ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4184/2010

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 436/118/2008, reclamanta A.D.D. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, compus din teren și construcție. Prin sentința civilă nr. 790 din 22 iunie 2009, Tribunalul Constanța – Secția civilă a admis cererea formulată de reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța. A dispus restituirea în natură, către reclamantă, a imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, compus din teren în suprafață de 177,95 mp și construcție S+P+1E, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii.

A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 34228 din 23 decembrie 1926, generalul de divizie P.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, colț cu str. Virgiliu, imobil compus din teren a cărui suprafață nu este specificată și construcție. În baza Decretului nr. 92/1950 imobilul menționat a trecut în proprietatea statului, măsura fiind dispusă față de proprietarul anterior, numita S.V. Potrivit certificatului de moștenitor din 18 iulie 1996, întreaga masă succesorală rămasa de pe urma defunctului A.P.

a revenit fratelui acestuia, A.D. La decesul acestuia din urmă au rămas, ca moștenitori legali, A.E.A., în calitate de soție, A.M.E. și N.Z.E., în calitate de fiice. Ultimele două au fost, de asemenea, singurele moștenitoare și ale defunctei lor mame, revenindu-le, în consecință, câte jumătate din întreaga masă succesorală. Reclamanta este unica moștenitoare, în calitate de fiică, a defunctei A.M.E., dobândind, prin moștenire, cota de 1/2 din masa succesorală transmisă de defunctul P.A. Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996, reclamanta a dobândit și drepturile succesorale ale celeilalte comoștenitoare, N.Z.E., devenind, prin urmare, unica moștenitoare a autorului comun, P.A.

În această calitate, prin notificarea înregistrată în anul 2001, la Primăria Constanța, reclamanta a solicitat actualului deținător al imobilului - Municipiul Constanța, acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această notificare nefiind soluționată până la data sesizării instanței cu cererea de față. Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. În condițiile în care unitatea deținătoare nu a răspuns înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, instanța de judecată va proceda la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, potrivit deciziei în interesul legii nr. 20/2007.

În cadrul acestei analize, urmează a se stabili calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, precum și posibilitatea restituirii în natură a acestui imobil. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în temeiul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora, și moștenitorii legali sau testamentari ai lor. Reclamanta și-a dovedit calitatea de unic moștenitor al proprietarului imobilului prin certificatul de moștenitor și contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale indicate, anterior, în considerente.

În privința caracterului preluării imobilului, urmează a se reține că imobilul în litigiu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, însuși legiuitorul calificând trecerea unui imobil în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind una abuzivă. Pe cale de consecință, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str. Cristea Georgescu. Astfel cum rezultă din situația juridică aflată la fila 35 din dosar, actuala adresă a imobilului este Str. Cristea Georgescu. În ce privește configurația concretă a acestuia, trebuie reținut că nici în cuprinsul titlului de proprietate și nici în cel al actului de preluare, de către stat, nu se face referire la compunerea concretă a imobilului, precizându-se doar că este vorba de construcție și terenul înconjurător.

Singura mențiune privitoare la întinderea terenului este cea din registrul matricol al anilor 1952-1954, deci, imediat după preluarea imobilului, fiind indicată o suprafață de 135 mp. Împrejurarea că această mențiune reflectă o evidență a autorităților locale din chiar perioada ieșirii imobilului din patrimoniul autorului reclamantei, coroborată cu inexistența altor modificări ale configurației terenului, este de natură a forma convingerea instanței că această suprafață de 135 mp rezulta din cuprinsul actelor de proprietate. Prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză a fost identificat un teren în suprafață de 177,95 mp, din care 137,85 mp ocupat de construcție și 40,10 mp teren liber.

După cum s-a precizat și în cuprinsul lucrării tehnice, forma imobilului, redată de expert, a fost regăsită și în planul cadastral al anilor 1936-1938 (anexa 1 la raport), precum și în fișa bunului imobil întocmită în anul 1997, de Primăria municipiului Constanța. În aceste condiții, diferența de 42,95 mp dintre suprafața înscrisă în registrul matricol, în anul 1952, și suprafața identificată de expert nu poate reprezenta decât consecința utilizării unor instrumente de măsurare diferite, cele actuale având, în mod firesc, un grad de precizie sporit.

Pentru toate aceste considerente, instanța a reținut că imobilul ce formează obiectul notificării formulate de către reclamantă și care a fost preluat de stat de la autorul său, P.A., este compus din teren în suprafață de 177,95 mp și construcție cu S+P+l E. În ce privește masurile reparatorii concrete de care poate beneficia reclamanta, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 statuează, cu titlu de principiu, că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, precum și din relațiile comunicate de Direcția Patrimoniu a Primăriei Constanța, rezultă că imobilul a cărui restituire se solicită este, în prezent, ocupat, în întregime, de chiriași R.A.E.D.P.P., fiind, în consecință, posibilă restituirea în natură, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la protecția chiriașilor, potrivit art. 13 din Legea nr. 10/2001. Față de cele expuse, a fost admisă cererea reclamantei, cu consecința restituirii în natură, către aceasta, a imobilului situat în Constanța, str. Cristea Georgescu, compus din teren în suprafață de 177,95 mp și construcție S+P+1E, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu expert. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului Constanța, care a susținut că nu există identitate între imobilul identificat de expert și cel care trebuie să fie restituit de către pârât, conform sentinței; nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil deoarece, în actul invocat drept titlu de proprietate nu este menționată suprafața terenului înstrăinat și compunerea construcției.

Reclamanta nu a dovedit ă este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, deoarece, din Decretul nr. 92/1950 și din situația juridică a imobilului întocmită de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța rezultă că, la data preluării, figura, ca proprietar, S.V., autorul reclamantei figurând ca posesor al bunului doar pentru perioada cuprinsă între anii 1936-1938. Prin decizia civilă nr. 287/C din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța – Secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în apel se va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 292, dacă instanța consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În speță, instanța de fond a încuviințat și administrat probele propuse de părți pentru stabilirea corectă a situației de fapt și a situației în drept în legătură cu imobilul revendicat, iar aspectele invocate de apelant nu își găsesc suport în raport de probatoriul analizat. Nu se poate susține că există chestiuni neclarificate cu privire la imobilul identificat conform înscrisurilor depuse și expertizei administrate în cauză, câtă vreme, prin adresa Consiliului Local - SPITVBL Constanța, s-a consemnat, prin adresa din 04 martie 2008, că istoricul de rol fiscal privește „imobilul din Constanța, str. Cristea Georgescu”, iar, prin adresa nr. 54305 din 16 aprilie 2008 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța, s-a confirmat că, pentru imobilul din Constanța, str. Cristea Georgescu, figurează posesor A.P.G., ca bun preluat conform Decretului nr. 92/1950.

Pe de altă parte, expertiza efectuată de expert tehnic arh. Ș.M. a identificat imobilul ca fiind situat la intersecția fostelor străzi C.G. și G.P.A., în prezent, strada C.G. cu actuala str. Dr. F.R., pe un amplasament identic celui consemnat în planul cadastral din 1936-1938 și fișei bunului imobil din 1997, aflate în evidența Primăriei municipiului Constanța. S-a reținut, totodată, că nu au fost formulate, de către autoritatea publică locală, obiecțiuni asupra amplasamentului actual regăsit de expert, solicitându-se doar precizări în legătură cu compunerea construcției, iar expertul, care, inițial, a precizat că această construcție este compusă din subsol, parter și un etaj, a depus clarificările necesare la termenul din 20 martie 2009, în sensul că bunul are configurația P+2E, cu o suprafață construită de 137,85 mp.

Aspectul legat de compunerea construcției ca fiind S+P+1E, reținut de instanța de fond, poate face eventual obiectul unei clarificări prin cereri ulterioare, fără ca aceasta să impună și o reformare a soluției pronunțate. Prin urmare, cererea apelantului, de suplimentare a probei cu înscrisuri în sensul arătat în apel, nu a fost întemeiată în condițiile în care un asemenea înscris putea fi administrat de însăși partea solicitantă, în raport de faptul că viza date gestionate de un compartiment de specialitate din subordinea Primăriei. Nu are relevanță nici critica referitoare la nedeterminarea certă a momentului la care a operat schimbarea adresei stradale, în măsura în care niciun înscris nu atestă contrariul celor reținute, la fond, în legătură cu fosta numerotare a imobilului și cu amplasamentul dedus din planurile prezentate de autoritatea locală și consultate de expert.

Faptul că, prin adresa SPITVBL, s-a consemnat o suprafață de teren mai mare pentru acest imobil decât cea efectiv regăsită prin măsurătorile expertului nu poate justifica susținerea privitoare la identificarea eronată a imobilului deoarece actul constatator al dreptului de proprietate nu menționează suprafața construcției și a terenului înstrăinat către autorul intimatei. S-a reținut, în egală măsură, că instanța de fond s-a preocupat și a analizat, corect, calitatea de persoană îndreptățită a intimatei reclamante prin prisma dreptului autorului său, precum și a preluării abuzive a bunului, de către stat, neputând fi apreciate ca necesare alte probe în acest sens. Pentru toate aceste considerente, constatând că nu se impune reformarea hotărârii apelate, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., apelul a fost respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Constanța, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Atât instanța de apel, cat și instanța de fond au pronunțat cele două hotărâri numai în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanța, fără, însă, a reține că acesta nu este unitate deținătoare și nici proprietarul imobilului restituit. Având în vedere că imobilul restituit se află în patrimoniul Municipiului Constanța, că, potrivit Legii nr. 215/2001 modificată, numai municipiile sau orașele sunt cele care au patrimoniu, instanța a pronunțat, în mod greșit, această hotărâre numai în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanța, care poate fi pârât în cauză doar pentru obligația ce îi revine, de a emite dispoziție privind restituirea.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, „în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana îndreptățită, se face prin dispoziția motivată a primarului”. Unitatea administrativ-teritoriala în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin primar, are calitate procesuală pasivă în acțiunea introdusă în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Cum primarul nu are patrimoniu propriu, emițând doar dispoziția și reprezentând comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice și juridice, precum și în justiție, rezultă, neîndoielnic, că imobilul vizat urmează a fi retrocedat de „deținătorul actual”, de unitatea administrativ-teritorială din al cărei patrimoniu face parte, respectiv de Municipiul Constanța.

De altfel, și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, definesc „unitatea deținătoare” ca fiind entitatea cu personalitate juridică, exercitând, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică având înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul Legii. Astfel fiind, se impunea chemarea în judecată a unității administrativ-teritoriale în al cărei patrimoniu se află imobilul. 2. Un alt motiv de recurs îl reprezintă faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la critica referitoare la faptul că moștenirea de pe urma defunctului A.P.

a fost dezbătută abia în anul 1996, în condițiile în care se învederează situația de fapt conform căreia acesta a decedat încă din anul 1949, la Paris. Or, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut, imperativ, un termen în care trebuie dezbătută succesiunea, conform art. 651 C. civ. - „Succesiunile se deschid prin moarte” coroborat cu art. 700 din același cod, potrivit căruia „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii”, în mod cert, această moștenire a rămas vacantă întrucât persoanele îndreptățite la moștenire au înțeles să dezbată succesiunea la nu mai puțin de peste 47 de ani. 3. Un alt aspect ce a fost, total, ignorat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, este acela al necesitații imperative de emitere a unei adrese către R.A.E.D.P.P., pentru a solicita situația locativă a imobilului, înscris util în prezenta cauza, instanța înțelegând sa se pronunțe și în lipsa acestui înscris.

4. Un alt aspect pentru care hotărârile instanței de fond și a instanței de apel sunt nelegale și netemeinice este și faptul că, în istoricul fiscal eliberat de către SPITVBL, având nr. B.21818 din 04 martie 2008, situația cu privire la adresa exactă a imobilului din prezenta cauză este deosebit de confuză cu privire la aspectele ce urmează a fi învederate. Astfel, imobilul situat în str. Cristea Georgescu, se confundă cu alte două imobile distincte la care se face referire - str. Cristea Georgescu, și str. Cristea Georgescu, fiind în situația de a nu identifica exact imobilul ce se cere a fi revendicat. Mai mult decât atât, instanța retine că „din situația juridică aflată la fila 35, rezultă că actuala adresă a imobilului este Cristea Georgescu”, însă, omite un aspect decisiv în identificarea imobilului, și anume data la care a fost schimbat, toate acestea fiind necesare pentru a putea urmări evoluția de rol fiscal.

În cererea introductivă, reclamanta arată că autorul său, A.P., a decedat la Paris, în anul 1949, iar, în perioada premergătoare Decretului 92/1950, moment la care imobilul fost preluat, în mod abuziv, de către stat, nu se cunoaște cine a avut posesia și proprietatea imobilului, acesta putând fi înstrăinat. Pentru toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru primul motiv de recurs, și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru cel de-al doilea motiv, (pct. 8 fiind invocat în mod formal), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Este adevărat că, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, și explicațiilor corespunzătoare diferitelor noțiuni cu care operează această lege, cuprinse în capitolul 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, calitate procesuală pasivă, în cauză, o are unitatea administrativ-teritorială, ca „unitate deținătoare” a imobilului, și care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate cu privire la bun.

Pe de altă parte, conform art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, primarul este cel care reprezintă în justiție unitatea administrativ-teritorială și, totodată, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, este și cel care soluționează cererea de restituire în natură formulată în temeiul acestei legi, de către notificator.

Cum unitatea administrativ-teritorială, deși are personalitate juridică și patrimoniu propriu, este o entitate teoretică, care își exercită drepturile și își asumă obligațiile prin intermediul organismelor sau al persoanelor ce îndeplinesc anumite funcții și sunt competente să acționeze în numele acesteia, participarea în proces a reprezentantului său, care este și abilitat să soluționeze cererea de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, asigură, pe deplin, părții pe care o reprezintă toate garanțiile procesuale aferente exercitării, în mod corespunzător, a dreptului la apărare al acestei părți. Cu alte cuvinte, citarea, în proces, a Municipiului Constanța, prin Primar, în loc de Primarul municipiului Constanța, astfel cum s-a procedat în litigiul de față, este o chestiune pur formală și nu poate conduce la modificarea deciziei pentru acest argument, nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 2. În ceea ce privește neanalizarea, în apel, a aspectului referitor la momentul dezbaterii notariale a succesiunii defunctului A.P., respectiv în anul 1996, în raport cu data decesului, și anume anul 1949, o asemenea critică nu a fost formulată prin motivele de apel. În consecință, în mod firesc, Curtea nu avea cum să examineze chestiunea în discuție. Pe de altă parte, o astfel de susținere nu poate fi analizată de prezenta instanță din perspectiva cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. deoarece recurentul nu invocă nicio critică, care să se poată încadra în textul de lege enunțat.

Nici în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod nu se poate examina critica respectivă deoarece recurentul nu invocă nicio dispoziție legală încălcată sau aplicată greșit, simplul fapt al eliberării certificatului de moștenitor la o perioadă îndelungată de timp față de data decesului celui a cărui succesiune se dezbate nefiind un motiv de nelegalitate prin el însuși. Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptul succesoral românesc permite și acceptarea tacită a succesiunii, ca formă de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, iar certificatul de moștenitor emis face deplină dovadă supra calității de moștenitor și a cotei din succesiune, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească irevocabilă, potrivit art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.

3. Referitor la relevanța solicitării relațiilor privind situația locativă a imobilului, această susținere nu poate fi, de asemenea, examinată, de prezenta instanță, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării cauzei. Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Examinarea utilității și a concludenței unei probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate. 4. Aceleași argumente se regăsesc și în ceea ce privește criticile formulate în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, prin care se contestă situația de fapt reținută de Curte în legătură cu identitatea imobilului solicitat de reclamantă și cel deținut în proprietate de autorul său, față de caracterul confuz al istoricului de rol fiscal, în opinia părții, precum și în legătură cu persoana care era titulara dreptului de proprietate la data preluării bunului.

Or, Curtea, după cum s-a arătat în redarea considerentelor acestei instanțe, a constatat că „nu există chestiuni neclarificate cu privire la imobilul identificat conform înscrisurilor depuse și expertizei administrate în cauză”, că „nu are relevanță nici critica referitoare la nedeterminarea certă a momentului la care a operat schimbarea adresei stradale, în măsura în care niciun înscris nu atestă contrariul celor reținute în fond în legătură cu fosta numerotare a imobilului și cu amplasamentul dedus din planurile prezentate de autoritatea locală și consultate de expert”. A mai constatat această instanță că „pentru imobilul din Constanța, str. Cristea Georgescu, figurează posesor A.P.G., ca bun preluat conform Decretului nr. 92/1950 (filele 35-36 dosar fond)”.

În raport de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ., Înalta Curte nu mai poate analiza susținerile recurentului referitoare la lipsa de identitate între imobilul din litigiu și cel deținut de autorul reclamantei, precum și pe cele referitoare la incertitudinea proprietarului bunului la data preluării. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu se poate reține o insuficientă stabilire a situației de fapt, de către instanța anterioară, în condițiile art. 314 C. proc. civ., Curtea de Apel expunând argumentele pentru care a constatat identitatea între imobile și faptul că imobilul aparținea, la data preluării, autorului reclamantei. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și argumentată corespunzător, în raport de criticile formulate în apel, parte din susținerile formulate în recurs neputând fi, însă, analizate, pentru cele deja arătate.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și 7 din același cod. Soluția de respingere vizează și cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, față de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ. și de faptul că acesta a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 287/C din 7 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.