ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2257/118/2006 (număr vechi 3631/2006)

reclamantul L.M.A., în contradictoriu cu parații Primăria

municipiului Constanța prin Primar, SC M. și SC A.M. SRL, a solicitat

instanței să constate nulitatea absolută și lipsa de orice

efecte juridice a deciziei administrative nr. 2043 din 24 august 1958 a

Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța

privind imobilul teren în suprafață de 857 m.p., identificat ca fiind

lotul 38-a din careul 37; nulitatea absolută și lipsa de efecte

juridice a contractului de vânzare cumpărare nr. 3 din 8 septembrie 1992

încheiat între pârâții SC M. SA și SC A.M. SRL autentificat sub nr. 218

din 20 februarie 2002 a BNP G.P. pentru același teren și obligarea

pârâtei Primăria municipiului Constanța prin Primar să

soluționeze notificarea

printr-o

dispoziție, conform art. 25 al Legii nr. 10/2001 privind

restituirea în natură a

imobilului de mai sus.

La data de 23

noiembrie 2006 reclamantul și-a completat cererea de chemare in

judecată cu capătul de cerere vizând constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC M. SA

și SC A.M. SRL, cu nr. 6956 din 05 decembrie 2001, autentificat la data de

20 februarie 2002 și

transcris în

cartea funciară Constanța sub nr. 5612 din 20 februarie 2006, în

favoarea SC A.

M. SRL.

Temeiul

de drept al cererii l-au reprezentat dispozițiile art. 966 și 968 C.

civ.

,

precum și art. 21 alin. (5) al legii nr. 10/2001.

Printr-o nouă

completare (f.41) la cererea introductivă, reclamantul a solicitat

obligarea celor 3 pârâți la plata sumei datorate pentru lipsa de

folosință a imobilului-teren în litigiu, deținut samavolnic de

către aceștia. În referire la ultimul capăt de cerere,

reclamantul a precizat (f.87) că, față de lipsa răspunsului

unității deținătoare la notificările depuse,

instanța poate proceda direct la soluționarea cererii de restituire,

solicitând pe această cale restituirea în natură a terenului în

suprafață de 857,10 mp.

O nouă serie de

precizări a fost depusă la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2007

(f.l21), precizare față de care în ședința publică din

20.09 2007 s-a stabilit că :

- în ceea ce

privește capătul 2 din cererea inițială prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3 din 08 septembrie 1992 încheiat între SC M. SA și

SC A.M. SRL, nu a avut loc o vânzare a terenului, ci doar a unui activ

comercial, motiv pentru care, neînstrăinându-se terenul în litigiu,

reclamantul a învederat instanței că nu mai insistă în acest

capăt de cerere ;

- în ceea ce

privește modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, la

fila 125 din dosar, s-a depus adresa nr. 10313 din 01 iulie 2002 a SPIT-VBL

Constanța din care a rezultat că terenul viran în suprafață

de 857,00 mp, proprietatea lui M.L., a trecut în anul 1952 în proprietatea

statului, conform Deciziei nr. 111/1952, aspect față de care

reclamantul, prevalându-se de acest act drept înscrisul prin care și-a

pierdut în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, a renunțat la capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a deciziei administrative nr. 22043 din 24 august 1958

a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța ;

- în ceea ce

privește obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de

folosință, reclamantul a renunțat expres la această cerere.

Față de

aceste precizări, instanța a constatat că a rămas

învestită cu capetele de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6956 din 05 decembrie 2001

autentificat la data de 20 februarie 2002 sub nr. 218 de Biroul Notarului

Public G.P., încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL și restituirea în

natură a suprafeței de teren de 857,10 mp, reprezentând lotul nr. 38a

din careul 37.

Prin întâmpinare

(f.66), pârâta SC M. SA a invocat excepția admisibilității

capătului de cerere ce vizează constatarea nulității

absolute a deciziei de preluare a terenului în proprietatea statului;

excepția lipsei calității procesual active a reclamantului

și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

petitul acțiunii ce vizează nulitatea absolută a contractului de

vânzare cumpărare nr. 3 din 08 septembrie 1992, prin prisma art. 45 alin. (5)

al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în

ședința publică din 20 septembrie 2007, pârâta Primăria

municipiului Constanța a invocat excepția lipsei

capacității sale de folosință.

Prin

sentința civilă nr. 1580 din 27 septembrie 2007, Tribunalul

Constanța – Secția civilă a respins acțiunea civilă

formulată de reclamantul L.M.A.

, în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului Constanta

prin Primar,

SC „M.” SA

si SC A.M. SRL,

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare nr. 6956 din 5 decembrie 2001, încheiat între SC „M.”

SA și SC A.M. SA, intabulat prin încheierea nr. 2933 din 20 februarie 2006

(C.F. nr. 50612, nr. cad. 19641, teren 669 mp) și, în temeiul Legii nr.

10/2001, obligarea pârâților să îi restituie în natură terenul

în suprafață de 857,10 m.p. din lotul 38a, careul 37 M.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata în

favoarea pârâtei SC A.M.

SRL a sumei de 2.380 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată - onorariul

apărătorului ales.

Pentru a hotărî

astfel, asupra excepțiilor invocate,

instanța le-a respins la data de 20 septembrie 2007, pentru

următoarele motive:

Cu notificarea nr. 1893

din 8 noiembrie 2001 (f 17) și nr. 3129 din 21 noiembrie 2005 (f 18)

reclamantul a solicitat restituirea în natură a lotului 38-a din careul 37

în suprafață de 857,10 m.p. situat în M.

Din copia actului de

proprietate eliberată de Arhivele Naționale (f 11) rezultă

că M.L. a fost proprietarul terenului individualizat mai sus. Modalitatea

de preluare a acestuia nu a rezultat însă fără echivoc, obligând

instanța să procedeze la folosirea prezumțiilor simple și a

aspectelor de notorietate.

Astfel, din adresa nr.

10313 din 1 iulie 2002 (f 108) rezultă că imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza deciziei nr. 111/1952.

Este greu de crezut

că decizia nr. 111/1952 poate fi una și aceeași cu

Decretul nr. 111/1951, în lipsa unei

hotărâri judecătorești emisă în temeiul acestui

din

urmă act care să întărească o atare modalitate de preluare.

Pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă un lot.

Or, odată cu

adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938, zona Dobrogei, inclusiv

Stațiunea Mamaia, a fost declarată zonă militară, iar

terenul reclamantului nu a putut fi dobândit în anul 1935, în acea zonă,

decât printr-un act ce prevedea obligația acestuia de a edifica

construcția, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând

rezoluțiunea de plin drept a contractului fără somație,

notificare sau în curs de judecată.

Față de

această situație, reclamantul nu a făcut dovada respectării

clauzelor contractuale de către autorul său, ori sarcina probei îi

incumba acestuia.

Astfel, s-a

considerat că între Primăria Constanța și reclamant a

intervenit an contract de vânzare-cumpărare, prin care s-au stabilit

raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligației de a edifica o

construcție pe terenul cumpărat a determinat Primăria să

rezilieze contractul de vânzare-cumpărare. Așadar, Primăria

Constanța a emis decizia de reziliere a contractului în calitate de parte

contractantă și în considerarea clauzelor ce prevăd

obligația de construire pe

teren, pe

care le-a apreciat ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV,

astfel

încât nu se poate reține o preluare abuzivă a imobilului în

proprietatea statului.

Nu a fost

trecută cu vederea nici atitudinea subiectivă a reclamantului care,

prin cererea introductivă, a solicitat anularea deciziei administrative nr.

22043 din 24 august 1958, aspect ce întărește convingerea

instanței că acesta a fost

temeiul

de preluare în proprietatea statului al terenului (pe care reclamantul l-a

și

depus la dosar) și nu decizia nr. 111/1952 față

de care, după depunerea sa de către SPIT-VBL, și-a modificat

acțiunea principală, acesta fiind noul temei exhibat de reclamant.

Cu referire la

capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6956 din 5 decembrie 2001 autentificat sub nr. 218

din 20 februarie 2002 s-au invocat, ca temei de nulitate al acestuia,

dispozițiile art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Conform

alin. (5) al Legii nr. 10/2001 „sub sancțiunea nulității

absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și

după caz juridice generate de prezenta lege este interzisă

înstrăinarea

(..)

a bunurilor

imobile - terenuri și/sau construcții”.

Pentru a se putea

face aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) ar trebui ca, în prealabil,

părțile contractului să fie încunoștințate despre

existența procedurilor administrative sau juridice, prin care se

urmărește de către cel îndreptățit restituirea

imobilului.

Or, așa cum am

arătat mai sus, notificările au fost adresate Primăriei

Constanța. SC A.M. SRL, în calitate de cumpărătoare, fiind

notificată despre intenția reclamantului abia la data de 22 iunie 2006

(fila 21), mult după încheierea actului de vânzare cumpărare.

Cum niciuna dintre

părțile contractului nu a cunoscut declanșarea procedurilor

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamant, nu

li se poate aplica acestora sancțiunea prevăzută de

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

,

beneficiind de prezumția că au fost de bună credință

la dobândirea

dreptului de proprietate, prezumție ce nu a fost

răsturnată prin niciun mijloc de probă.

Împotriva

menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul L.M.A.

Prin decizia

civilă nr. 183/C din 1 iulie 2009 Curtea de Apel Constanța -

Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale

a admis apelul,

a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte

cererea; a obligat Primăria Municipiului Constanța să restituie

reclamantului în natură suprafața de 144 m.p. teren, identificat ca

fiind S2 (spațiu verde) în raportul de expertiză și anexa la

expertiza B., efectuat în mai 2009 (fila 68 dosar); a o

bligat Primarul Municipiului Constanța să emită

dispoziție cu

propunere de acordare de despăgubiri, conform

Titlului VII din Legea nr.

247/2005 pentru

terenul în suprafață de 713 m.p. ce nu poate fi restituit în

natură; a menținut

restul dispozițiilor sentinței; a

respins, ca nefondată, cererea intimatei SC A.M. SRL de acordare a

cheltuielilor de judecată și a obligat intimata Primăria

Municipiului Constanța la 2.000 lei cheltuieli de judecată către

apelant (fond și apel).

În motivarea acestei

soluții instanța de apel a reținut că

reclamantul a notificat în 8 noiembrie 2001

Primăria Municipiului

Constanța, solicitând restituirea

terenului în suprafață de 857,10 m.p. descris în notificare ca fostul

lot 38 a, careul 37 din Stațiunea Mamaia.

A înțeles

reclamantul, la momentul notificării,

să probeze dreptul său de proprietate cu

înscrisul eliberat de

Arhivele Naționale care atestă că în registrul de terenuri de la

M. nr. 61/1935 aflat la Primăria Constanța, figurează în anul

1935

mențiunea: „Numele și

prenumele: M.L. Lotul 38a, careul 37, suprafața

de 857,10 m.p.

Observațiuni: schimb. Localitatea: Mamaia."

Manifestarea

de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea

rezoluțiunii

contractului de

vânzare-cumpărare

, a fost exprimată încă din anul 1958, prin Decizia nr. 22043,

așa cum a reținut

corect și instanța de fond.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare

și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către

stat, cum greșit susține

reclamantul,

ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei

Primăria

Constanța de a da

eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia

sa

terenul în litigiu, întrucât, în

urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare,

terenul urmează să intre în patrimoniul vânzătoarei.

În

speță însă, se reține că, anterior manifestării

voinței creditorului

vânzător de a da eficiență pactului

comisoriu de gradul IV, prin sentința civilă nr. 843 din 07 iulie

1954, pronunțată de Tribunalul Popular al orașului

Constanța, a fost admisă cererea formulată de Circa a III-a

Financiară Constanța, în contradictoriu cu pârâtul M.L., domiciliat

în

București, str. Brîncoveanu -

domiciliu menționat și în Registrul fiscal,

Matricola 2, unde

este menționat și Centrul Național de Românizare (filele 68,69

din dosarul voi. I al CA Constanța) și, în conformitate cu

dispozițiile

Decretului nr. 111/1954,

s-a dispus trecerea terenului proprietatea pârâtului, în

patrimoniul

statului, ca bun abandonat.

Din

considerentele hotărârii judecătorești rezultă că

proprietarul nu

a

mai făcut nici un act de administrare și nu a mai plătit

impozite pentru terenul situat în Mamaia, înscris la rol la nr. 270, matricola nr.

353, din anul 1948, pentru care, fiind întrunite condițiile impuse de art.

6 din Decretul nr. 111/1951, bunul a trecut la stat ca fiind rămas

fără stăpân.

În mod greșit

prima instanță a apreciat că mențiunea „D.

3/1951” din Registrul fiscal este echivocă în

privința modalității de preluare de către s

tat a

imobilului înscris în aceste evidențe, câtă vreme, așa cum

corect a susținut reclamantul, era de notorietate preluarea de către

stat a multor imobile prin intermediul Decretului nr. 111/1951, situație

confirmată prin depunerea în

la dosar a

sentinței nr. 843/1954 a Tribunalului Popular al orașului

Constanța.

De altfel, o

particularitate a speței o reprezintă faptul că, începând cu

anul 1942 și până în 1949 imobilul a figurat în posesia Centrului

Național de Românizare, dată fiind originea etnică a

proprietarului, dl. M.L., așa cum rezultă din Matricola nr. 2

fiscală.

Astfel, terenul ce

aparținea d-lui L. nu a mai fost în posesia sa încă din anul 1942,

trecerea la stat fiind săvârșită prin preluarea lui, ca bun

fără stăpân, în baza Decretului nr. 111/1951, anterior

manifestării voinței vânzătorului de a da eficiență

pactului comisoriu

de gradul IV prin Decizia

nr. 22043/1958.

Conform

dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, prin

imobile preluate abuziv se înțeleg și

"imobilele considerate a fi fost abandonate

în baza unei

dispoziții administrative sau a unei hotărâri pronunțate în

temeiul Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situației bunurilor

de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără

moștenitori sau fără stăpân, în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reținându-se

că terenul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, ca

bun abandonat, instanța de apel a constatat că Legea nr. 10/2001 este

aplicabilă în cauză, reclamantul fiind îndreptățit la

repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă de către stat a

imobilului proprietatea sa.

Conform

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 se restituie în natură

terenurile libere, iar pentru terenurile ocupate, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent. În alin. (2) al aceluiași articol, se prevede

că în ipoteza în

care pe terenurile

preluate în mod abuziv s-au edificat construcții noi, autorizate,

persoana

îndreptățită va obține restituirea în natură a

părții de teren rămasă liberă, iar pentru

suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituțiilor legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

Din suplimentul la

expertiza imobiliară efectuată în cauză de inginer B.E. la 25

mai 2009 (fila 67-68 vol. II dosar C.A. Constanța), rezultă că

terenul în suprafață de 857 m.p., revendicat de reclamant, este liber

pe o suprafață de 144 mp, identificată S2 în schița

anexă la expertiză, diferența

până

la 857 m.p. fiind afectată de carosabilul Bd-ului Mamaia ( domeniu public

de

interes național ) pe o suprafață de 389 m.p. și

de trotuare (proprietatea publică a Municipiului Constanța) pe o

suprafață de 369 m.p.

Având în vedere

considerentele expuse cu privire la identificarea terenului, respectiv faptul

că dreptul de proprietate al reclamantului a avut ca obiect material lotul

38c din careul 37; având în vedere identificarea plasamentului actual al

acestui lot prin expertiza efectuată în cauză de dl. expert B.,

precum și determinarea deținătorilor actuali ai terenului, în

speță Municipiul Constanța, instanța a apreciat ca

fără folos practic pentru reclamant discutarea legalității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC M. SA

și SC A. SRL sau a bunei-credințe a părților la încheierea

acestor contracte, obiectul convenției dintre pârâți fiind un imobil

diferit de cel preluat de către stat de la reclamant. În aceste

condiții, pentru alte considerente decât cele reținute de prima

instanță, soluția de respingere a cererii de constatare a

nulității acestor contracte va fi menținută.

Întrucât terenul este

liber pe o suprafață de 144 m.p., în temeiul dispozițiilor art. 10

din Legea nr. 10/2001 instanța a admis solicitarea apelantului-reclamant

și a dispus restituirea în natură a acestui teren.

În

privința

diferenței de teren de 713 m.p., afectată integral de căi de

comunicație aflate în proprietatea publică a statului român sau a

Municipiului Constanța, restituirea în natură a acestuia nu este

posibilă, reclamantul fiind îndreptățit la măsuri

reparatorii în echivalent, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Împotriva

menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal,

apelantul–reclamant L.M.A. și intimata-pârâtă Primăria

Municipiului Constanța, prin Primar și Primarul Municipiului

Constanța pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

motivelor de recurs formulate de apelantul-reclamant L.M.A. s-a arătat

că instanța de apel a

descoperit

pentru prima oară în acest stadiu procesual că

terenul

înstrăinat de SC M. SA către SC A.M. SRL (lotul 38a) nu ar fi

proprietatea acestuia, iar ca urmare înstrăinarea s-a făcut în mod

legal, în condițiile în care prima instanța respinsese acțiunea

pe cu totul alte temeiuri.

Printr-un asemenea

mod de abordare a apelului, arată recurentul, este evident faptul că i

s-a încălcat dreptul la apărare, ceea ce demonstrează încă

o dată că vocația ce i-o conferă art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, de a beneficia de un proces echitabil, i-a fost

încălcată în mod flagrant.

Curtea a omis să

examineze motivul de apel prin care reclamantul a criticat exhaustiv

nelegalitatea sentinței tribunalului, prin care i s-a respins capătul

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 218 din 20

februarie 2002.

Instanța si-a

fundamentat această poziție, arătând că examinarea

legalității contractului încheiat între SC M. SA și SC A.M. SRL,

"este lipsită de interes pentru

reclamant",

câtă vreme obiectul

convenției încheiată între

aceste societăți îl

constituie un alt imobil decât cel preluat de stat de la reclamant.

Acest mod de abordare

a apelului dedus judecații Curții este nelegal sub multiple aspecte.

În

primul rând, este de reținut că reclamantul a introdus

două

notificări prin care a solicitat măsuri reparatorii prin restituirea

în natură a lotului 38a în suprafață de 857,10 m.p. din

parcelarea localității Mamaia, ambele fiind adresate Primăriei

municipiului Constanța.

Înstrăinarea

lotului nr. 38a prin actul nr. 6956 din 5 decembrie 2001 - autentificat

ulterior sub nr. 218 din 20 februarie 2002 la BNP G.P. s-a făcut în

disprețul interdicției impusă de art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, text a cărui încălcare se sancționează cu

nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

Spre deosebire de

prima instanță, care i-a negat în totalitate dreptul de a cere

măsuri reparatorii, soluția adoptată în apel îi recunoaște,

în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de

857,10 m.p. din parcelarea localității Mamaia, un pas important,

apreciabil și pentru argumentația laborioasă prin care s-a

demonstrat că prima instanță a greșit respingându-i

acțiunea. Dar, din păcate, ceea ce i s-a dat cu o mână i s-a

luat cu cealaltă, Curtea statuând cu argumente neconvingătoare

că reclamantul nu a dobândit în proprietate lotul 38a - cu privire la a

cărui restituire în natură a notificat Primăria, ci lotul 38c, cu

aceeași suprafață, această concluzie a Curții fiind

artificială, fără o bază probatorie convingătoare.

Curtea avea obligația să dea un răspuns complet

motivului de apel prin care a criticat soluția de respingere a cererii de

constatare a nulității absolute a înstrăinării

autentificată sub nr. 218 din 20 februarie 2002, obligație ce

subzistă cu atât mai mult cu cât menținerea valabilității

înstrăinării s-a făcut pe cu

totul

alte motive decât cele avute în vedere de prima instanță.

Art.

304 pct. 7 C. proc. civ., sancționează cu nulitatea o asemenea

abordare a judecății.

Unicul

document care se impunea a

fi luat în considerare este "Registrul de terenuri

de la M. nr. 61/1935", care le-a fost eliberat în copie de Arhivele

Naționale, și care se află la dosarul cauzei. Potrivit acestui

document incontestabil, reclamantul apare ca proprietar al lotului 38a, careul

37, cu suprafața de 857,10 m.p.

Expertiza

tehnică efectuată în cauză de expertul B.E. a identificat lotul 38a,

care, în structura topografică actuală, apare cu suprafața de

612 m.p. (suprafața de 397 m.p. face parte din terenul

"cumpărat" de SC A.M. SRL de la SC M. SA; suprafața de 106

m.p. are destinația de spațiu verde; suprafața de 109 m.p. este

ocupată de aleea carosabilă și trotuare).

În același timp,

expertul a constatat că lotul 38c are în prezent suprafața de 972

m.p. (29 m.p., suprafață ocupată de SC A.M. SRL; 185 m.p. -

spațiu verde, 758 m.p. - afectat șoselei si trotuarelor).

Instanța,

ignorând concluziile expertului B.E., l-a trimis la lotul 38c, în urma unei

interpretări ilogice a inadvertențelor din evidențele la care

acesta s-a referit. Printre acestea este și argumentul potrivit

căruia, în registrul de proprietăți pe anii 1936-1938,

reclamantul apare ca titular al lotului 38e, în timp ce lotul 38a apare ca

fiind proprietatea numitului M.G. Argumentul cuprinde însă o eroare

incomensurabilă: numitul M.G. este titularul unui lot cu număr

identic, dar care este situat în careul 40. Or, terenul în litigiu se

află, incontestabil, în careul 37. A doua eroare pe care și-a

întemeiat argumentația, privește indicativul "38e". Așa

cum s-a mai subliniat, lotul 38 are doar

trei

parcele: 38a, 38b si 38c (deci, 38e nu a existat niciodată).

Confuziile repetate

făcute de autorități, nu pot, sub nicio formă, să fie

interpretate în modalitatea statuată de Curte - iar aceasta cu atât mai

mult cu cât mențiunea din "Registrul de terenuri de la M. nr. 61/1935",

potrivit căreia M.L. apare ca titular al lotului 38a în

suprafață de 857,10 m.p. este

neechivocă, putând fi

infirmată numai prin documente clare

și incontestabile,

nicidecum cu

inadvertențe și supoziții fără un temei serios.

Modul în care Curtea

a interpretat probele aflate la dosar contravine flagrant principiului

statornicit prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 - text care statuează

că, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive.

Registrul de terenuri

nr. 61/1935

este

primul înscris care, din punct de vedere temporal, confirmă dreptul

său de proprietate asupra lotului 38a, careul 37 și emană de la

autoritatea care i-a transmis acest drept.

Celelalte

mențiuni se

regăsesc

în evidențele fiscale și, dovadă că pentru emitenții

lor nu conta prea mult amplasamentul, ci suprafața impozabilă, cuprind

date contradictorii și chiar inadvertențe, de la o perioada la alta. Drept

consecință, este un non sens, ca în temeiul lor să fie infirmat

înscrisul eliberat de Arhivele Naționale, care îndeplinește toate

cerințele care să-i confere credibilitatea totală.

Înstrăinarea

terenului identificat sub denumirea Lotul 38a, s-a făcut cu încălcarea

dispoziției imperative cuprinsă în art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001,

iar drept consecință actul juridic autentificat sub

nr.

218 din 20 februarie 2002 este lovit de nulitate absolută. În

speță nu se pune problema bunei sau relei-credințe, criteriu

care este incident numai în cazul actelor de înstrăinare perfectate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

recurs formulate, intimații-pârâți Primăria municipiului

Constanța și Primarul Municipiului Constanța au arătat

că instanța de apel, în mod nelegal, a obligat Primăria

Municipiului Constanța să restituie în natură suprafața de

teren de 144 m.p., având în vedere că Primăria este doar o entitate

funcțională, fără personalitate juridică și patrimoniu

propriu, care nu poate proceda la restituirea unui bun ce nu are cum să îi

aparțină. Doar unitatea administrativ - teritorială este

persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică

deplină si patrimoniu propriu care, în justiție, este reprezentată

de către primar, conform art. 21 alin. (1) si (2) din Legea nr. 215/2001.

Având în vedere

că Legea nr. 10/2001 prevede că unitatea administrativ -

teritorială este cea care are calitatea de unitate deținătoare,

restituirea către persoana îndreptățită urmând a se face

prin dispoziția motivată a primarului (art. 21 alin. (4)), se

solicită instanței de recurs să constate că Primăria

Municipiului Constanța nu are, în principal, capacitate de

folosință iar, în subsidiar, calitate procesual pasivă în ceea

ce privește restituirea în natură a terenului.

Instanța de apel

a ignorat conținutul înscrisului existent la fila 72, volumul I al

dosarului de apel, din care rezultă că pe terenul de 144 m.p. - cu

destinația de spațiu verde, restituit în natură - există

rețele de canalizare, termoficare, alimentare cu apă și energie

electrică. Nu a fost avută în vedere nici

destinația de spațiu verde, confirmată și de

către expert.

Obligarea Primarului

Municipiului Constanta la emiterea unei dispoziții care să

conțină propunerea de acordare de despăgubiri este și ea

nelegală deoarece a fost pronunțată în contradictoriu cu o

persoană care nu a avut calitatea de parte în dosar. Pârâții, și

ulterior intimații, în cauză au fost doar Primăria Municipiului

Constanța, SC M. SA și SC A.M. SRL.

În speța de

față, a figurat în calitate de intimat-pârât Primăria

Municipiului Constanța reprezentată prin Primar - situația

rezultând în mod clar din acțiune, precizările ulterioare și

motivele de apel - și nu Primarul Municipiului Constanta, în calitatea sa

de primar al entității învestite cu soluționarea

notificării.

Un alt motiv de

critică al soluției din apel îl reprezintă nesoluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

municipiului Constanța în ceea ce privește acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, invocată la ultimul termen și unită

cu fondul.

Un ultim motiv de

recurs se referă la obligarea Primăriei Municipiului Constanța

la plata cheltuielilor de judecata de 2.000 Ron - reprezentând onorariu de

expert - în condițiile în care, cu prilejul cuvântului pe fond,

apelantul-reclamant, prin apărător, a precizat că nu le

solicită, rezervându-și dreptul unei acțiuni separate.

formulat de apelantul-reclamant L.M.A., în raport de criticile menționate,

Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Încălcarea

dreptului la apărare în faza apelului invocată de recurent, în raport

de împrejurarea că în considerentele deciziei din apel a fost

stabilită o altă situație de fapt decât cea avută în vedere

la prima instanță, nu poate fi reținută, Înalta Curte

considerând că instanța de apel, în considerarea efectului devolutiv

al apelului, realizând o nouă judecată a fondului, atât cu privire la

problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, pe baza

interpretării probelor, poate să constate existența unei alte

situații de fapt decât cea reținută de prima instanță.

Cât timp probele au

fost administrate cu respectarea principiului contradictorialității,

părțile având posibilitatea de a le interpreta în concluziile lor la

momentul susținerii apelului, nu se poate susține o încălcare a

dreptului lor la apărare prin faptul că, procedând la interpretarea

și coroborarea probatoriului, instanța de apel a reținut o

altă situație juridică a imobilului în litigiu.

Aceasta întrucât este

atributul instanței, ca în motivarea deciziei pronunțate, să

argumenteze atât asupra situației de fapt, cât și asupra celei de

drept, iar împrejurarea că, în urma acestei analize, ajunge la stabilirea

altei situații de fapt decât cea avută în vedere de prima

instanță, nu presupune repunerea cauzei pe rol pentru a pune în

discuție această nouă situație de fapt, fiind posibil ca schimbarea

cadrului faptic să se datoreze noilor probe administrate în apel sau unei

alte interpretări a probelor realizată de către instanța de

apel, care are această posibilitate ca urmare a efectului devolutiv al

apelului.

Instanța de apel

a reținut,

având

în vedere identificarea plasamentului actual al acestui lot prin expertiza

efectuată în apel de dl. expert B., că dreptul de proprietate al

reclamantului a avut ca obiect material lotul 38 c din careul 37.

Constatările

instanței de apel sub aspectul modului de interpretare a probelor nu pot

face obiect de analiză în recurs, deoarece motivele de recurs

prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu mai prevăd această

posibilitate, odată cu abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, nu pot

fi analizate amplele critici ale recurentului privind modul în care

instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze probele.

În ceea ce

privește forța probantă pe care, în opinia recurentului, ar fi

trebuit să o aibă mențiunea din Registrul de terenuri de la M. nr.

61/1935, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în

vedere acest înscris în analiza sa, coroborându-l cu raportul de expertiză

efectuat în această fază procesuală și cu celelalte

înscrisuri privind situația juridică a terenului, din care

rezultă date contradictorii privind numerotarea terenului în litigiu,

astfel cum de altfel recunoaște și recurentul, în raport de toate

aceste probatorii instanța de apel concluzionând că amplasarea

terenului este alta decât cea menționată în notificare, respectiv în

lotul 38 c din careul 37, iar nu în lotul 38 a din același careu.

Pentru ca recurentul

să poată dovedi contrariul acestui fapt avea posibilitatea în recurs

să administreze alte înscrisuri, în temeiul art. 305 C. proc. civ.,

respectiv să depună la dosar contractul de schimb între autorul

contestatorului și M.G., având ca obiect lotul 38 e și lotul 38 a,

contract la care se face referire în copia eliberată de Arhivele

naționale privind „fondul Primăriei Constanța, registrul de

terenuri de la M. nr. 61/1935” existentă la fila 11 dosar fond. Prin administrarea

de noi probe contrare situației de fapt reținute în apel,

instanța de recurs ar fi putut reaprecia situația de fapt

reținută prin expertiză, dacă nu s-ar fi impus

administrarea altor probatorii inadmisibil de administrat în recurs.

Prin urmare, toate

criticile recurentului privitoare la greșita amplasare a terenului în

suprafață de 857,10 mp vor fi apreciate ca nefondate.

Luând în considerare

faptul că obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 20 februarie

2002 îl constituie terenul situat în lotul 38 a din careul 37, teren care nu

face obiectul prezentei cauze, pentru motivele menționate anterior, Înalta

Curte apreciază că în mod corect instanța de apel - constatând

că apelantul este proprietarul altui lot de teren, nr. 38 c, situat în careul

37 - a apreciat ca fără folos practic pentru reclamant discutarea

legalității contractului de vânzare-cumpărare sau a

bunei-credințe a părților la încheierea acestui contract.

În

aceste condiții, nefiind dovedit interesul reclamantului în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 20 februarie 2002

sub nr. 218 de Biroul Notarului Public G.P., încheiat între SC M. SA și SC

A.M. SRL, ca și condiție a exercitării acțiunii civile,

instanța nu avea obligația de a răspunde complet motivului de

apel privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, o astfel de

nemotivare nefiind arbitrară, ci bazată pe constatarea neîndeplinirii

tuturor condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ceea ce face inutilă

analizarea pe fond a acestui capăt de cerere al acțiunii.

2.

Analizând recursul

formulat de Primăria municipiului Constanța, prin Primar și

Primarul municipiului Constanța, Înalta Curte îl apreciază ca fiind

fondat, pentru considerentele expuse în continuare:

În conformitate cu art. 1 lit. i) din

Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală,

unitățile administrativ-teritoriale sunt: comunele, orașele

și județele; în condițiile legii, unele orașe pot fi

declarate municipii. Art. 67 din Legea nr. 215/2001 prevede că primarul

reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu

alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori

străine, precum și în justiție.

Art. 94 stabilește că autoritățile

administrației publice locale din municipii sunt Consiliul General, ca

autoritate deliberativă, precum și primarul general al municipiului,

ca autoritate executivă, alese în condițiile Legii privind alegerile

locale.

Prin

urmare, calitate procesuală pasivă într-un proces poate avea numai

unitatea administrativ-teritorială, singura care are

capacitate

juridică deplină.

Primăria municipiului nu este menționată

ca entitate juridică distinctă și nici nu are atribuții

proprii de reprezentare.

În

art. 91 al Legii nr. 215/2001 este definită noțiunea de primărie

în următoarea accepțiune: “Primarul, viceprimarul, secretarul

unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate

al primarului constituie o structură funcțională cu activitate

permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau

municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local

și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale

colectivității locale”.

În

concluzie, Înalta Curte apreciază că în cauză, calitate de parte

are numai unitatea administrativ-teritorială, respectiv

Municipiul

Constanța, iar dreptul de reprezentare în justiție revine Primarului

general, astfel că Primăria municipiului Constanța nu poate fi

parte în proces, neavând personalitate juridică și nici

atribuții

proprii de reprezentare.

Astfel

fiind, va fi înlăturată dispoziția de obligare a Primăriei

municipiului Constanța să restituie în natură reclamantului

suprafața de 144 m.p. ca și cu privire la cheltuielile de

judecată stabilite în sarcina sa, constatându-se că nu are calitate

procesuală pasivă, deci nu poate fi considerată ca parte care a

căzut în pretenții, pe de o parte, iar, pe de altă parte,

că în apel reclamantul a precizat că își rezervă dreptul de

a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Însă, fiind

citat în cauză Primarul municipiului Constanța, Înalta Curte

apreciază că procedura a fost legal îndeplinită cu această

parte, neavând relevanță împrejurarea că a fost citat în

calitate de reprezentant al primăriei, cât timp acesta a avut

cunoștință de proces și posibilitatea de a formula

apărări în cauză, astfel încât nu poate invoca nici o

vătămare.

Prin urmare, în mod

corect a fost obligat să emită dispoziție

cu

propunere de acordare de

despăgubiri

,

conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005

pentru terenul în suprafață de 713 m.p. ce nu poate fi restituit în

natură.

În

ceea ce privește terenul în suprafață de 144 mp care a fost

restituit în natură, Înalta Curte observă că instanța de

apel nu a analizat situația juridică a acestui teren, dispunând

restituirea în natură în considerarea unicului argument desprins din

constatările expertului că terenul este liber, fără a se

preocupa de aflarea situației juridice concrete a acestui teren, în

condițiile în care din înscrisul existent la fila 72 a volumului I din

dosarul de apel rezultă că terenul este afectat de detalii de

canalizare, termoficare, alimentare cu apă și este spațiu verde,

astfel cum se susține și în motivele de recurs.

Apreciind

că împrejurarea de fapt constând în stabilirea situației juridice a

terenului restituit în natură nu a fost deplin stabilită, prin

interpretarea per a contrario a art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va casa în

parte decizia recurată și va trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de

Apel Constanța, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de apel va administra probe din care să rezulte

situația juridică a suprafeței de 144 mp, pentru a se stabili

dacă această suprafață de teren poate fi restituită în

natură.

Deși prevederile

art. 313 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în caz de casare, să trimită cauza altei instanțe

de același grad atunci când interesele bunei administrări a

justiției o cer, Înalta Curte apreciază că nu au fost invocate și

dovedite motive care să justifice o astfel de măsură, astfel

încât cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel

Constanța.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de apelantul-reclamant L.M.A., va admite recursul declarat de

Primăria municipiului Constanța, prin Primar și Primarul

municipiului constanța, va casa în parte decizia recurată în ce

privește dispoziția de obligare a Primăriei municipiului

Constanța să restituie în natură reclamantului suprafața de

144 m.p., ca și cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în

sarcina acestei intimate, va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel

Constanța și va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul L.M.A., împotriva deciziei nr. 183/C din 1 iulie 2009 a

Curții de Apel Constanța - Secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Admite recursul

declarat de Primăria municipiului Constanța, prin Primar și

Primarul municipiului Constanța, împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte

decizia recurată în ce privește dispoziția de obligare a

Primăriei municipiului Constanța să restituie în natură

reclamantului suprafața de 144 m.p., ca și cu privire la cheltuielile

de judecată în ce privește pe această intimată.

Trimite cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel Constanța. Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 martie 2010.