ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6292/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 11 noiembrie 2002, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâții municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local Constanța pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i restituie reclamantei în natură terenul în suprafață de 103 mp situat în Constanța. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamantei și a fost naționalizat, deși aceștia nu se încadrau în categoria persoanelor cărora le erau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

Construcția situată pe teren a fost demolată în anul 1984. La 27 ianuarie 2003 reclamanta și-a modificat cererea în sensul că a solicitat obligarea Primarului municipiului Constanța să emită o decizie motivată asupra cererii de restituire formulată. Sentința prin care judecătoria a admis acțiunea astfel cum a fost modificată, și decizia prin care Tribunalul Constanța a respins apelul declarat de pârâți, au fost casate în recurs și cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanță la tribunal. În fond după casare a fost pronunțată sentința civilă nr. 20 din 6 ianuarie 2005 prin care s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâții municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța.

A fost admisă acțiunea și Primarul municipiului Constanța a fost obligat să răspundă prin dispoziție motivată notificării înregistrată sub nr. 1002 din 25 iulie 2001. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și nici nu s-a apărat invocând nedepunerea de către reclamantă a actelor doveditoare. Apelurile declarate de ambele părți împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 466 C din 6 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

În considerentele deciziei sale, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită susținerea apelanților, referitoare la inexistența obligației de a face, câtă vreme dispozițiile art. 23 alin. (1) din lege prevăd că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării, iar din lucrările dosarului rezultă în mod cert că soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului nu s-a realizat nici după mai mult de 3 ani de la data notificării. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs atât de către reclamantă cât și de Primarul municipiului Constanța. Recursul declarat de reclamantă nu a fost motivat. Conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Iar potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care ar putea fi invocate motive de ordine publică. Întrucât în speță nu s-a constatat incidența vreunui motiv de ordine publică pe care instanța să-l invoce din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată de către reclamantă. Critica formulată de pârât, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte: Reclamanta a solicitat emiterea unei dispoziții de restituire în natură a bunului imobil notificat, cerere care se încadrează în obligația de a face. În această situație ar putea fi distinse două situații.

O primă situație este aceea în care norma prevăzută de art. 23 din lege conține un termen de recomandare deoarece norma nu este însoțită de sancțiune iar termenul este corelat cu cel devenit dilatoriu, de depunere a notificării și a documentației pe care se sprijină notificarea. O a doua situație este cea în care termenul de 60 de zile este caracterizat ca fiind unul imperativ. În acest caz cererea reclamantei este lipsită de interes, și deci inadmisibilă, deoarece instanța poate fi chemată să se pronunțe asupra obligației de a face numai atunci când ea rezultă dintr-o convenție sau dintr-o situație de fapt ce vizează o așezare fizică a lucrurilor din care această obligație izvorăște. Dacă termenul de executare a unei obligații este înscris în lege nu este nevoie de o hotărâre judecătorească, partea prejudiciată având fie calea prevăzută de art. 1075 C. civ.

fie cea prevăzută de art. 580 3 C. proc. civ. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantei întrucât aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Instanța de apel nu a avut în vedere probele din dosar din care rezultă că însăși reclamanta este în culpă pentru nerezolvarea notificării, aspect care rezultă din înscrisuri.

Analizând decizia atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea primei instanțe, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: În condițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data declanșării litigiului, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privința calificării termenului de 60 de zile.

Intervalul de timp pus la dispoziția unității deținătoare pentru soluționarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare, așa cum susține recurentul. Pe de altă parte, din dovezile administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul i-ar fi solicitat reclamantei suplimentarea probatoriului în dovedirea calității sale de persoană îndreptățită, astfel încât neconformarea petentei să fi justificat neemiterea unei decizii asupra notificării. În speță nu sunt incidente prevederile art. 580 3 C. proc. civ., care au în vedere neexecutarea unei obligații de a face înscrisă într-un titlu executoriu. Or, la data declanșării procedurii judiciare în prezenta cauză, reclamanta nu era în posesia unui titlu executoriu în care primarul să figureze în calitate de debitor al obligației de a face.

Față de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele de fond făcând aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză. După cum, împrejurarea că reclamanta nu ar fi depus toate înscrisurile necesare pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, nu atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, câtă vreme recurentul nu a administrat dovezi din care să reiasă că i-ar fi cerut reclamantei să depună înscrisurile ce ar fi fost necesare pentru soluționarea notificării. Așadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Constată nul recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 466 C din 6 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2006.