința modificării datelor de fapt ale

speței - deoarece toate aceste schimbări au intervenit ulterior finalizării

judecății cererii de revizuire prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008

a Curții de Apel Constanța, irevocabilă; prin această hotărâre, a fost

schimbată, în tot, decizia atacată pe această cale extraordinară de atac, în

sensul că s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, căreia

litigiul i-a fost trimis spre rejudecare, în scopul analizării, pe fond, a

pretențiilor deduse judecății de reclamanți, prin acțiunea introdusă la 17

iunie 1999.

Respectarea dispozițiilor art. 326 C. proc. civ. trebuie

raportată, prin urmare, la procedura finalizată prin decizia Curții de Apel

Constanța anterior menționată, iar nu la cea desfășurată în fața instanței de

fond, în litigiul de față, întrucât Tribunalul a fost învestit cu soluționarea

unei acțiuni în revendicare de drept comun, iar nu a unei căi extraordinare, de

retractare și, pe cale de consecință, schimbând cadrul procesual stabilit prin

hotărârea supusă revizuirii, prin aplicarea art. 57-58 din același cod, sau

prin constatarea transmisiunii calității procesuale pasive, nu a încălcat

principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești.

Nu a putut fi primită nici apărarea potrivit căreia cererea

de chemare în judecată a altor persoane, prin care reclamanții au solicitat, la

23 septembrie 2010, introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar

putea pretinde aceleași drepturi ca și aceștia, a celorlalți comoștenitori

asupra succesiunii Cpt. Ș.A., constituie o formă de manifestare a abuzului de

drept, menită să satisfacă cerințele regulii unanimității, pentru că, pe de o

parte, problema admisibilității acțiunii în revendicare formulată doar de unii

dintre coindivizari a fost rezolvată, irevocabil, prin Decizia nr. 4/C/2008 a

Curții de Apel Constanța, iar, pe de altă parte, pentru că legiuitorul

recunoaște dreptul exercitării acestei forme de intervenție forțată oricăreia

dintre părți, iar instanța în fața căreia este formulată nu poate cenzura

primirea ei, în principiu, deoarece C. proc. civ. nu prevede, ca în cazul

intervenției voluntare, necesitatea discutării admisibilității în principiu a

cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Depășirea limitelor învestirii nu poate fi reținută nici din

perspectiva nerespectării obiectului dedus judecății, ca urmare a constatării

transmisiunii calității procesuale pasive și a renunțării reclamanților la

cererea de constatare expresă a nulității contractului de vânzare cumpărare

încheiat de autoarea pârâților B. cu intimata D.A.

Ca urmare a relațiilor comunicate de S.P.I.T. Constanța,

prin adresa din 05 octombrie 2010, din care a reieșit că, pentru imobilul din

str. T., figurează înscriși și impuși numiții B.G. și D., conform actului de

vânzare cumpărare din 31 martie 2009, încheiat cu SC H.S. SRL, la termenul din

21 octombrie 2010, Tribunalul a pus în discuția părților necesitatea precizării

cadrului procesual pasiv, iar, la termenul din 18 noiembrie 2010, a luat act de

solicitarea reclamanților și a intervenienților, constatând transmisiunea

calității procesuale pasive în persoana numiților B.G. și D., conform actului

translativ de proprietate anterior menționat.

Această constatare a instanței de fond, necontestată de

pârâta inițială sau de pârâții persoane fizice cărora le-a fost transmisă

calitatea procesuală, nu contravine principiului disponibilității și, pe cale

de consecință, nu depășește limitele învestirii deoarece rezolvarea corectă a

litigiului obliga instanța să dea eficiență transmisiunii oneroase a

imobilului, dreptul de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți

neputând fi valorificat decât în contradictoriu cu posesorul actual al

terenului revendicat, care se pretinde, la rându-i, proprietar.

De altfel, deși nicio dispoziție legală nu obligă pe noul

titular să notifice instanței și părții faptul transmisiunii sau să intervină

în proces, principiile generale, inclusiv exercitarea cu bună credință a

drepturilor, îi impun o astfel de obligație. Or, instanța nu putea să încalce

aceste principii și, pe cale de consecință, să ignore transmisiunea la care s-a

făcut referire anterior, ce-i fusese adusă la cunoștință prin relațiile

comunicate de autoritățile administrative locale.

Modificarea acțiunii cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin.

(1) C. proc. civ. nu poate fi raportată, conform susținerilor apelanților, la

precizările orale formulate la termenul din 08 septembrie 2011, în prezența

apărătorului acestora, pentru că, prin restrângerea obiectului acțiunii

inițiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecința examinării

valabilității titlului invocat de pârâți și a celor ce l-au precedat, pe cale

incidentală, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor invocate de părți,

nu s-a adus atingere drepturilor procesuale ale pârâților apelanți care -

potrivit mențiunilor din încheierea întocmită la acel termen de judecată - nu

s-au opus acestor precizări, la momentul formulării lor, de către apărătorul

reclamanților.

Soluționând cererea în aceste limite, Tribunalul nu a

depășit obiectul învestirii și nici dreptul la apărare al părții adverse, ci a

dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ. și a respectat

principiul disponibilității, care, în sens material, circumscrie dreptul părții,

de a determina limitele cererii de chemare în judecată și de a dispune, pe cale

incidentală, de obiectul procesului.

În examinarea criticilor referitoare la lipsa titlului de

proprietate al reclamanților și la caracterului preferabil și legal constituit

al titlului pârâților s-au avut în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., dar

și

ale

art. 481 din același cod.

În cazul în care

dreptul de proprietate este încălcat și se pune în discuție chiar existența acestuia,

persoana căreia i se contestă acest drept are la îndemână acțiunea în

revendicare, prin care cere restituirea acelui bun de la o persoană care-l

deține în fapt și care se pretinde, la rându-i, proprietar.

Temeiul juridic al

revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv,

drept care, conform regulii „actori incumbit probatio” înscrisă în art. 1169 C.

civ., trebuie dovedit de reclamant.

Proba deplină,

absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza prin intermediul

titlurilor de proprietate, pentru că acestea constituie doar mijloace relative

de probă și au caracterul unor simple prezumții ale dreptului real, deduse din

însăși existența lor.

Totuși, în măsura în

care atât reclamantul, cât și pârâtul, invocă titluri de proprietate asupra

imobilului litigios, care emană, însă, de la autori diferiți, instanța va

proceda la compararea acestora și va da câștig de cauză părții al cărei titlu

este mai preferabil.

În cauză, reclamanții au dedus judecății încălcarea

dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în Constanța, și au

pretins recunoașterea acestui drept pe calea acțiunii în revendicare,

în cadrul căreia s-a

pus în discuție valabilitatea titlurilor invocate asupra bunului, fiecare parte

considerându-se proprietar.

Din examinarea actelor depuse de reclamanți, în susținerea

dreptului lor de proprietate, rezultă că imobilul în litigiu a aparținut lui A.Ș.,

care, prin

actul

de vânzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanța, sub nr. 2387/1912,

a cumpărat de la GC. un teren de circa 14.711,74 mp, situat în partea de nord a

orașului Constanța

Acest imobil a făcut,

ulterior, obiectul acțiunii de partaj, soluționată prin Decizia nr. 68/1937 a

Curții de Apel Constanța, hotărâre prin care s-a creat o stare de coproprietate

între cumpărătorul de drepturi succesorale, L.N., și o parte dintre moștenitorii

defunctului Ș.A. Prin această hotărâre judecătorească, s-a statuat că masa

succesorală rămasă după defunctul Cpt. A.N.Ș. se compune din „întinderea de

peste 50 de hectare, cu toate construcțiile, drumurile, atenansele etc. situate

în orașul Constanța, numite „P.B.T.”, învecinată, de o parte, cu bulevardul

R.M., de altă parte, cu Marea Neagră, cu proprietatea Dr. C. și strada T.” S-a

ordonat ieșirea din indiviziunea bunurilor succesorale și împărțirea lor în 360

părți egale, din care 249,6/360 părți s-au atribuit cumpărătorului de drepturi

succesorale, ing. N.L., iar restul părților, respectiv câte 9/360 moștenitorilor

M.G.A., A.C., P.B., V.Ș., C.I.Ș., câte 8/360 părți moștenitorilor E.G., C.Ș. și

S.F., și 14,4/360 părți moștenitoarei E.I.Ș.

Includerea lotului nr.

42, din care face parte terenul revendicat, în averea astfel partajată rezultă

din procesul verbal, întocmit la 05 septembrie 1943, de Comisia pentru

înființarea cărților funciare din circumscripția Judecătoriei Constanța,

potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat întabularea

imobilului situat în Constanța, identificat și în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942

al Tribunalului Constanța, ca fiind lotul nr. 42, compus din teren în suprafață

de 594 mp, rămas de pe urma defunctului Cpt. A.Ș., care era stăpânit în

indiviziune, conform titlurilor și cotelor stabilite prin Decizia civilă nr. 69/1937

a Curții de Apel Constanța. Neconcretizarea acestei solicitări, prin intabularea,

ca atare, a dreptului indiviz sau nepartajarea, în natură, a averii succesorale

la care face referire hotărârea judecătorească anterior menționată, prin

formarea și atribuirea loturilor corespunzător părților deținute de fiecare

coindivizar, nu conduc la concluzia inexistenței dreptului de proprietate

invocat de intimații reclamanți și intervenienți în litigiul de față, pentru că

aceștia au dovedit că autorul lor a dobândit terenul ce forma lotul nr. 42, în

suprafață de 594 mp, prin act cu titlu oneros, de la G.C., în 1912, iar

caracterul indiviz al dreptului afirmat de titularii acțiunii asupra bunului

revendicat nu este de natură să conducă la respingerea acesteia, câtă vreme,

prin probatoriile administrate, nu s-a făcut dovada că acest lot a ieșit din

patrimoniul defunctului A.Ș. sau al moștenitorilor acestuia, într-una din

modalitățile stabilite de lege.

Lipsa dreptului de

proprietate al reclamanților și intervenienților nu poate fi întemeiată nici pe

relațiile comunicate

instanței de Primăria municipiului Constanța - Direcția

Patrimoniu, respectiv istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanța,

deoarece prin adresele din 15 decembrie 1997 și din 25 ianuarie 1999, Primăria

municipiului Constanța a arătat că „după stabilirea și reglementarea

drepturilor succesorale între urmașii Cpt. A.Ș., lui L.N.” i-au revenit mai

multe terenuri, atât în Parcelarea „Ș.”, cât și în Parcelarea „C.”, în aceasta

din urmă și lotul nr. 42.”

În ceea ce privește titlul pârâților, din succesiunea

transmisiunilor cu titlu oneros la care s-a făcut referire în considerentele

apelului și care au fost avute în vedere de Tribunal la stabilirea caracterului

preferabil al titlului reclamanților, rezultă că imobilul revendicat a fost

cumpărat de B.G. și D. de la SC H.S. SRL, prin actul de vânzare cumpărare

autentificat din 31 martie 2009 la B.N.P., M.L. Autoarea pârâților a dobândit

imobilul de la vânzătoarea D.A., conform contractului de vânzare cumpărare

autentificat din 28 iulie 1998 la B.N.P., M.M., dreptul de proprietate al

acesteia din urmă fiind dovedit cu certificatul de moștenitor din 1995 eliberat

de Notariatul de Stat Constanța, prin care a fost dezbătută succesiunea soțului

său, D.P., și contractul de vânzare cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993

la același notariat, încheiat cu L.I.

L.I. a dobândit imobilul situat în Constanța, prin

succesiune, în calitate de unic moștenitor al tatălui său, L.H., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 10 septembrie 1993, suplimentar la

certificatul de moștenitor din 1977; L.H. cumpărase imobilul prin actul de

vânzare transcris din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanța,

potrivit căruia vânzătorul A.M. a vândut „un loc de casă care face parte din

Cartierul Căpitanului A.Ș. și din lotul nr. 45”, în suprafață de 405 mp. La

rândul său, A.M. a dobândit terenul astfel înstrăinat prin actul de schimb

autentificat la Tribunalul județului Constanța din 01 iunie 1916, încheiat cu A.Ș.,

prin care a renunțat la locul cumpărat de la cocontractantul său în 1913,

situat în Cartierul Ș., careul D, lotul nr. 14 și a primit de la A.Ș. lotul 45

din Cartierul Ș., pe care acesta îl poseda de la defunctul G.C., în suprafață

de 405 mp.

Potrivit certificatului din 01 octombrie 1937 eliberat de

Grefa Tribunalului Constanța, acest act de schimb a fost înregistrat în

registrul de transcripțiuni, din 1916, printre actele de vânzare intervenite

asupra parcelărilor G.C. și Căpitan A.Ș., nefigurând vreun act translativ de

proprietate încheiat de A.Ș. pentru lotul nr. 42.

Din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros examinate în

precedent, rezultă că vânzătorul L.I. a transmis soților D.A. și D.P. un imobil

care nu aparținea patrimoniului său, pentru că autorul său, L.H., nu cumpărase

de la A.M. lotul nr. 42, pentru care reclamanții au făcut dovada dreptului de

proprietate al autorului lor în prezenta acțiune în revendicare, ci lotul nr. 45

din parcelările C. și Ș., care avea o suprafață de 405 mp, spre deosebire de

cel dintâi, a cărui întindere era de 594 mp.

Menționarea în certificatul de moștenitor din 10 septembrie 1993,

suplimentar la certificatul de moștenitor din 1977, a lotului nr. 42, ca și

componentă a masei succesorale rămasă de pe urma defunctului L.H., nu este de

natură a înlătura ineficiența actului de vânzare cumpărare încheiat de L.I. cu D.A.

și P. și, pe cale de consecință, a transmisiunilor ulterioare intervenite în

temeiul acestui act, între D.A. și SC H.S. SRL și între aceasta din urmă și

pârâții B., întrucât certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății, ci

doar pe aceea de succesibil, iar obiectul dreptului de proprietate dobândit de L.H.

prin actul de vânzare cumpărare încheiat cu A.M., în 1919, rezultă cu

certitudine din cuprinsul înscrisului în care s-a materializat această

convenție de înstrăinare, potrivit căreia ceea ce s-a vândut și s-a cumpărat a

fost terenul de 405 mp din lotul nr. 45.

S-a reținut că nu prezintă relevanță, în aprecierea

valorii probatorii a actului de vânzare cumpărare invocat de pârâții apelanți,

împrejurarea intabulării dreptului lor de proprietate și al autoarei lor în

cartea funciară, câtă vreme părțile opun titluri ce provin de la autori

diferiți - aspect ce nu a fost contestat prin motivele de apel - și nici

identitatea vecinătăților menționate în actul de schimb din 1916 și în actul

prin care A.M. a vândut terenul către L.H., pentru că, pe de o parte, atâta

vreme cât ambele contracte au avut ca obiect lotul nr. 45, vecinătățile nu

puteau fi diferite, iar, pe de altă parte, pentru că neconcordanța dintre

numărul lotului deținut în proprietate și cel transmis prin act cu titlu oneros

a fost raportată la titlul de moștenitor al numitului L.I. și la transmisiunile

ulterioare acestuia.

S-a apreciat a fi nefondate și susținerile referitoare la

modificarea, în timp, a numărului loturilor, care, potrivit apelanților, ar

explica eroarea strecurată în actele translative de proprietate ce au precedat

titlul lor cu privire la acest aspect, pentru că din expertiza întocmită la

instanța de fond de expertul C.C., dar și din raportul de expertiză topo

cadastrală întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanța, de

același expert, în calitate de expert parte al SC H.S. SRL și al pârâților B.,

rezultă că terenul deținut de aceștia din urmă, în baza actului de vânzare

cumpărare încheiat în 2009, se suprapune, în întregime, pe amplasamentul

vechiului lot 42 din parcelarea Cimbru; schițele aferente celor două rapoarte

de expertiză prezintă amplasamentul loturilor cu aceeași numerotare în

planurile de parcelare ale orașului Constanța din iunie 1921 și martie 1936 și,

în ambele, configurația loturilor 42 și 45 este aceeași. De altfel, modificarea,

în timp, a numerotării loturilor incluse în parcelările C. și Ș. nu rezultă

nici din relațiile comunicate de autoritățile administrative locale, iar

apelanții nu au administrat alte probatorii referitoare la acest aspect.

Instanța de apel a reținut că preferabilitatea

titlului apelanților nu poate fi întemeiată nici pe argumentul referitor la

atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare în baza căruia dețin imobilul revendicat, deoarece încheierea acestui

act, cu bună credință și în condițiile unei erori comune și invincibile asupra

calității de proprietari a vânzătorilor anteriori, nu se verifică în speță. Pentru

a fi de bună credință, cumpărătorul are obligația de a se convinge că a

contractat cu un verus dominus, deci, trebuie să depună diligențe pentru a lua

cunoștință care este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă acesta nu

este contestat.

Omisiunea cumpărătorului de a afla care este titlul celui de

la care cumpără, reprezintă o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul,

iar, în aceste condiții, nu se poate aprecia că el a fost de bună credință,

pentru că a neglijat luarea măsurilor de precauție cele mai ordinare. În speță,

din probatoriile administrate, rezultă că pârâții apelanți dețin, în zona

străzii T., mai multe terenuri, respectiv 840 mp în partea opusă lotului 42,

fără titlu, și suprafața de 600 mp, componentă a lotului 43, cumpărată în 1996;

aceste imobile fac obiectul altor acțiuni în revendicare formulate de

reclamanți, a căror soluționare s-a făcut în mod public și concomitent cu

acțiunea de față, dar și pe o perioadă îndelungată de timp (acțiunea în

revendicarea terenului în suprafață de 1.507,40 mp, situat în Constanța, a fost

înregistrată în 2000 și opusă inclusiv pârâților apelanți); prin urmare,

titularii căii de atac nu pot susține, cu temei, că, în 2009, când au încheiat

contractul de vânzare cumpărare cu SC H.S. SRL, nu au avut cunoștință de

existența acestor litigii, inclusiv a acțiunii de față, și nici că s-au aflat

într-o eroare comună, unanimă și invincibilă cu privire la calitatea

vânzătorului, deci, nu pot pretinde calitatea de subdobânditori de bună

credință, care să le confere câștig de cauză în conflictul de interese legitime

cu adevărații proprietari ai bunului revendicat și în aplicarea principiului

aparenței de drept.

Reținând considerentele expuse, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., Curtea de Apel a respins apelul pârâților persoane fizice ca

nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B.,

precum și SC H.S. SRL.

Recurenții pârâți B.G. și B.D. au criticat hotărârea

instanței de apel (cererea de recurs depusă la 7 septembrie 2012), pentru

următoarele motive:

- art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art.

6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică obligația

instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, în vederea aplicării corecte a legii.

Instanța nu a analizat, în mod real