ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2437/118/2006, reclamanta R.M.P. a chemat în judecată

pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, și Consiliul

Local Constanța, prin primar, solicitând să se constate că Primarul Municipiului

Constanța nu a răspuns în termen legal notificării întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, formulata de către reclamanta R.M.P., să fie obligați

pârâții la restituirea imobilului situat în Municipiul Constanța, str. Gheorghe

Murea, colț cu str. Mihai Viteazu, în subsidiar, pentru partea de imobil ce nu

mai poate fi restituită în natură, să fie obligați pârâții la acordarea de

măsuri reparatorii - atribuirea de teren in echivalent sau despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1156 din 18 iunie 2007,

Tribunalul Constanța a respins ca

nefondată acțiunea și a obligat reclamanta la

plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că, potrivit

dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, persoana care a formulat notificare si care nu a fost

soluționată într-un termen rezonabil, se poate adresa justiției cu solicitarea

de acordare de măsuri reparatorii, in condițiile legii speciale.

Pe

fondul cererii de restituire, s-a reținut că reclamanta nu întrunește

condițiile prevăzute de art. 3 din Legea nr.

10/2001, deoarece între persoana care a

dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului (A.R. - conform copiei eliberate de Arhivele Naționale de pe

actul nr. 3287/1924), persoana pe

numele

căruia a fost naționalizat imobilul (R.V.) și persoana pe care o moștenește

reclamanta (defunctul R.D.V.A., decedat la 01 octombrie 1977),

diferențele

de nume sunt substanțiale, nejustificate de reclamanta.

Prin

decizia civila nr. 399 C din 14 decembrie 2007, Curtea de apel Constanta a

admis apelul formulat de reclamanta R.M.P., prin mandatar R.D.C., a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul că, a admis acțiunea, a obligat pârâții să

emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, str.

Mihai Viteazu, colț cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafață de 166,96

mp și construcție compusă din camera de pe colț și beci situat pe str. Mihai

Viteazu și din camera 3, hol și bucătăria din corpul C, situat pe str. Gh. Murea

- astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E.,

a obligat pârâții să emită dispoziție motivată prin care să acorde în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptățite, pentru imobilul teren

în suprafață de 113,98 mp și construcțiile vândute prin contractele de

vânzare-cumpărare nr. 27392 din 31 octombrie 1966, nr. 27538 12 noiembrie 1996,

a obligat intimații la 900 lei cheltuieli de judecată către apelantă.

Pentru a

pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente de fapt si de drept:

Prin

actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 iulie 1924, A.R. a cumpărat

un lot în suprafață de 360 mp teren de la Primăria Constanța.

Această proprietate apare înscrisă în Registrul

de proprietăți ca fiind careul 476

(400

vechi), fiind situată pe str. G-ral Dragalina, pe numele R.A..

Ulterior, în anexa Decretului nr. 92/1950,

imobilul apare ca fiind

situat pe

str. Dragalina, fiind trecut în proprietatea statului pe numele V.R.

Aceste aspecte sunt

confirmate și prin adresa nr. 19677 din 1 martie 2007, întocmită de către

Direcția Patrimoniu a Primăriei Constanța (fila 46 dosar fond), în care se

precizează că imobilul în litigiu apare înregistrat în evidența proprietăților

pe numele R.A., iar în anexa la decretul de naționalizare, pe numele V.R.

Cum aceeași proprietate

figurează, atât sub numele R.V., cât și pe numele R.A. și R.A., iar imobilul nu

a făcut obiectul unui transfer de proprietate, s-a reținut că este vorba de

același proprietar, în acte fiind înscrise separat cele două prenume.

De altfel,

certificatul de deces a fost emis pe numele defunctului R.V.A., fiind înscrise

ambele prenume.

Succesoarea

defunctului R.V.A. este, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 84/2005

emis de BNP D.A.L., reclamanta R.E.M.P.

În ceea ce privește

dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire se solicită, acesta

a fost dovedit, cu privire la teren, prin actul încheiat în anul 1924 și

autentificat sub nr. 3547/1924, depus în extras la dosar. Referitor la

construcțiile edificate pe teren, la dosar nu a fost depus nici un act de

proprietate, însă din adresele întocmite de Primăria Constanța privind situația

juridică a imobilului, rezultă că în evidențele fiscale pentru perioada 1942

-1951, la matricola 710, figurează R.V., proprietar pe un imobil compus din 2

corpuri de clădire, situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, colț cu str. Gh. Murea

(fosta str. Dragalina).

În anexa Decretului

de naționalizare nr. 92/1950 este înscris V.R. cu imobil compus din mai multe

apartamente (fila 12 dosar fond).

Potrivit art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 „în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar”.

În speță, nu s-a

făcut dovada că imobilul a fost proprietatea altei persoane și, cum în anexa

decretului de naționalizare figurează înscris ca proprietar al imobilului

trecut în proprietatea statului, R.V., s-a reținut că autorul reclamantei a deținut

în proprietate construcțiile situate în Constanța, str. Gh. Murea, colț cu str.

Mihai Viteazu.

Potrivit art. 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001 „prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile”.

Prin urmare, Legea nr.

10/2001 prevede expres că preluarea în proprietatea statului, în temeiul

Decretului nr. 92/1950, constituie o preluare abuzivă, iar bunul se restituie

fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia.

Față de cele ce

preced, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că se încadrează în

dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind persoană îndreptățită la restituire in

calitate de succesoare a fostului proprietar R.V., bunul imobil trecând în mod

abuziv în proprietatea statului.

În ceea ce privește

modalitatea de restituire, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

prevăd că „de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură „.

În raportul de

expertiză efectuat la judecata cauzei în fond, a fost identificat imobilul în

litigiu ca fiind compus din suprafața de 280,94 mp și 3 corpuri de clădiri A, B

și C, care împreună ocupă suprafața de 172,86 mp.

În baza Legii nr. 112/1996

au fost înstrăinate spații din aceste construcții, astfel: camera 1 și 2 din

corpul A, împreună cu camera de locuit din corpul B, au făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.P., iar bucătăria din corpul B

împreună cu camera 1, 2 și sala din corpul C au fost dobândite de către U.E.

Din aceste

construcții sunt nevândute chiriașilor camera de pe colț și beciul din corpul A

și camera 3, holul, bucătăria din corpul C, astfel cum au fost identificate în

schița anexă la raportul de expertiză.

Potrivit art. 18 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

legale. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părțile din imobil

sus menționate nu au fost supuse controlului judecătoresc și anulate, astfel că

se bucură de prezumția de legalitate, iar conform art. 18 alin. (1), coroborat

cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, aceste spații nu vor fi restituite în natură,

reclamanta fiind îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Celelalte spații din construcții care sunt în prezent deținute de Primăria

Constanța și care nu au fost înstrăinate vor fi restituite în natură către

reclamantă.

În considerarea

dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele

metodologice de aplicare a acestei legi, republicată în baza art. 11 din H.G. nr.

11/1997, s-a constatat că soluția acordării de măsuri reparatorii prin

echivalent se impune și în privința terenului în suprafață de 113,98 mp pe care

se află construcțiile înstrăinate chiriașilor.

Astfel, textul din

norme stabilește că „în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor

și când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de

proprietate se dobândește și asupra terenului aferent cu respectarea

dispozițiilor art. 26 alin. ultim din lege”.

Potrivit art. 26 alin.

ultim din Legea nr. 112/1995 „suprafețele de teren preluate de stat sau de alte

persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și

care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea

statului”.

Coroborând

dispozițiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 36 din Normele

metodologice, s-a reținut că, dacă terenurile care depășesc suprafața aferentă

construcțiilor rămân în proprietatea statului, cele care nu depășesc această

suprafață, respectiv terenurile care asigură o utilizare normală a

construcției, le dobândesc în virtutea legii în proprietate, o dată cu cumpărarea

construcției, situația acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale

administrativă, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Din raportul de

expertiză rezultă că aceste construcții ocupă 62 % din suprafața totală de

teren, astfel că terenul ce depășește suprafața construită este de 106,76 mp.

La această suprafață se adaugă terenul ocupat de construcțiile ce vor fi

restituite în natură, respectiv 37,68 și 22,52 mp (conform concluziilor

raportului de expertiză) astfel că suprafața liberă restituibilă în natură este

de 166,96 mp, iar pentru diferența de 113,98 mp ce este ocupată de

construcțiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta va primi

măsurile reparatorii prin echivalent.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs (I) reclamanta R.M.P., la data de 13

martie 2008 si (II) pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța si Consiliul Local Constanța, prin Primar, la data de 12 martie 2008.

(I)

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 6 si 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a reținut

în mod eronat faptul că suprafața ocupată de construcțiile vândute către foștii

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 113 mp, în suprafața respectiva

fiind incluse și construcțiile edificate cu caracter de extindere și fără autorizație

de către aceștia.

Din raportul de

expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză a rezultat ca suprafața de teren

ocupată de construcțiile vândute este de 74,11 mp, și nu de 113,98 mp, cum greșit

a reținut instanța de fond.

Statul român nu avea

un drept de dispoziție asupra terenului, astfel că tot terenul ar fi trebuit să-i

fie restituit în natură.

S-a susținut că

decizia atacată este nelegală si pentru faptul că, prin dispozitiv, nu se precizează

în mod clar si concis modalitatea în care aceasta poate fi executată.

S-a considerat în mod

greșit că prezenta acțiune a avut ca obiect obligația de a face, cât timp din

petitul cererii introductive de instanță rezultă că s-a solicitat restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.

Decizia atacată nu

poate fi pusă efectiv în executare, ci trebuie să se mai aștepte mai mulți ani pentru

ca pârâții să îi restituie în natură imobilul, pentru partea liberă, sau să îi

acorde una din cele trei variante de compensare prevăzute de art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 si ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În raport de cele susținute

anterior, s-a invocat ipoteza conform căreia instanța de fond nu s-ar fi pronunțat

asupra a ceea ce s-a cerut prin acțiunea introductivă de instanță.

S-a încălcat în mod flagrant

principiul celerității, principiu susținut și chiar consacrat in terminis în

cuprinsul Legii nr. 10/2001.

(II) Recurenții-pârâți

au criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7

si 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Pârâtul Consiliul

local Constanța nu avea calitate procesual pasivă în raport cu obiectul

pricinii deduse judecății.

Primul capăt de

cerere este inadmisibil față de dispozițiile exprese ale art. 111 teza 2 C.

proc. civ.

Instanța a schimbat în

apel obiectul pricinii din obligație de a da în obligație de a face.

Acțiunea adresată

direct instanței, înainte de emiterea dispoziției administrative a fost corect

respinsă la fond, întrucât, doar în mod excepțional, prin efectele deciziei nr.

XX din 19 martie 2007, tribunalul are competența să intre pe fondul cererile de

restituire în natură (în privința cererilor referitoare la despăgubiri,

competența revine secției de contencios administrativ, nu secției civile), cu condiția

să se dovedească un refuz nejustificat al persoanei notificate de a emite dispoziția.

În cauza de față nu

se putea aprecia în sensul existenței unui refuz nejustificat de a soluționa

notificarea, întrucât din probele administrate a rezultat ca imobilul în

litigiu a fost notificat de două ramuri de moștenitori.

Față de pretinsul act

de vânzare depus la dosarul cauzei, era necesar să se constate cu privire la

obiectul acțiunii deduse judecății, că nu există identitate de imobil, sub nici

unul din elementele sale de identificare - suprafață, dobânditor, stradă, număr.

În ceea ce privește

restituirea în natură prin teren echivalent, jurisprudența instanței supreme a

statuat că obligația de a oferi echivalent fizic în bunuri si servicii pentru

notificanți nu dă dreptul nici unuia să aleagă bunuri din patrimoniul deținătorului,

ci hotărârea trebuie să oblige la bunuri si servicii în echivalent, împotriva

ofertei persoana îndreptățită având deschisă o cale specială de atac, în Legea nr.

10/2001.

În ceea ce privește despăgubirile,

competența de a soluționa o astfel de cerere are doar Comisia Centrală, iar

controlul stabilirii corecte a despăgubirilor aparține instanței de contencios

administrativ.

Recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce urmează:

Față de conținutul

explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se

impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului

să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum

urmează:

În calea de atac

extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă

nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care

concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte

de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu

recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale

instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate

aspectele susținute de recurenți cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor

administrate de părți, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză -

istoricul cauzei deduse judecății, toate cu consecințe directe în planul

configurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței

de recurs.

Instanțele anterioare

au prezentat în mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte,

expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la

soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului

juridic litigios.

Noua formulare a

textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii

extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au

beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de

fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului și cu o

rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu

interese contrare.

O situație de

nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin

invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația

de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe

de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate,

nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret

de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în

mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări,

Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin

cele două cereri de recurs deduse judecății.

(I) Criticile recurentei-reclamante

susținute în mod formal pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

nu pot fi primite, întrucât nici una din ipotezele normei procedurale invocate nu

se regăsește în cauză, instanța de apel neacordând mai mult decât s-a cerut ori

ceea ce nu s-a cerut atunci când a statuat în sensul obligării pârâților de a emite

dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, str. Mihai

Viteazu, colț cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafață de 166,96 mp și

construcție compusă din camera de pe colț și beci situat pe str. Mihai Viteazu

și din camera 3, hol și bucătăria din corpul C situat pe str. Gh. Murea -

astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E. -

respectiv, obligarea pârâților de a emite dispoziție motivată prin care să

acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării

nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptățite,

pentru imobilul teren în suprafață de 113,98 mp și construcțiile vândute prin

contractele de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1966, din 12 noiembrie 1996.

Soluția pronunțată de

instanța in apel a fost rezultatul propriei aprecieri asupra probatoriului

administrat în cauză - înscrisurile administrate si raportul de expertiză

efectuat în cauză - cum de altfel rezultă cu evidență din expunerea de motive a

acestei hotărâri.

Împrejurarea că

recurenta-reclamantă este nemulțumită de hotărârea instanței de apel si propune

în consecință un alt mod de evaluare a situației de fapt a dosarului si o altă soluție

de dezlegare a pricinii, în lipsa unor considerente de drept care să susțină

acest demers judiciar, nu este suficientă pentru modificarea/casarea hotărârii pronunțate.

Susținerea

recurentei-reclamante referitoare la lipsa unui drept de dispoziție al statului

asupra terenului în litigiu nu poate fi valorificată în sensul si cu efectele

solicitate de această parte, întrucât, în circumstanțele particulare ale cauzei

- contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părțile nerestituite din

imobil, nu au fost supuse controlului judecătoresc și anulate, astfel că se

bucură de prezumția de legalitate; potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale; incidența

dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 36 din Normele

metodologice de aplicare a acestei legi, republicată, care motivează în drept soluția

propusa, nu a fost contestată prin cererea de recurs - soluția a fost

justificată pe deplin, atât prin considerente de temeinicie, cât și de

legalitate.

În ceea ce privește

dispozitivul deciziei instanței de apel, criticat pentru nelegalitate, întrucât

nu ar preciza în mod clar si concis modalitatea în care poate fi executat, susținerea

este neîntemeiată și aceasta rezultă cu evidență din modul de redactare al

acestei părți a hotărârii judecătorești pronunțate.

Nu poate fi primită

nici o critică referitoare la modul în care instanța de apel a calificat acțiunea

reclamantei, cu toate consecințele pe care această pretinsă neregularitate

le-ar produce în configurarea obligațiilor stabilite în sarcina pârâților, întrucât

conținutul explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedește că instanța

nu s-a considerat învestită cu o acțiune având ca obiect obligația de a face,

ci cu o acțiune în realizarea dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001

(instanța de apel a analizat pe fond pretenția concretă a reclamantei de restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu).

Critica referitoare

la nesocotirea principiului celerității - principiu susținut si chiar consacrat

in terminis in cuprinsul Legii nr. 10/2001 - nu poate fi primită, întrucât

însăși acțiunea de față, prin analiza pe care au făcut-o pe fondul pretenției

deduse judecații, reprezintă un remediu efectiv față de lipsa de acțiune a

persoanei juridice notificate.

(II) Criticile recurenților-pârâți

susținute în mod formal pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc.

civ., nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare

la inadmisibilitatea primului capăt de cerere, întemeiata pe dispozițiile exprese

ale art. 111 alin. (2) C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât conținutul

explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedește că acțiunea promovată de

reclamantă a fost calificată si analizată pe fond ca o acțiune în realizarea dispozițiilor

de drept substanțial ale legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că simpla speculație

a modului de formulare si redactare a unei pretenții concrete în justiție -

determinat de voința reclamantei, dar și de contextul legislativ existent la

momentul promovării demersului judiciar - nu poate fi echivalentă unei

veritabile critici de nelegalitate în recurs.

Instanța nu a

schimbat în apel obiectul pricinii și aceasta rezultă cu evidență din expunerea

de motive a hotărârii atacate - considerentele, dar și dispozitivul hotărârii -

solicitările reclamantei din petitul cererii de chemare în judecată regăsindu-se

în soluția pronunțată.

Susținerea recurenților-pârâți

conform căreia, doar în mod excepțional - să se dovedească refuzul nejustificat

al persoanei notificate de a emite dispoziția administrativă - tribunalul ar

avea competența să intre pe fondul raportului juridic litigios dedus judecății,

și numai în privința cererile de restituire în natură, nu poate fi primită, întrucât

situația de fapt prezentată de instanța de apel dovedește prin ea însăși că pretenția

reclamantei de restituire a imobilului în litigiu, în modalitățile prevăzute de

legea specială, a fost ignorată mult timp de persoana juridică notificată.

Lipsa răspunsului la

notificarea expediată de persoana îndreptățită la restituire în una din formele

prescrise de legea speciala, echivalează cu refuzul restituirii imobilului si,

drept consecință, conferă instanței prerogativa/obligația de a se pronunța în

cauză, asupra pretenției concrete a reclamantei.

Toate celelalte

critici care, în parte, fac trimitere explicită la probele administrate în cauză

- la lipsa elementelor de identificare ale imobilului, la lipsa de identitate între

proprietarul imobilului si cel de la care s-a expropriat acesta, la modul în

care trebuie respectate servituțile legale ale noilor dobânditori - în parte, speculează

fragmente din jurisprudența instanțelor de judecata în legătura cu aplicarea și

interpretarea dispozițiilor legii speciale, dar fără legătură cu situația

pendinte - în privința compensării cu alte bunuri sau servicii, respectiv

competenței de soluționare a cererii de despăgubiri - nu pot fi primite, întrucât

exced cadrului procesual de învestire în recurs, ele nereprezentând critici

veritabile de nelegalitate în accepțiunea art. 304 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va r

espinge ca nefondate

recursurile declarate

de reclamanta R.M.P. și de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța împotriva deciziei nr. 399/C

din 14 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile

declarate de reclamanta R.M.P. și de pârâții Primarul municipiului Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța împotriva

deciziei nr. 399/C din 14 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.