ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4157/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 28 ianuarie 2008, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul G.D.M. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța,

Primăria Municipiului Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța și SC

M. SA Constanța, anularea Dispoziției din 13 decembrie 2007 emisa de pârâta

Primăria Municipiului Constanta, prin primar și restituirea în natură, în

condițiile Legii nr. 10/2001, a cotei de 1/5 pentru un număr de 14 imobile

situate în Constanța.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat, în esență, că imobilele au trecut în mod abuziv

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - Anexa nr. 8 și a

Decretului nr. 513/1953 - Anexa nr. 9, că prin notificarea din 2002 transmisă

Primăriei Constanța sub nr. 1955/2002 prin intermediul executorului

judecătoresc S.C.A., autorul reclamantului, numitul G.C.R., a solicitat să i se

restituie imobilele menționate, iar prin dispoziția din 13 decembrie 2007 emisă

de pârâta Primăria Municipiului Constanța în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

s-a respins notificarea din 2002, ca fiind tardiv formulată.

Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 442 din 10 aprilie 2008, a respins ca

nefondată acțiunea, a admis excepția lipsi capacității de folosință a pârâtei

Primăria Municipiului Constanța și a respins acțiunea reclamantului față de

această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate

de folosință.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza notificărilor

înregistrate din 18 aprilie 2001 la B.E.J. S.C.A. și din 19 iulie 1001 la

Primăria Constanța, reclamantul G.D.M. a solicitat restituirea cotei de 1/2 din

imobilul situat în Constanța, imobil compus din teren și construcție, iar în

baza Dispoziției din 28 august 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța,

s-a respins această cerere.

La data de 9

octombrie 2005, reclamantul formulează o notificare, ce a fost înregistrată la

B.E.J. S.C.A. și sub nr. 124454/2002 la Primăria Constanța, pe care a

intitulat-o revenire și completare la notificarea din 18 iulie 2001 la B.E.J. S.C.

și respectiv din 19 iulie 2001 la Primăria Constanța, prin care solicită pe

lângă imobilul situat în în Constanța care face referire notificarea din 2001,

și alte 13 imobile situate în Constanța.

S-a reținut în

motivarea sentinței că, potrivit reglementărilor în vigoare, nu este posibilă

completarea unei notificări care deja fusese soluționată. Privitor la

restituirea celor 13 imobile, avea posibilitatea să formuleze pentru fiecare

imobil notificare în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Nerespectându-se acest termen, în mod corect Primarul Municipiului Constanța

prin dispoziția din 13 decembrie 2007 a respins cererea formulată de reclamant.

Curtea de apel

Constanța, prin Decizia civilă nr. 75/ C din 11 martie 2009, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant, reținând, în esență că, nerespectarea

termenului prevăzut de lege atrage decăderea de a formula o altă notificare,

iar faptul că reclamantul și-a intitulat cererea formulată după expirarea

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor,

revenire la notificarea formulată în anul 2001, nu are relevanță, întrucât

legea nu prevede posibilitatea completării notificării inițiale cu alte

imobile, ci doar posibilitatea depunerii de acte doveditoare privind calitatea

de persoană îndreptățită și dreptul de proprietate, după depunerea notificării,

dar până la soluționarea acesteia.

Împotriva

acestei din urmă decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.D.M.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând

că instanța a interpretat greșit natura completatoare a notificării din 2002,

aceasta neavând o natură de sine stătătoare, ci reprezentând o revenire la

notificarea din 2001, ce a fost formulată în termen. Totodată, instanțele de

fond și apel au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 și 23 din

Legea nr. 10/2001.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că, în lipsa unei interdicții expres prevăzute

de lege, notificarea formulată inițial putea fi completată ulterior prin

indicarea expresă a tuturor imobilelor preluate abuziv de la autorii

petentului. Art. 22 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 trebuie

interpretat în sensul și în spiritul legiuitorului, care prin instituirea

acestui termen de decădere a urmărit să sancționeze numai acele persoane care,

deși îndreptățite la restituire, nu au depus diligentele necesare pentru a

notifica în termen voința lor de le fi restituite imobilele preluate de stat în

mod abuziv.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru considerentele ce succed:

Recurentul a

invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., arătând că instanța a interpretat greșit natura completatoare a

notificării din 2002. Insa, această critică nu poate fi încadrată în

prevederile legale enunțate și, ca urmare, nu pot fi reținută, deoarece ipoteza

reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce

constituie o chestiune de fapt.

Nici criticile

formulate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu pot fi primite, deoarece, în cauză, s-a făcut o corectă interpretare și

aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, aplicabile.

Prin Dispoziția

din 28 august 2002, Primarul Municipiului Constanța a soluționat notificarea

petentului înregistrată la B.E.J. S.C.A. din 18 aprilie 2001.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură unică de soluționare a notificării, iar

după emiterea deciziei la notificarea formulată de petent, pârâtul s-a

dezinvestit și nu poate fi obligat la emiterea altei decizii ca răspuns la

cererea de restituire a imobilului.

Ca urmare, fața

de emiterea deciziei menționate de către Primarul Municipiului Constanța, ca

răspuns la notificarea formulată de petent, instanța nu poate reține în sarcina

pârâtului obligația de a emite un nou răspuns la această notificare.

Atâta vreme cât

a fost emisă o dispoziție, persoanei îndreptățite îi este recunoscut de lege

dreptul la o singură cale de atac în justiție, sub forma plângerii împotriva

deciziei/dispoziției emise în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, în

conformitate cu dispozițiile art. 26, care prevăd procedura de contestare a

deciziei.

Or, petentul a

depus prin intermediul executorului judecătoresc, o "revenire și

completare la notificarea din 2001" la data de 9 octombrie 2005, ulterior

emiterii dispoziției menționate.

Față de cele

reținute, este evident că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a completa o

notificare ce fusese deja soluționată, având la îndemână numai calea

contestării în justiție a dispoziției de respingere a cererii de restituire.

În plus, prin

cererea de completare a notificării, petentul a solicitat restituirea unor

imobile care nu fuseseră menționate în notificarea înregistrată la data de 18

aprilie 2001.

Ca urmare,

aceasta viza bunuri ce nu au făcut obiectul cererii de restituire formulată în

termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, așa încât, în mod

corect pârâtul a respins-o ca fiind tardiv formulată.

Astfel, în ceea

ce privește cererea de restituire a unui număr de 13 imobile din Constanța,

petentul a depășit termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu a fost

împiedicat de nimic să trimită notificarea în termen, având posibilitatea

legală de a depune ulterior actele doveditoare ale dreptului de proprietate cu

privire la toate aceste bunuri, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Lege,

care au creat posibilitatea ca aceste înscrisuri, precum și orice alte acte

necesare evaluării pretențiilor de restituire, să fie depuse până la data

soluționării notificării.

Petentul nu a

respectat termen expres prevăzut de lege pentru trimiterea notificării,

potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent pentru imobile, conform alin. (5) al art. 21 din legea specială.

Având în vedere

toate considerentele expuse, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul G.D.M. împotriva Deciziei nr. 75/ C

din 11 martie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu

minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.