ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4184/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4184/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 436/118/2008, reclamanta A.D.D.

a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Constanța, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună restituirea în natură a

imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, compus din teren și

construcție.

Prin sentința civilă nr.

790 din 22 iunie 2009, Tribunalul Constanța – Secția civilă a admis cererea

formulată de reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului Constanța.

A dispus restituirea

în natură, către reclamantă, a imobilului situat în Constanța, str. Cristea

Georgescu, compus din teren în suprafață de 177,95 mp și construcție S+P+1E, cu

vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii.

A fost obligat

pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 34228 din 23 decembrie 1926, generalul

de divizie P.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

Constanța, str. Cristea Georgescu, colț cu str. Virgiliu, imobil compus din teren

a cărui suprafață nu este specificată și construcție.

În baza Decretului nr.

92/1950 imobilul menționat a trecut în proprietatea statului, măsura fiind

dispusă față de proprietarul anterior, numita S.V.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 18 iulie 1996, întreaga masă succesorală

rămasa de pe urma defunctului A.P. a revenit fratelui acestuia, A.D. La decesul

acestuia din urmă au rămas, ca moștenitori legali, A.E.A., în calitate de

soție, A.M.E. și N.Z.E., în calitate de fiice. Ultimele două au fost, de

asemenea, singurele moștenitoare și ale defunctei lor mame, revenindu-le, în

consecință, câte jumătate din întreaga masă succesorală.

Reclamanta este unica

moștenitoare, în calitate de fiică, a defunctei A.M.E., dobândind, prin

moștenire, cota de 1/2 din masa succesorală transmisă de defunctul P.A. Totodată,

prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr.

797 din 22 octombrie 1996, reclamanta a dobândit și drepturile succesorale ale

celeilalte comoștenitoare, N.Z.E., devenind, prin urmare, unica moștenitoare a

autorului comun, P.A.

În această calitate,

prin notificarea înregistrată în anul 2001, la Primăria Constanța, reclamanta a solicitat actualului deținător al imobilului - Municipiul Constanța,

acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această

notificare nefiind soluționată până la data sesizării instanței cu cererea de

față.

Art. 25 din Legea nr.

10/2001 prevede că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În condițiile în care

unitatea deținătoare nu a răspuns înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea

ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, instanța

de judecată va proceda la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, potrivit deciziei

în interesul legii nr. 20/2007.

În cadrul acestei

analize, urmează a se stabili calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, valabilitatea titlului

statului asupra imobilului în litigiu, precum și posibilitatea restituirii în natură

a acestui imobil.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite,

în temeiul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în

natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora, și moștenitorii legali

sau testamentari ai lor.

Reclamanta și-a dovedit

calitatea de unic moștenitor al proprietarului imobilului prin certificatul de

moștenitor și contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale indicate,

anterior, în considerente.

În privința

caracterului preluării imobilului, urmează a se reține că imobilul în litigiu

se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, însuși legiuitorul calificând trecerea unui imobil în proprietatea

statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind una abuzivă.

Pe cale de consecință,

dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanta este îndreptățită la

măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str. Cristea Georgescu.

Astfel cum rezultă

din situația juridică aflată la fila 35 din dosar, actuala adresă a imobilului

este Str. Cristea Georgescu.

În ce privește

configurația concretă a acestuia, trebuie reținut că nici în cuprinsul titlului

de proprietate și nici în cel al actului de preluare, de către stat, nu se face

referire la compunerea concretă a imobilului, precizându-se doar că este vorba

de construcție și terenul înconjurător.

Singura mențiune

privitoare la întinderea terenului este cea din registrul matricol al anilor

1952-1954, deci, imediat după preluarea imobilului, fiind indicată o suprafață

de 135 mp.

Împrejurarea că

această mențiune reflectă o evidență a autorităților locale din chiar perioada

ieșirii imobilului din patrimoniul autorului reclamantei, coroborată cu

inexistența altor modificări ale configurației terenului, este de natură a

forma convingerea instanței că această suprafață de 135 mp rezulta din

cuprinsul actelor de proprietate.

Prin raportul de

expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză a fost identificat un teren în

suprafață de 177,95 mp, din care 137,85 mp ocupat de construcție și 40,10 mp

teren liber. După cum s-a precizat și în cuprinsul lucrării tehnice, forma

imobilului, redată de expert, a fost regăsită și în planul cadastral al anilor

1936-1938 (anexa 1 la raport), precum și în fișa bunului imobil întocmită în

anul 1997, de Primăria municipiului Constanța.

În aceste condiții,

diferența de 42,95 mp dintre suprafața înscrisă în registrul matricol, în anul

1952, și suprafața identificată de expert nu poate reprezenta decât consecința

utilizării unor instrumente de măsurare diferite, cele actuale având, în mod

firesc, un grad de precizie sporit.

Pentru toate aceste

considerente, instanța a reținut că imobilul ce formează obiectul notificării

formulate de către reclamantă și care a fost preluat de stat de la autorul său,

P.A., este compus din teren în suprafață de 177,95 mp și construcție cu S+P+l

E.

În ce privește

masurile reparatorii concrete de care poate beneficia reclamanta, dispozițiile art.

9 din Legea nr. 10/2001 statuează, cu titlu de principiu, că „imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini”.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauză, precum și din relațiile comunicate de Direcția

Patrimoniu a Primăriei Constanța, rezultă că imobilul a cărui restituire se

solicită este, în prezent, ocupat, în întregime, de chiriași R.A.E.D.P.P., fiind,

în consecință, posibilă restituirea în natură, cu respectarea dispozițiilor

legale referitoare la protecția chiriașilor, potrivit art. 13 din Legea nr.

10/2001.

Față de cele expuse,

a fost admisă cererea reclamantei, cu consecința restituirii în natură, către

aceasta, a imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, compus din

teren în suprafață de 177,95 mp și construcție S+P+1E, cu vecinătățile indicate

în dispozitivul hotărârii.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu expert.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului

Constanța, care a susținut că nu există identitate între imobilul identificat

de expert și cel care trebuie să fie restituit de către pârât, conform

sentinței; nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei

asupra întregului imobil deoarece, în actul invocat drept titlu de proprietate

nu este menționată suprafața terenului înstrăinat și compunerea construcției.

Reclamanta nu a

dovedit ă este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea

nr. 10/2001, deoarece, din Decretul nr. 92/1950 și din situația juridică a

imobilului întocmită de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța

rezultă că, la data preluării, figura, ca proprietar, S.V., autorul reclamantei

figurând ca posesor al bunului doar pentru perioada cuprinsă între anii

1936-1938.

Prin decizia civilă nr.

287/C din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța – Secția civilă, minori și

de familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul, ca

nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 295 alin.

(2) C. proc. civ., în apel se va putea încuviința refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi,

propuse în condițiile art. 292, dacă instanța consideră că sunt necesare pentru

soluționarea cauzei.

În speță, instanța de

fond a încuviințat și administrat probele propuse de părți pentru stabilirea

corectă a situației de fapt și a situației în drept în legătură cu imobilul

revendicat, iar aspectele invocate de apelant nu își găsesc suport în raport de

probatoriul analizat.

Nu se poate susține

că există chestiuni neclarificate cu privire la imobilul identificat conform

înscrisurilor depuse și expertizei administrate în cauză, câtă vreme, prin

adresa Consiliului Local - SPITVBL Constanța, s-a consemnat, prin adresa din 04

martie 2008, că istoricul de rol fiscal privește „imobilul din Constanța, str.

Cristea Georgescu”, iar, prin adresa nr. 54305 din 16 aprilie 2008 a Direcției

Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța, s-a confirmat că, pentru imobilul

din Constanța, str. Cristea Georgescu, figurează posesor A.P.G., ca bun preluat

conform Decretului nr. 92/1950.

Pe de altă parte,

expertiza efectuată de expert tehnic arh. Ș.M. a identificat imobilul ca fiind

situat la intersecția fostelor străzi C.G. și G.P.A., în prezent, strada C.G. cu

actuala str. Dr. F.R., pe un amplasament identic celui consemnat în planul cadastral

din 1936-1938 și fișei bunului imobil din 1997, aflate în evidența Primăriei municipiului

Constanța.

S-a reținut,

totodată, că nu au fost formulate, de către autoritatea publică locală,

obiecțiuni asupra amplasamentului actual regăsit de expert, solicitându-se doar

precizări în legătură cu compunerea construcției, iar expertul, care, inițial,

a precizat că această construcție este compusă din subsol, parter și un etaj, a

depus clarificările necesare la termenul din 20 martie 2009, în sensul că bunul

are configurația P+2E, cu o suprafață construită de 137,85 mp.

Aspectul legat de

compunerea construcției ca fiind S+P+1E, reținut de instanța de fond, poate

face eventual obiectul unei clarificări prin cereri ulterioare, fără ca aceasta

să impună și o reformare a soluției pronunțate.

Prin urmare, cererea

apelantului, de suplimentare a probei cu înscrisuri în sensul arătat în apel,

nu a fost întemeiată în condițiile în care un asemenea înscris putea fi

administrat de însăși partea solicitantă, în raport de faptul că viza date

gestionate de un compartiment de specialitate din subordinea Primăriei.

Nu are relevanță nici

critica referitoare la nedeterminarea certă a momentului la care a operat

schimbarea adresei stradale, în măsura în care niciun înscris nu atestă

contrariul celor reținute, la fond, în legătură cu fosta numerotare a

imobilului și cu amplasamentul dedus din planurile prezentate de autoritatea

locală și consultate de expert.

Faptul că, prin

adresa SPITVBL, s-a consemnat o suprafață de teren mai mare pentru acest imobil

decât cea efectiv regăsită prin măsurătorile expertului nu poate justifica

susținerea privitoare la identificarea eronată a imobilului deoarece actul

constatator al dreptului de proprietate nu menționează suprafața construcției

și a terenului înstrăinat către autorul intimatei.

S-a reținut, în egală

măsură, că instanța de fond s-a preocupat și a analizat, corect, calitatea de

persoană îndreptățită a intimatei reclamante prin prisma dreptului autorului

său, precum și a preluării abuzive a bunului, de către stat, neputând fi

apreciate ca necesare alte probe în acest sens.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că nu se impune reformarea hotărârii apelate, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Constanța, criticând-o

pentru următoarele motive:

apel, cat și instanța de fond au pronunțat cele două hotărâri numai în contradictoriu

cu Primarul municipiului Constanța, fără, însă, a reține că acesta nu este

unitate deținătoare și nici proprietarul imobilului restituit.

Având în vedere că imobilul

restituit se află în patrimoniul Municipiului Constanța, că, potrivit Legii nr.

215/2001 modificată, numai municipiile sau orașele sunt cele care au

patrimoniu, instanța a pronunțat, în mod greșit, această hotărâre numai în contradictoriu

cu Primarul municipiului Constanța, care poate fi pârât în cauză doar pentru

obligația ce îi revine, de a emite dispoziție privind restituirea.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, „în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale,

restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana îndreptățită, se face

prin dispoziția motivată a primarului”.

Unitatea

administrativ-teritoriala în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată

prin primar, are calitate procesuală pasivă în acțiunea introdusă în temeiul art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cum primarul nu are

patrimoniu propriu, emițând doar dispoziția și reprezentând comuna sau orașul

în relațiile cu persoanele fizice și juridice, precum și în justiție, rezultă,

neîndoielnic, că imobilul vizat urmează a fi retrocedat de „deținătorul actual”,

de unitatea administrativ-teritorială din al cărei patrimoniu face parte,

respectiv de Municipiul Constanța.

De altfel, și Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

definesc „unitatea deținătoare” ca fiind entitatea cu personalitate juridică,

exercitând, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu

privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică

având înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat, bunul care face obiectul Legii.

Astfel fiind, se

impunea chemarea în judecată a unității administrativ-teritoriale în al cărei

patrimoniu se află imobilul.

recurs îl reprezintă faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la

critica referitoare la faptul că moștenirea de pe urma defunctului A.P. a fost

dezbătută abia în anul 1996, în condițiile în care se învederează situația de

fapt conform căreia acesta a decedat încă din anul 1949, la Paris. Or, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut, imperativ, un termen în care trebuie

dezbătută succesiunea, conform art. 651 C. civ. - „Succesiunile se deschid prin

moarte” coroborat cu art. 700 din același cod, potrivit căruia „dreptul de a accepta

succesiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii”,

în mod cert, această moștenire a rămas vacantă întrucât persoanele îndreptățite

la moștenire au înțeles să dezbată succesiunea la nu mai puțin de peste 47 de ani.

fost, total, ignorat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, este

acela al necesitații imperative de emitere a unei adrese către R.A.E.D.P.P., pentru

a solicita situația locativă a imobilului, înscris util în prezenta cauza, instanța

înțelegând sa se pronunțe și în lipsa acestui înscris.

pentru care hotărârile instanței de fond și a instanței de apel sunt nelegale

și netemeinice este și faptul că, în istoricul fiscal eliberat de către SPITVBL,

având nr. B.21818 din 04 martie 2008, situația cu privire la adresa exactă a

imobilului din prezenta cauză este deosebit de confuză cu privire la aspectele

ce urmează a fi învederate.

Astfel, imobilul

situat în str. Cristea Georgescu, se confundă cu alte două imobile distincte la

care se face referire - str. Cristea Georgescu, și str. Cristea Georgescu, fiind

în situația de a nu identifica exact imobilul ce se cere a fi revendicat. Mai

mult decât atât, instanța retine că „din situația juridică aflată la fila 35, rezultă

că actuala adresă a imobilului este Cristea Georgescu”, însă, omite un aspect

decisiv în identificarea imobilului, și anume data la care a fost schimbat,

toate acestea fiind necesare pentru a putea urmări evoluția de rol fiscal.

În cererea introductivă,

reclamanta arată că autorul său, A.P., a decedat la Paris, în anul 1949, iar, în perioada premergătoare Decretului 92/1950, moment la care

imobilul fost preluat, în mod abuziv, de către stat, nu se cunoaște cine a avut

posesia și proprietatea imobilului, acesta putând fi înstrăinat.

Pentru toate aceste

considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot,

a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului, iar pe fondul

cauzei, respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată pentru

toate fazele procesuale.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă

nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

civilă atacată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pentru primul motiv de recurs, și art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., pentru cel de-al doilea motiv, (pct. 8 fiind invocat în mod formal),

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, și

explicațiilor corespunzătoare diferitelor noțiuni cu care operează această

lege, cuprinse în capitolul 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, calitate procesuală pasivă,

în cauză, o are unitatea administrativ-teritorială, ca „unitate deținătoare” a

imobilului, și care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate cu

privire la bun.

Pe de altă parte, conform

art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale, primarul este cel care reprezintă în justiție unitatea

administrativ-teritorială și, totodată, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, este și cel care soluționează cererea de restituire în natură

formulată în temeiul acestei legi, de către notificator.

Cum unitatea

administrativ-teritorială, deși are personalitate juridică și patrimoniu

propriu, este o entitate teoretică, care își exercită drepturile și își asumă

obligațiile prin intermediul organismelor sau al persoanelor ce îndeplinesc

anumite funcții și sunt competente să acționeze în numele acesteia, participarea

în proces a reprezentantului său, care este și abilitat să soluționeze cererea

de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, asigură, pe

deplin, părții pe care o reprezintă toate garanțiile procesuale aferente

exercitării, în mod corespunzător, a dreptului la apărare al acestei părți.

Cu alte cuvinte,

citarea, în proces, a Municipiului Constanța, prin Primar, în loc de Primarul

municipiului Constanța, astfel cum s-a procedat în litigiul de față, este o

chestiune pur formală și nu poate conduce la modificarea deciziei pentru acest

argument, nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

privește neanalizarea, în apel, a aspectului referitor la momentul dezbaterii

notariale a succesiunii defunctului A.P., respectiv în anul 1996, în raport cu

data decesului, și anume anul 1949, o asemenea critică nu a fost formulată prin

motivele de apel.

În consecință, în mod

firesc, Curtea nu avea cum să examineze chestiunea în discuție.

Pe de altă parte, o

astfel de susținere nu poate fi analizată de prezenta instanță din perspectiva

cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

deoarece recurentul nu invocă nicio critică, care să se poată încadra în textul

de lege enunțat. Nici în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

din același cod nu se poate examina critica respectivă deoarece recurentul nu

invocă nicio dispoziție legală încălcată sau aplicată greșit, simplul fapt al

eliberării certificatului de moștenitor la o perioadă îndelungată de timp față

de data decesului celui a cărui succesiune se dezbate nefiind un motiv de

nelegalitate prin el însuși. Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptul succesoral

românesc permite și acceptarea tacită a succesiunii, ca formă de exercitare a

dreptului de opțiune succesorală, iar certificatul de moștenitor emis face

deplină dovadă supra calității de moștenitor și a cotei din succesiune, până la

anularea lui prin hotărâre judecătorească irevocabilă, potrivit art. 88 alin.

(1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.

relevanța solicitării relațiilor privind situația locativă a imobilului,

această susținere nu poate fi, de asemenea, examinată, de prezenta instanță,

față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației

de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva

celor care ar fi fost utile soluționării cauzei.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Examinarea utilității

și a concludenței unei probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul

exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse

de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de

recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data

pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea

verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

se regăsesc și în ceea ce privește criticile formulate în cadrul celui de-al

patrulea motiv de recurs, prin care se contestă situația de fapt reținută de

Curte în legătură cu identitatea imobilului solicitat de reclamantă și cel

deținut în proprietate de autorul său, față de caracterul confuz al istoricului

de rol fiscal, în opinia părții, precum și în legătură cu persoana care era

titulara dreptului de proprietate la data preluării bunului.

Or, Curtea, după cum

s-a arătat în redarea considerentelor acestei instanțe, a constatat că „nu

există chestiuni neclarificate cu privire la imobilul identificat conform

înscrisurilor depuse și expertizei administrate în cauză”, că „nu are relevanță

nici critica referitoare la nedeterminarea certă a momentului la care a operat

schimbarea adresei stradale, în măsura în care niciun înscris nu atestă

contrariul celor reținute în fond în legătură cu fosta numerotare a imobilului

și cu amplasamentul dedus din planurile prezentate de autoritatea locală și

consultate de expert”.

A mai constatat

această instanță că „pentru imobilul din Constanța, str. Cristea Georgescu,

figurează posesor A.P.G., ca bun preluat conform Decretului nr. 92/1950 (filele

35-36 dosar fond)”.

În raport de

abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ., Înalta Curte nu mai poate analiza

susținerile recurentului referitoare la lipsa de identitate între imobilul din

litigiu și cel deținut de autorul reclamantei, precum și pe cele referitoare la

incertitudinea proprietarului bunului la data preluării. Aceasta cu atât mai

mult cu cât nu se poate reține o insuficientă stabilire a situației de fapt, de

către instanța anterioară, în condițiile art. 314 C. proc. civ., Curtea de Apel

expunând argumentele pentru care a constatat identitatea între imobile și

faptul că imobilul aparținea, la data preluării, autorului reclamantei.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată

cu respectarea dispozițiilor legale în materie și argumentată corespunzător, în

raport de criticile formulate în apel, parte din susținerile formulate în

recurs neputând fi, însă, analizate, pentru cele deja arătate.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și 7 din

același cod.

Soluția de respingere

vizează și cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, față

de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ. și de

faptul că acesta a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța

împotriva deciziei nr. 287/C din 7 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța – Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iulie 2010.