ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4834/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 aprilie 2009, reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M., au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Orașul Constanța reprezentat prin Primar pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 360 mp situat în Constanța, str. C. În motivare s-a arătat că terenul în litigiu a fost cumpărat de numiții D.C. și M. cu Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2479/1965. Suprafața de 180 mp din totalul revendicat a fost vândută de proprietarii anterior menționați, în indiviziune, către reclamanții D.N.

și E., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 234/14/10/1966. Succesiunea defunctei D.M. a revenit, conform Certificatului de moștenitor nr. 197 din 16 martie 1981, soțului supraviețuitor D.C., care s-a recăsătorit cu numita D.A. Unicul moștenitor al defunctului D.C. a fost soția supraviețuitoare, a cărei succesiune a revenit, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 13 din 2 iunie 2004, reclamantului D.D. Au mai arătat reclamanții că întreaga suprafață de teren a fost expropriată în temeiul Decretului nr. 353/1981, dar că scopul preluării nu a fost niciodată realizat, imobilul fiind și în prezent în folosința acestora. În drept s-au invocat prevederile art. 480 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1685/2010 Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța reținând că valoarea obiectului pricinii depășește suma de 500.000 RON. Pe parcursul soluționării cauzei la instanța învestită prin declinare, pârâții au invocat, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, excepția inadmisibilității acțiunii, în susținerea căreia au invocat dispozițiile Legii nr. 213/1998 și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, care a vizat chestiunea accesului la justiție în procedura legii speciale de reparație menționată anterior. Prin Sentința civilă nr. 1691 din 25 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă și a obligat reclamanții la 595 RON cheltuieli de judecată către pârâți.

La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, se aplică în toate situațiile în care se constată o preluare abuzivă a imobilului - dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a acestui act normativ, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și că prioritatea aplicării ei decurge din principiul „specialia generalibus derogant" (norma specială derogă de la norma generală), în acest sens fiind stabilit în mod obligatoriu și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secții Unite.

Prin urmare, în cazul unui concurs între legea specială și dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile Codului civil, instanța este datoare să verifice dacă legea specială nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deci dacă reclamantul are un bun și dacă dreptul său de a cere revendicarea nu a fost pierdut în mod iremediabil. În cauză, dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să îi îndreptățească să invoce, în prezent, un drept care să poată fi valorificat pe calea dreptului comun sau o speranță legitimă, ori în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care se face trimitere chiar în cererea de chemare în judecată, s-a statuat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.

A mai reținut instanța de fond că în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778/2010) și că reclamanții nu au folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că în cauză devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent." În același sens au fost reținute și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora revendicarea bunurilor preluate fără titlu (cum este cazul din speță) este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

S-a constatat, totodată, că soluția prefigurată nu încalcă dreptul reclamanților de acces liber la justiție de vreme ce pretențiile acestora sunt analizate de o instanță în raport cu actele normative și legislația în vigoare în materia restituirii proprietăților preluate de către stat, dar și că dreptul de acces la justiție nu are caracter absolut, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuându-se că el este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun de o anumită marjă de apreciere; prin urmare, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Cum reclamanții nu au parcurs această cale, deci dreptul lor de a solicita recunoașterea dreptului de proprietate pretins în cauză s-a stins, aceștia nu au un bun sau o speranță legitimă în sensul Convenției, iar acțiunea formulată nu poate fi primită. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivare s-a arătat că prin acțiunea dedusă judecății nu s-a urmărit obligarea pârâților la predarea posesiei terenului în litigiu, deoarece imobilul s-a aflat în posesia titularilor cererii și ulterior exproprierii, și că scopul acțiunii a fost doar acela al recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților și al constatării caducității actului normativ de preluare în proprietatea statului, cu consecința imposibilității producerii efectelor sale.

S-a pretins, pe cale de consecință, lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 10/2001, în raport de care a fost apreciată inadmisibilitatea acțiunii prin hotărârea atacată, lipsa de relevanță a unei hotărâri anterioare prin care dreptul de proprietate invocat în cauză să fi fost recunoscut - cu motivarea că acest drept rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2479/1965 - și faptul că respingerea acțiunii în revendicare conduce - ca urmare a imposibilității retrocedării în natură a terenului revendicat pe altă cale - la ruperea echilibrului rezonabil între măsura exproprierii și consecințele acesteia, încălcându-se, în acest mod, prevederile art. 481 C. civ. Prin concluzii scrise, apelanții au reiterat, în esență, susținerile formulate în considerentele cererii de apel și au invocat, suplimentar, încălcarea dreptului de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 C. civ.

și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin nesoluționarea pe fond a acțiunii formulate, precum și încălcarea principiului disponibilității, prin neexaminarea cererii de chemare în judecată în raport cu temeiul juridic invocat, respectiv art. 480 - 481 C. civ. Prin Decizia civilă nr. 341 IC din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M.l și a obligat apelanții la plata către intimați a sumei de 372 RON cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept.

În speță, prin acțiunea formulată la 7 aprilie 2009, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 360 mp situat în Constanța, str. C. și au pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului de expropriere nr. 353/1981.

Anterior acestei solicitări de restituire a imobilului reclamanții nu au mai formulat nici o altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite (pct. I) în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr. 139/1940 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale. Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile reglementările speciale au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul lor și al autorului lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2009, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele expropriate în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi, din care rezultă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit reglementării legii speciale.

Această soluție nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi". Convenția și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Cum în materia imobilelor preluate fără titlu valabil statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, exigențele coerenței și certitudinii - statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru astfel de bunuri - impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În examinarea conformității privării de proprietate a apelanților reclamanți cu cerințele primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie avut în vedere și faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenul în litigiu, ori în absența unei astfel de constatări, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunului nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun în temeiul Actului de vânzare-cumpărare din 1959, prin care a fost dobândită proprietatea bunului de parte din reclamanți sau de autorul reclamantului D.D., deoarece incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, „este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Nu a putut fi reținută, ca întemeiată, critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității pentru că, apreciind că reclamanții își pot realiza dreptul de proprietate asupra terenului situat în Constanța, str. C. doar în procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul nu a schimbat temeiul de drept al acțiunii, ci a stabilit, corect, că acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ întrucât legea specială reglementează toate situațiile privind restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat cu titlu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Terenul revendicat în cauză a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 353/1981, ori în raport de data preluării, solicitarea formulată de reclamanți la 7 aprilie 2009 nu poate fi circumscrisă decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conține reguli speciale pentru restituirea (în natură sau echivalent) a imobilelor expropriate.

Sub aspectul domeniului de aplicare al acestui text, este unanim admis că art. 11 se aplică în toate cazurile de expropriere operate în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil și fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire. Art. 11 este, de asemenea, aplicabil imobilelor preluate în forma exproprierii chiar dacă lucrarea pentru care s-a dispus această măsură nu a fost finalizată până la intrarea în vigoare a legii, consecința fiind desigur, în măsura în care este posibil, restituirea în natură.

În ce privește corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994 - art. 35, Legea nr. 18/1991 - art. 36 alin. (5)) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) - (8) din lege rezultă cu claritate că legiuitorul a vizat prin acest act normativ, inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această modalitate de preluare, respectiv construcții care nu au fost demolate sau au fost demolate total ori parțial, terenuri ocupate integral sau parțial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea etc. Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, ori în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situații nu este incidență în cauză. Cât privește perioada de după 22 decembrie 1989 - ce excede sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001 - și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, prin Decizia nr. VI a Curții Supreme de Justiție, dată în Secții Unite, la 27 septembrie 1999 s-a decis că instanțele judecătorești sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată, în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a acestei legi, lucrarea pentru care a fost adoptată măsura exproprierii.

Prin urmare, reclamanții au avut la îndemână șapte ani (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita restituirea proprietății lor expropriată în anul 1981, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar ulterior încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege, în care puteau demara procedura administrativă prealabilă, dar interesul lor pentru redobândirea terenului în litigiu s-a născut abia la 7 aprilie 2009, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Nu a prezentat relevanță, în aprecierea admisibilității prezentului demers judiciar apărarea potrivit căreia terenul în litigiu s-a aflat în posesia reclamanților și ulterior exproprierii și că, prin urmare, scopul acțiunii formulate nu este restituirea posesiei acestuia, ci numai recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui bun.

Din cererea de chemare în judecată, inclusiv motivele de apel și concluziile scrise formulate în acest ciclu procesual, a rezultat că reclamanții au învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare a terenului expropriat, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ori acțiunea în revendicare este cea prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, scopul ei fiind recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat.

Pe de altă parte, din Adresa nr. 116156 din 1 septembrie 2009 a Primăriei municipiului Constanța a rezultat că parte din terenul în litigiu constituie domeniu public al Municipiului Constanța, conform HCLM nr. 526/2008, fiind afectat de alei de circulație fără nume, iar parte aparține domeniului privat al unității administrativ-teritoriale conform HCLM nr. 296/2001, anexa 5, poziția 22, astfel că îngrădirea de către reclamanți, ulterior exproprierii, a unei părți din terenul preluat, cu încălcarea dispozițiilor legale, nu este de natură să conducă la concluzia îndreptățirii lor la restituirea imobilului pretins prin acțiune. Nefondate au fost și criticile conform cărora prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii s-ar nega reclamanților dreptul de acces la instanță, stabilit de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Ori legiuitorul român a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emisă în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție deoarece calea pe care o oferă pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Pe cale de consecință, cum soluția dată litigiului de față de instanța de fond nu aduce atingere dreptului reclamanților de acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a obligat apelanții la 372 RON cheltuieli de judecată către intimații Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții D.N., D.E. și D.D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că acțiunea în revendicare exercitată de către reclamantă este inadmisibilă, în temeiul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel nu a avut în vedere întocmai dispozitivul acestei decizii, pe care a interpretat-o greșit, întrucât s-a stabilit că atunci când exista neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției.

Instanța de apel a invocat retroactiv Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, de altfel, este favorabilă reclamantei. La data înregistrării acțiunii în revendicare Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fusese publicată în M. Of. al României. A fost interpretată eronat jurisprudența CEDO atunci când instanța de apel a statuat că reclamanta nu deține un bun actual și nici o speranță legitimă. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor legii speciale. În egală măsură, în soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acțiunea în revendicare să fie respinsă ca inadmisibilă. Recurenții-reclamanți, în continuarea motivărilor de recurs, au reiterat faptul că imobilului în litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum greșit a reținut instanța de fond, că Decretul de expropriere nr. 353/1981 nu a fost pus în aplicare prin neexecutarea lucrărilor de utilitate publică, devenind caduc. Au mai susținut că folosesc neîntrerupt suprafața de teren încă din anul 1966 și că se legitimează în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2479/1965 care le confirmă dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor ce pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză va fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Prin formularea unei acțiuni în revendicare la data de 7 aprilie 2009, reclamanții au solicitat instanței obligarea pârâților Consiliul Local Constanța și Orașul Constanța, prin Primar, să le lase în deplină posesie și proprietate imobilul-teren în suprafață de 360 mp situat în Constanța, str. C., imobil expropriat prin Decretul nr. 353/1981. Reclamanții au indicat ca temei al acțiunii în revendicare formulată, art. 480, 481 C. civ., art. 21 și art. 44 din Constituția României, art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect ambele instanțe au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar, în raport de dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate de reclamanți în acțiune. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire, ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate" sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sancțiunea care intervine în ipoteza nerespectării termenului de formulare a notificării de către persoana îndreptățită este aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, așa cum prevăd dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001.

A considera astfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., ar însemna încălcarea principiului "specialia generalibus derogant". Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 10/2001, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ, inclusiv în materia de expropriere. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție și nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei aspirații legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.N., D.E., D.D. împotriva Deciziei nr. 341/C din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM