ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4834/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4834/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7 aprilie 2009,

reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M., au chemat în judecată pe

pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Orașul Constanța

reprezentat prin Primar pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați

să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 360 mp

situat în Constanța, str. C.

În motivare s-a

arătat că terenul în litigiu a fost cumpărat de numiții D.C. și M. cu Actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2479/1965.

Suprafața de 180 mp

din totalul revendicat a fost vândută de proprietarii anterior menționați, în

indiviziune, către reclamanții D.N. și E., conform Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 234/14/10/1966.

Succesiunea defunctei

D.M. a revenit, conform Certificatului de moștenitor nr. 197 din 16 martie

1981, soțului supraviețuitor D.C., care s-a recăsătorit cu numita D.A. Unicul

moștenitor al defunctului D.C. a fost soția supraviețuitoare, a cărei

succesiune a revenit, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 13 din 2 iunie

2004, reclamantului D.D.

Au mai arătat

reclamanții că întreaga suprafață de teren a fost expropriată în temeiul

Decretului nr. 353/1981, dar că scopul preluării nu a fost niciodată realizat,

imobilul fiind și în prezent în folosința acestora.

În drept s-au invocat

prevederile art. 480 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1685/2010 Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Constanța reținând că valoarea obiectului

pricinii depășește suma de 500.000 RON.

Pe parcursul

soluționării cauzei la instanța învestită prin declinare, pârâții au invocat,

în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, excepția inadmisibilității

acțiunii, în susținerea căreia au invocat dispozițiile Legii nr. 213/1998 și

Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul

recursului în interesul legii, care a vizat chestiunea accesului la justiție în

procedura legii speciale de reparație menționată anterior.

Prin Sentința civilă

nr. 1691 din 25 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

inadmisibilă și a obligat reclamanții la 595 RON cheltuieli de judecată către

pârâți.

La pronunțarea

hotărârii s-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de

reparație, se aplică în toate situațiile în care se constată o preluare abuzivă

a imobilului - dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a acestui act

normativ, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și că prioritatea

aplicării ei decurge din principiul „specialia generalibus derogant"

(norma specială derogă de la norma generală), în acest sens fiind stabilit în

mod obligatoriu și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

33/2008 pronunțată în Secții Unite.

Prin urmare, în cazul

unui concurs între legea specială și dreptul comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile Codului civil, instanța este datoare să verifice dacă

legea specială nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deci dacă

reclamantul are un bun și dacă dreptul său de a cere revendicarea nu a fost

pierdut în mod iremediabil.

În cauză, dreptul

reclamanților nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care să îi îndreptățească să invoce,

în prezent, un drept care să poată fi valorificat pe calea dreptului comun sau

o speranță legitimă, ori în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

la care se face trimitere chiar în cererea de chemare în judecată, s-a statuat

că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranță legitimă.

A mai reținut

instanța de fond că în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului s-a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi" (cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Hotărârea din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778/2010) și că reclamanții

nu au folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel

că în cauză devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act

normativ, potrivit cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea

notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent." În același sens au fost

reținute și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora revendicarea bunurilor preluate fără titlu (cum este cazul din speță)

este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există lege specială de

reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de

restituire a acestora.

S-a constatat,

totodată, că soluția prefigurată nu încalcă dreptul reclamanților de acces

liber la justiție de vreme ce pretențiile acestora sunt analizate de o instanță

în raport cu actele normative și legislația în vigoare în materia restituirii

proprietăților preluate de către stat, dar și că dreptul de acces la justiție

nu are caracter absolut, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

statuându-se că el este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun

de o anumită marjă de apreciere; prin urmare, adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este efectivă. Cum reclamanții nu au parcurs această cale, deci dreptul

lor de a solicita recunoașterea dreptului de proprietate pretins în cauză s-a

stins, aceștia nu au un bun sau o speranță legitimă în sensul Convenției, iar

acțiunea formulată nu poate fi primită.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare s-a

arătat că prin acțiunea dedusă judecății nu s-a urmărit obligarea pârâților la

predarea posesiei terenului în litigiu, deoarece imobilul s-a aflat în posesia

titularilor cererii și ulterior exproprierii, și că scopul acțiunii a fost doar

acela al recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților și al

constatării caducității actului normativ de preluare în proprietatea statului,

cu consecința imposibilității producerii efectelor sale.

S-a pretins, pe cale

de consecință, lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 10/2001, în raport

de care a fost apreciată inadmisibilitatea acțiunii prin hotărârea atacată,

lipsa de relevanță a unei hotărâri anterioare prin care dreptul de proprietate

invocat în cauză să fi fost recunoscut - cu motivarea că acest drept rezultă

din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2479/1965 - și faptul că respingerea

acțiunii în revendicare conduce - ca urmare a imposibilității retrocedării în

natură a terenului revendicat pe altă cale - la ruperea echilibrului rezonabil

între măsura exproprierii și consecințele acesteia, încălcându-se, în acest

mod, prevederile art. 481 C. civ.

Prin concluzii

scrise, apelanții au reiterat, în esență, susținerile formulate în

considerentele cererii de apel și au invocat, suplimentar, încălcarea dreptului

de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 C. civ. și

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin nesoluționarea pe

fond a acțiunii formulate, precum și încălcarea principiului disponibilității,

prin neexaminarea cererii de chemare în judecată în raport cu temeiul juridic

invocat, respectiv art. 480 - 481 C. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 341 IC din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca neîntemeiat,

apelul formulat de reclamanții D.N., D.E. și D.D., prin mandatar P.V.M.l și a

obligat apelanții la plata către intimați a sumei de 372 RON cheltuieli de

judecată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Revendicarea este

acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său

cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana

ce îl deține fără drept.

În speță, prin

acțiunea formulată la 7 aprilie 2009, deci după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate

asupra terenului în suprafață de 360 mp situat în Constanța, str. C. și au pretins,

în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost

încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului

de expropriere nr. 353/1981.

Anterior acestei

solicitări de restituire a imobilului reclamanții nu au mai formulat nici o

altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de

prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod

corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care

reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia

specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea

specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care

au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001

(norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat

în perioada enunțată).

Problema concursului

dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite (pct.

I) în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept

- recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după

intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi

fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român

cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul

Legii nr. 139/1940 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară

a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării

imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele

aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost

inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a

legii speciale.

Sub acest aspect,

decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că

în materia imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001

există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt

aplicabile reglementările speciale au avut asigurat prin lege dreptul de

opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului

comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată

anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1)

din acest act normativ.

S-a arătat, totodată,

că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței

supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al

aplicării legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie

2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față,

prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul lor

și al autorului lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit.

i) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2009, deci după intrarea în

vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi

făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât

pentru imobilele expropriate în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi

restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare,

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie

se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe

care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de

restituire, conform prevederilor acestei legi, din care rezultă că persoanele

menționate pot să exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat

calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și numai

potrivit reglementării legii speciale.

Această soluție nu

contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate „nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru

a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi".

Convenția și Curtea

Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza

Păduraru împotriva României, instanța de contencios european a reținut că art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În condițiile în care

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată

ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea

juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile

de aplicare a acestei soluții.

Cum în materia

imobilelor preluate fără titlu valabil statul a decis că restituirea în natură

și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005, exigențele coerenței și certitudinii - statuate

de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru astfel de bunuri - impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

În examinarea

conformității privării de proprietate a apelanților reclamanți cu cerințele

primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie avut în

vedere și faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu a

recunoscut acestora în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenul în

litigiu, ori în absența unei astfel de constatări, anterioare intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunului nu poate fi pretinsă pe calea

dreptului comun în temeiul Actului de vânzare-cumpărare din 1959, prin care a

fost dobândită proprietatea bunului de parte din reclamanți sau de autorul

reclamantului D.D., deoarece incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, „este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea din 12 octombrie 2010

în cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Nu a putut fi

reținută, ca întemeiată, critica referitoare la încălcarea principiului

disponibilității pentru că, apreciind că reclamanții își pot realiza dreptul de

proprietate asupra terenului situat în Constanța, str. C. doar în procedura

specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul nu a

schimbat temeiul de drept al acțiunii, ci a stabilit, corect, că acțiunea în

revendicare de drept comun nu mai poate fi introdusă după intrarea în vigoare a

acestui act normativ întrucât legea specială reglementează toate situațiile

privind restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat

cu titlu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Terenul revendicat în

cauză a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 353/1981, ori în raport de

data preluării, solicitarea formulată de reclamanți la 7 aprilie 2009 nu poate

fi circumscrisă decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile art. 11 al

Legii nr. 10/2001, text ce conține reguli speciale pentru restituirea (în

natură sau echivalent) a imobilelor expropriate.

Sub aspectul

domeniului de aplicare al acestui text, este unanim admis că art. 11 se aplică

în toate cazurile de expropriere operate în perioada de referință a legii (6

martie 1945 - 22 decembrie 1989), indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau

fără titlu valabil și fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.

Art. 11 este, de

asemenea, aplicabil imobilelor preluate în forma exproprierii chiar dacă

lucrarea pentru care s-a dispus această măsură nu a fost finalizată până la

intrarea în vigoare a legii, consecința fiind desigur, în măsura în care este

posibil, restituirea în natură.

În ce privește

corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în

sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994 - art. 35, Legea

nr. 18/1991 - art. 36 alin. (5)) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin.

(1) - (8) din lege rezultă cu claritate că legiuitorul a vizat prin acest act

normativ, inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar

fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul

invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate

formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor)

și pentru toate situațiile generate de această modalitate de preluare,

respectiv construcții care nu au fost demolate sau au fost demolate total ori

parțial, terenuri ocupate integral sau parțial de lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea etc.

Ca atare, concluzia

ce se impune este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru

obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii este

cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ,

rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de

după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor

vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau

acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Într-o singură

ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul

comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui

act normativ, ori în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre

aceste situații nu este incidență în cauză.

Cât privește perioada

de după 22 decembrie 1989 - ce excede sferei de reglementare a Legii nr.

10/2001 - și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, prin Decizia nr.

VI a Curții Supreme de Justiție, dată în Secții Unite, la 27 septembrie 1999

s-a decis că instanțele judecătorești sunt competente să dispună retrocedarea

imobilelor expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată, în

termen de 1 an de la intrarea în vigoare a acestei legi, lucrarea pentru care a

fost adoptată măsura exproprierii. Prin urmare, reclamanții au avut la îndemână

șapte ani (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita

restituirea proprietății lor expropriată în anul 1981, în baza art. 35 din

Legea nr. 33/1994, iar ulterior încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege,

în care puteau demara procedura administrativă prealabilă, dar interesul lor

pentru redobândirea terenului în litigiu s-a născut abia la 7 aprilie 2009, cu

mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Nu a prezentat

relevanță, în aprecierea admisibilității prezentului demers judiciar apărarea

potrivit căreia terenul în litigiu s-a aflat în posesia reclamanților și

ulterior exproprierii și că, prin urmare, scopul acțiunii formulate nu este

restituirea posesiei acestuia, ci numai recunoașterea dreptului de proprietate

asupra acestui bun.

Din cererea de

chemare în judecată, inclusiv motivele de apel și concluziile scrise formulate

în acest ciclu procesual, a rezultat că reclamanții au învestit instanța de

fond cu o acțiune în revendicare a terenului expropriat, întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ., ori acțiunea în revendicare este cea prin care

proprietarul care a pierdut posesia lucrului cere restituirea acestuia de la

cel la care se găsește, scopul ei fiind recunoașterea dreptului de proprietate

al reclamantului asupra bunului în litigiu și readucerea lui în patrimoniul

acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unui bun

determinat.

Pe de altă parte, din

Adresa nr. 116156 din 1 septembrie 2009 a Primăriei municipiului Constanța a

rezultat că parte din terenul în litigiu constituie domeniu public al

Municipiului Constanța, conform HCLM nr. 526/2008, fiind afectat de alei de

circulație fără nume, iar parte aparține domeniului privat al unității

administrativ-teritoriale conform HCLM nr. 296/2001, anexa 5, poziția 22,

astfel că îngrădirea de către reclamanți, ulterior exproprierii, a unei părți

din terenul preluat, cu încălcarea dispozițiilor legale, nu este de natură să

conducă la concluzia îndreptățirii lor la restituirea imobilului pretins prin

acțiune.

Nefondate au fost și

criticile conform cărora prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii s-ar nega

reclamanților dreptul de acces la instanță, stabilit de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at

Kenedy contra Germaniei), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că

acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că

statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept

sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în

substanța sa.

Ori legiuitorul român

a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emisă în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se

conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a se supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Prin urmare, Legea

nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție

deoarece calea pe care o oferă pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Pe cale de

consecință, cum soluția dată litigiului de față de instanța de fond nu aduce

atingere dreptului reclamanților de acces la justiție și nu contravine

prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în

raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca

nefondat.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ. a obligat apelanții la 372 RON cheltuieli de judecată

către intimații Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții D.N., D.E.

și D.D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

6 - 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că acțiunea

în revendicare exercitată de către reclamantă este inadmisibilă, în temeiul

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel nu a

avut în vedere întocmai dispozitivul acestei decizii, pe care a interpretat-o greșit,

întrucât s-a stabilit că atunci când exista neconcordanțe între legea internă

și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției.

Instanța de apel a

invocat retroactiv Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care, de altfel, este favorabilă reclamantei. La data înregistrării acțiunii în

revendicare Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

fusese publicată în M. Of. al României.

A fost interpretată

eronat jurisprudența CEDO atunci când instanța de apel a statuat că reclamanta

nu deține un bun actual și nici o speranță legitimă.

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea

titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face

abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta

înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare,

pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând ci după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor legii speciale.

În egală măsură, în

soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi

considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, pentru

determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului

pricinii, fără ca acțiunea în revendicare să fie respinsă ca inadmisibilă.

Recurenții-reclamanți,

în continuarea motivărilor de recurs, au reiterat faptul că imobilului în

litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum greșit a

reținut instanța de fond, că Decretul de expropriere nr. 353/1981 nu a fost pus

în aplicare prin neexecutarea lucrărilor de utilitate publică, devenind caduc.

Au mai susținut că

folosesc neîntrerupt suprafața de teren încă din anul 1966 și că se legitimează

în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2479/1965 care

le confirmă dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor ce pot fi încadrate în motivele prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în

cauză va fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Prin formularea unei

acțiuni în revendicare la data de 7 aprilie 2009, reclamanții au solicitat

instanței obligarea pârâților Consiliul Local Constanța și Orașul Constanța,

prin Primar, să le lase în deplină posesie și proprietate imobilul-teren în

suprafață de 360 mp situat în Constanța, str. C., imobil expropriat prin

Decretul nr. 353/1981.

Reclamanții au

indicat ca temei al acțiunii în revendicare formulată, art. 480, 481 C. civ.,

art. 21 și art. 44 din Constituția României, art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu au formulat

notificări în baza Legii nr. 10/2001.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect ambele instanțe au apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar, în raport de dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481

C. civ., invocate de reclamanți în acțiune.

Formularea

notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care

recunoaște dreptul la restituire, ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept

de proprietate" sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul

reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sancțiunea care

intervine în ipoteza nerespectării termenului de formulare a notificării de

către persoana îndreptățită este aceea a pierderii dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, așa cum prevăd

dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001.

A considera astfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., ar însemna încălcarea

principiului "specialia generalibus derogant".

Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei în

sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest

act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai

în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, situație care nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr.

10/2001, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act

normativ, inclusiv în materia de expropriere.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție și nu

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, norma

arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei aspirații legitime cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

În consecință, în

baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții D.N., D.E., D.D. împotriva Deciziei nr. 341/C

din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM