ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4157/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2008, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul G.D.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Primăria Municipiului Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța și SC M. SA Constanța, anularea Dispoziției din 13 decembrie 2007 emisa de pârâta Primăria Municipiului Constanta, prin primar și restituirea în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001, a cotei de 1/5 pentru un număr de 14 imobile situate în Constanța.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat, în esență, că imobilele au trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - Anexa nr. 8 și a Decretului nr. 513/1953 - Anexa nr. 9, că prin notificarea din 2002 transmisă Primăriei Constanța sub nr. 1955/2002 prin intermediul executorului judecătoresc S.C.A., autorul reclamantului, numitul G.C.R., a solicitat să i se restituie imobilele menționate, iar prin dispoziția din 13 decembrie 2007 emisă de pârâta Primăria Municipiului Constanța în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a respins notificarea din 2002, ca fiind tardiv formulată. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 442 din 10 aprilie 2008, a respins ca nefondată acțiunea, a admis excepția lipsi capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Constanța și a respins acțiunea reclamantului față de această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza notificărilor înregistrate din 18 aprilie 2001 la B.E.J. S.C.A. și din 19 iulie 1001 la Primăria Constanța, reclamantul G.D.M. a solicitat restituirea cotei de 1/2 din imobilul situat în Constanța, imobil compus din teren și construcție, iar în baza Dispoziției din 28 august 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța, s-a respins această cerere. La data de 9 octombrie 2005, reclamantul formulează o notificare, ce a fost înregistrată la B.E.J. S.C.A. și sub nr. 124454/2002 la Primăria Constanța, pe care a intitulat-o revenire și completare la notificarea din 18 iulie 2001 la B.E.J. S.C. și respectiv din 19 iulie 2001 la Primăria Constanța, prin care solicită pe lângă imobilul situat în în Constanța care face referire notificarea din 2001, și alte 13 imobile situate în Constanța.

S-a reținut în motivarea sentinței că, potrivit reglementărilor în vigoare, nu este posibilă completarea unei notificări care deja fusese soluționată. Privitor la restituirea celor 13 imobile, avea posibilitatea să formuleze pentru fiecare imobil notificare în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 10/2001. Nerespectându-se acest termen, în mod corect Primarul Municipiului Constanța prin dispoziția din 13 decembrie 2007 a respins cererea formulată de reclamant.

Curtea de apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 75/ C din 11 martie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând, în esență că, nerespectarea termenului prevăzut de lege atrage decăderea de a formula o altă notificare, iar faptul că reclamantul și-a intitulat cererea formulată după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, revenire la notificarea formulată în anul 2001, nu are relevanță, întrucât legea nu prevede posibilitatea completării notificării inițiale cu alte imobile, ci doar posibilitatea depunerii de acte doveditoare privind calitatea de persoană îndreptățită și dreptul de proprietate, după depunerea notificării, dar până la soluționarea acesteia.

Împotriva acestei din urmă decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.D.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând că instanța a interpretat greșit natura completatoare a notificării din 2002, aceasta neavând o natură de sine stătătoare, ci reprezentând o revenire la notificarea din 2001, ce a fost formulată în termen. Totodată, instanțele de fond și apel au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 și 23 din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, în lipsa unei interdicții expres prevăzute de lege, notificarea formulată inițial putea fi completată ulterior prin indicarea expresă a tuturor imobilelor preluate abuziv de la autorii petentului.

Art. 22 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretat în sensul și în spiritul legiuitorului, care prin instituirea acestui termen de decădere a urmărit să sancționeze numai acele persoane care, deși îndreptățite la restituire, nu au depus diligentele necesare pentru a notifica în termen voința lor de le fi restituite imobilele preluate de stat în mod abuziv. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce succed: Recurentul a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța a interpretat greșit natura completatoare a notificării din 2002. Insa, această critică nu poate fi încadrată în prevederile legale enunțate și, ca urmare, nu pot fi reținută, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt.

Nici criticile formulate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, deoarece, în cauză, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, aplicabile. Prin Dispoziția din 28 august 2002, Primarul Municipiului Constanța a soluționat notificarea petentului înregistrată la B.E.J. S.C.A. din 18 aprilie 2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură unică de soluționare a notificării, iar după emiterea deciziei la notificarea formulată de petent, pârâtul s-a dezinvestit și nu poate fi obligat la emiterea altei decizii ca răspuns la cererea de restituire a imobilului. Ca urmare, fața de emiterea deciziei menționate de către Primarul Municipiului Constanța, ca răspuns la notificarea formulată de petent, instanța nu poate reține în sarcina pârâtului obligația de a emite un nou răspuns la această notificare.

Atâta vreme cât a fost emisă o dispoziție, persoanei îndreptățite îi este recunoscut de lege dreptul la o singură cale de atac în justiție, sub forma plângerii împotriva deciziei/dispoziției emise în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, în conformitate cu dispozițiile art. 26, care prevăd procedura de contestare a deciziei. Or, petentul a depus prin intermediul executorului judecătoresc, o "revenire și completare la notificarea din 2001" la data de 9 octombrie 2005, ulterior emiterii dispoziției menționate. Față de cele reținute, este evident că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a completa o notificare ce fusese deja soluționată, având la îndemână numai calea contestării în justiție a dispoziției de respingere a cererii de restituire.

În plus, prin cererea de completare a notificării, petentul a solicitat restituirea unor imobile care nu fuseseră menționate în notificarea înregistrată la data de 18 aprilie 2001. Ca urmare, aceasta viza bunuri ce nu au făcut obiectul cererii de restituire formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, așa încât, în mod corect pârâtul a respins-o ca fiind tardiv formulată. Astfel, în ceea ce privește cererea de restituire a unui număr de 13 imobile din Constanța, petentul a depășit termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu a fost împiedicat de nimic să trimită notificarea în termen, având posibilitatea legală de a depune ulterior actele doveditoare ale dreptului de proprietate cu privire la toate aceste bunuri, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Lege, care au creat posibilitatea ca aceste înscrisuri, precum și orice alte acte necesare evaluării pretențiilor de restituire, să fie depuse până la data soluționării notificării.

Petentul nu a respectat termen expres prevăzut de lege pentru trimiterea notificării, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobile, conform alin. (5) al art. 21 din legea specială. Având în vedere toate considerentele expuse, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.D.M. împotriva Deciziei nr. 75/ C din 11 martie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.