ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2437/118/2006, reclamanta R.M.P. a chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, și Consiliul Local Constanța, prin primar, solicitând să se constate că Primarul Municipiului Constanța nu a răspuns în termen legal notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulata de către reclamanta R.M.P., să fie obligați pârâții la restituirea imobilului situat în Municipiul Constanța, str. Gheorghe Murea, colț cu str. Mihai Viteazu, în subsidiar, pentru partea de imobil ce nu mai poate fi restituită în natură, să fie obligați pârâții la acordarea de măsuri reparatorii - atribuirea de teren in echivalent sau despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 1156 din 18 iunie 2007, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, persoana care a formulat notificare si care nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, se poate adresa justiției cu solicitarea de acordare de măsuri reparatorii, in condițiile legii speciale. Pe fondul cererii de restituire, s-a reținut că reclamanta nu întrunește condițiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece între persoana care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului (A.R.

- conform copiei eliberate de Arhivele Naționale de pe actul nr. 3287/1924), persoana pe numele căruia a fost naționalizat imobilul (R.V.) și persoana pe care o moștenește reclamanta (defunctul R.D.V.A., decedat la 01 octombrie 1977), diferențele de nume sunt substanțiale, nejustificate de reclamanta. Prin decizia civila nr. 399 C din 14 decembrie 2007, Curtea de apel Constanta a admis apelul formulat de reclamanta R.M.P., prin mandatar R.D.C., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a admis acțiunea, a obligat pârâții să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, colț cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafață de 166,96 mp și construcție compusă din camera de pe colț și beci situat pe str. Mihai Viteazu și din camera 3, hol și bucătăria din corpul C, situat pe str. Gh.

Murea - astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E., a obligat pârâții să emită dispoziție motivată prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptățite, pentru imobilul teren în suprafață de 113,98 mp și construcțiile vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 27392 din 31 octombrie 1966, nr. 27538 12 noiembrie 1996, a obligat intimații la 900 lei cheltuieli de judecată către apelantă. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 iulie 1924, A.R.

a cumpărat un lot în suprafață de 360 mp teren de la Primăria Constanța. Această proprietate apare înscrisă în Registrul de proprietăți ca fiind careul 476 (400 vechi), fiind situată pe str. G-ral Dragalina, pe numele R.A.. Ulterior, în anexa Decretului nr. 92/1950, imobilul apare ca fiind situat pe str. Dragalina, fiind trecut în proprietatea statului pe numele V.R. Aceste aspecte sunt confirmate și prin adresa nr. 19677 din 1 martie 2007, întocmită de către Direcția Patrimoniu a Primăriei Constanța (fila 46 dosar fond), în care se precizează că imobilul în litigiu apare înregistrat în evidența proprietăților pe numele R.A., iar în anexa la decretul de naționalizare, pe numele V.R. Cum aceeași proprietate figurează, atât sub numele R.V., cât și pe numele R.A.

și R.A., iar imobilul nu a făcut obiectul unui transfer de proprietate, s-a reținut că este vorba de același proprietar, în acte fiind înscrise separat cele două prenume. De altfel, certificatul de deces a fost emis pe numele defunctului R.V.A., fiind înscrise ambele prenume. Succesoarea defunctului R.V.A. este, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 84/2005 emis de BNP D.A.L., reclamanta R.E.M.P. În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire se solicită, acesta a fost dovedit, cu privire la teren, prin actul încheiat în anul 1924 și autentificat sub nr. 3547/1924, depus în extras la dosar.

Referitor la construcțiile edificate pe teren, la dosar nu a fost depus nici un act de proprietate, însă din adresele întocmite de Primăria Constanța privind situația juridică a imobilului, rezultă că în evidențele fiscale pentru perioada 1942 -1951, la matricola 710, figurează R.V., proprietar pe un imobil compus din 2 corpuri de clădire, situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, colț cu str. Gh. Murea (fosta str. Dragalina). În anexa Decretului de naționalizare nr. 92/1950 este înscris V.R. cu imobil compus din mai multe apartamente (fila 12 dosar fond). Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

În speță, nu s-a făcut dovada că imobilul a fost proprietatea altei persoane și, cum în anexa decretului de naționalizare figurează înscris ca proprietar al imobilului trecut în proprietatea statului, R.V., s-a reținut că autorul reclamantei a deținut în proprietate construcțiile situate în Constanța, str. Gh. Murea, colț cu str. Mihai Viteazu. Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 „prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile”. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 prevede expres că preluarea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, constituie o preluare abuzivă, iar bunul se restituie fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia.

Față de cele ce preced, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind persoană îndreptățită la restituire in calitate de succesoare a fostului proprietar R.V., bunul imobil trecând în mod abuziv în proprietatea statului. În ceea ce privește modalitatea de restituire, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură „. În raportul de expertiză efectuat la judecata cauzei în fond, a fost identificat imobilul în litigiu ca fiind compus din suprafața de 280,94 mp și 3 corpuri de clădiri A, B și C, care împreună ocupă suprafața de 172,86 mp.

În baza Legii nr. 112/1996 au fost înstrăinate spații din aceste construcții, astfel: camera 1 și 2 din corpul A, împreună cu camera de locuit din corpul B, au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.P., iar bucătăria din corpul B împreună cu camera 1, 2 și sala din corpul C au fost dobândite de către U.E. Din aceste construcții sunt nevândute chiriașilor camera de pe colț și beciul din corpul A și camera 3, holul, bucătăria din corpul C, astfel cum au fost identificate în schița anexă la raportul de expertiză. Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părțile din imobil sus menționate nu au fost supuse controlului judecătoresc și anulate, astfel că se bucură de prezumția de legalitate, iar conform art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, aceste spații nu vor fi restituite în natură, reclamanta fiind îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Celelalte spații din construcții care sunt în prezent deținute de Primăria Constanța și care nu au fost înstrăinate vor fi restituite în natură către reclamantă. În considerarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, republicată în baza art. 11 din H.G.

nr. 11/1997, s-a constatat că soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent se impune și în privința terenului în suprafață de 113,98 mp pe care se află construcțiile înstrăinate chiriașilor. Astfel, textul din norme stabilește că „în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din lege”. Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 „suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea statului”.

Coroborând dispozițiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 36 din Normele metodologice, s-a reținut că, dacă terenurile care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămân în proprietatea statului, cele care nu depășesc această suprafață, respectiv terenurile care asigură o utilizare normală a construcției, le dobândesc în virtutea legii în proprietate, o dată cu cumpărarea construcției, situația acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991. Din raportul de expertiză rezultă că aceste construcții ocupă 62 % din suprafața totală de teren, astfel că terenul ce depășește suprafața construită este de 106,76 mp.

La această suprafață se adaugă terenul ocupat de construcțiile ce vor fi restituite în natură, respectiv 37,68 și 22,52 mp (conform concluziilor raportului de expertiză) astfel că suprafața liberă restituibilă în natură este de 166,96 mp, iar pentru diferența de 113,98 mp ce este ocupată de construcțiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta va primi măsurile reparatorii prin echivalent. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) reclamanta R.M.P., la data de 13 martie 2008 si (II) pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța si Consiliul Local Constanța, prin Primar, la data de 12 martie 2008. (I) Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 si 9 C. proc.

civ., sub următoarele aspecte: Instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că suprafața ocupată de construcțiile vândute către foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 113 mp, în suprafața respectiva fiind incluse și construcțiile edificate cu caracter de extindere și fără autorizație de către aceștia. Din raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză a rezultat ca suprafața de teren ocupată de construcțiile vândute este de 74,11 mp, și nu de 113,98 mp, cum greșit a reținut instanța de fond. Statul român nu avea un drept de dispoziție asupra terenului, astfel că tot terenul ar fi trebuit să-i fie restituit în natură. S-a susținut că decizia atacată este nelegală si pentru faptul că, prin dispozitiv, nu se precizează în mod clar si concis modalitatea în care aceasta poate fi executată.

S-a considerat în mod greșit că prezenta acțiune a avut ca obiect obligația de a face, cât timp din petitul cererii introductive de instanță rezultă că s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu. Decizia atacată nu poate fi pusă efectiv în executare, ci trebuie să se mai aștepte mai mulți ani pentru ca pârâții să îi restituie în natură imobilul, pentru partea liberă, sau să îi acorde una din cele trei variante de compensare prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În raport de cele susținute anterior, s-a invocat ipoteza conform căreia instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut prin acțiunea introductivă de instanță.

S-a încălcat în mod flagrant principiul celerității, principiu susținut și chiar consacrat in terminis în cuprinsul Legii nr. 10/2001. (II) Recurenții-pârâți au criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: Pârâtul Consiliul local Constanța nu avea calitate procesual pasivă în raport cu obiectul pricinii deduse judecății. Primul capăt de cerere este inadmisibil față de dispozițiile exprese ale art. 111 teza 2 C. proc. civ. Instanța a schimbat în apel obiectul pricinii din obligație de a da în obligație de a face.

Acțiunea adresată direct instanței, înainte de emiterea dispoziției administrative a fost corect respinsă la fond, întrucât, doar în mod excepțional, prin efectele deciziei nr. XX din 19 martie 2007, tribunalul are competența să intre pe fondul cererile de restituire în natură (în privința cererilor referitoare la despăgubiri, competența revine secției de contencios administrativ, nu secției civile), cu condiția să se dovedească un refuz nejustificat al persoanei notificate de a emite dispoziția. În cauza de față nu se putea aprecia în sensul existenței unui refuz nejustificat de a soluționa notificarea, întrucât din probele administrate a rezultat ca imobilul în litigiu a fost notificat de două ramuri de moștenitori.

Față de pretinsul act de vânzare depus la dosarul cauzei, era necesar să se constate cu privire la obiectul acțiunii deduse judecății, că nu există identitate de imobil, sub nici unul din elementele sale de identificare - suprafață, dobânditor, stradă, număr. În ceea ce privește restituirea în natură prin teren echivalent, jurisprudența instanței supreme a statuat că obligația de a oferi echivalent fizic în bunuri si servicii pentru notificanți nu dă dreptul nici unuia să aleagă bunuri din patrimoniul deținătorului, ci hotărârea trebuie să oblige la bunuri si servicii în echivalent, împotriva ofertei persoana îndreptățită având deschisă o cale specială de atac, în Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește despăgubirile, competența de a soluționa o astfel de cerere are doar Comisia Centrală, iar controlul stabilirii corecte a despăgubirilor aparține instanței de contencios administrativ.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează: În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute de recurenți cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul cauzei deduse judecății, toate cu consecințe directe în planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs. Instanțele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cele două cereri de recurs deduse judecății. (I) Criticile recurentei-reclamante susținute în mod formal pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite, întrucât nici una din ipotezele normei procedurale invocate nu se regăsește în cauză, instanța de apel neacordând mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut atunci când a statuat în sensul obligării pârâților de a emite dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, colț cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafață de 166,96 mp și construcție compusă din camera de pe colț și beci situat pe str. Mihai Viteazu și din camera 3, hol și bucătăria din corpul C situat pe str. Gh.

Murea - astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E. - respectiv, obligarea pârâților de a emite dispoziție motivată prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptățite, pentru imobilul teren în suprafață de 113,98 mp și construcțiile vândute prin contractele de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1966, din 12 noiembrie 1996. Soluția pronunțată de instanța in apel a fost rezultatul propriei aprecieri asupra probatoriului administrat în cauză - înscrisurile administrate si raportul de expertiză efectuat în cauză - cum de altfel rezultă cu evidență din expunerea de motive a acestei hotărâri.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de hotărârea instanței de apel si propune în consecință un alt mod de evaluare a situației de fapt a dosarului si o altă soluție de dezlegare a pricinii, în lipsa unor considerente de drept care să susțină acest demers judiciar, nu este suficientă pentru modificarea/casarea hotărârii pronunțate.

Susținerea recurentei-reclamante referitoare la lipsa unui drept de dispoziție al statului asupra terenului în litigiu nu poate fi valorificată în sensul si cu efectele solicitate de această parte, întrucât, în circumstanțele particulare ale cauzei - contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părțile nerestituite din imobil, nu au fost supuse controlului judecătoresc și anulate, astfel că se bucură de prezumția de legalitate; potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale; incidența dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și art. 36 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, republicată, care motivează în drept soluția propusa, nu a fost contestată prin cererea de recurs - soluția a fost justificată pe deplin, atât prin considerente de temeinicie, cât și de legalitate.

În ceea ce privește dispozitivul deciziei instanței de apel, criticat pentru nelegalitate, întrucât nu ar preciza în mod clar si concis modalitatea în care poate fi executat, susținerea este neîntemeiată și aceasta rezultă cu evidență din modul de redactare al acestei părți a hotărârii judecătorești pronunțate. Nu poate fi primită nici o critică referitoare la modul în care instanța de apel a calificat acțiunea reclamantei, cu toate consecințele pe care această pretinsă neregularitate le-ar produce în configurarea obligațiilor stabilite în sarcina pârâților, întrucât conținutul explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedește că instanța nu s-a considerat învestită cu o acțiune având ca obiect obligația de a face, ci cu o acțiune în realizarea dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 (instanța de apel a analizat pe fond pretenția concretă a reclamantei de restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu).

Critica referitoare la nesocotirea principiului celerității - principiu susținut si chiar consacrat in terminis in cuprinsul Legii nr. 10/2001 - nu poate fi primită, întrucât însăși acțiunea de față, prin analiza pe care au făcut-o pe fondul pretenției deduse judecații, reprezintă un remediu efectiv față de lipsa de acțiune a persoanei juridice notificate. (II) Criticile recurenților-pârâți susținute în mod formal pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., nu pot fi primite, pentru următoarele considerente: Critica referitoare la inadmisibilitatea primului capăt de cerere, întemeiata pe dispozițiile exprese ale art. 111 alin. (2) C. proc.

civ., nu este întemeiată, întrucât conținutul explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedește că acțiunea promovată de reclamantă a fost calificată si analizată pe fond ca o acțiune în realizarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că simpla speculație a modului de formulare si redactare a unei pretenții concrete în justiție - determinat de voința reclamantei, dar și de contextul legislativ existent la momentul promovării demersului judiciar - nu poate fi echivalentă unei veritabile critici de nelegalitate în recurs. Instanța nu a schimbat în apel obiectul pricinii și aceasta rezultă cu evidență din expunerea de motive a hotărârii atacate - considerentele, dar și dispozitivul hotărârii - solicitările reclamantei din petitul cererii de chemare în judecată regăsindu-se în soluția pronunțată.

Susținerea recurenților-pârâți conform căreia, doar în mod excepțional - să se dovedească refuzul nejustificat al persoanei notificate de a emite dispoziția administrativă - tribunalul ar avea competența să intre pe fondul raportului juridic litigios dedus judecății, și numai în privința cererile de restituire în natură, nu poate fi primită, întrucât situația de fapt prezentată de instanța de apel dovedește prin ea însăși că pretenția reclamantei de restituire a imobilului în litigiu, în modalitățile prevăzute de legea specială, a fost ignorată mult timp de persoana juridică notificată. Lipsa răspunsului la notificarea expediată de persoana îndreptățită la restituire în una din formele prescrise de legea speciala, echivalează cu refuzul restituirii imobilului si, drept consecință, conferă instanței prerogativa/obligația de a se pronunța în cauză, asupra pretenției concrete a reclamantei.

Toate celelalte critici care, în parte, fac trimitere explicită la probele administrate în cauză - la lipsa elementelor de identificare ale imobilului, la lipsa de identitate între proprietarul imobilului si cel de la care s-a expropriat acesta, la modul în care trebuie respectate servituțile legale ale noilor dobânditori - în parte, speculează fragmente din jurisprudența instanțelor de judecata în legătura cu aplicarea și interpretarea dispozițiilor legii speciale, dar fără legătură cu situația pendinte - în privința compensării cu alte bunuri sau servicii, respectiv competenței de soluționare a cererii de despăgubiri - nu pot fi primite, întrucât exced cadrului procesual de învestire în recurs, ele nereprezentând critici veritabile de nelegalitate în accepțiunea art. 304 C. proc.

civ. Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va r espinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.M.P. și de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța împotriva deciziei nr. 399/C din 14 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.M.P. și de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța împotriva deciziei nr. 399/C din 14 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.