ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3277/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată instanței și înregistrată sub nr. 9920 din 4 octombrie 2007 reclamanta D.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanta și Primarul municipiului Constanța, să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanța, cu plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este unica moștenitoare a tatălui său D.G.P. și în termen legal a formulat notificările înregistrate sub nr. 4700 din 23 aprilie 2001 și nr. 4701 din 24 aprilie 2001 comunicate prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând restituirea în natură a celor două imobile.

S-a mai arătat că prin decizia nr. 68 din 19 aprilie 2006 pronunțată de către Curtea de Apel Constanța, definitivă și executorie, a fost admisă acțiunea cu obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanța să răspundă celor două notificări, însă acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, nici până la data promovării acțiunii. Reclamanta a mai învederat instanței faptul că cele două imobile au fost dobândite de către tatăl acesteia cu actul de vânzare cumpărare nr. 2724 din 22 ianuarie 1945, iar prin Decretul nr. 92/1950 ambele imobile au fost naționalizate și preluate în mod abuziv în proprietatea statului, iar în drept a invocat dispozițiile art. 480 și Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1256 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.E., a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanta să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezentând contravaloarea imobilelor situate în Municipiul Constanța, județul Constanța, calculate la standardele internaționale de evaluare, imobile identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert ing. B.E. a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilelor și a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanța la plata către reclamanta D.E. a cheltuielilor de judecată de 1300 lei reprezentând onorariul apărătorului ales și onorariul de expertiză tehnică imobiliară.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta D.E. și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilele solicitate, p reluarea abuzivă în proprietatea statului a celor două imobile s-a făcut fă ră o justă despăgubire a persoanei îndreptățite și, constatând că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, imobilele fiind înstrăinate terților, a stabilit o obligație în sarcina deținătorului pârât ca, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta D.E., cât și pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar. În apelul formulat, apelanta a criticat sentința pentru modul în care au fost aplicate dispozițiile legale referitoare la situațiile în care se pot acorda despăgubiri în echivalent și a susținut că instanța trebuia să oblige la acordarea de despăgubiri numai pentru partea înstrăinată din imobile, iar pentru partea liberă să se dispună restituirea în natură. Pârâții și-au motivat apelul criticând sentința pentru modul greșit în care a fost soluționată excepția tardivității formulării cererii completatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri pentru terenurile în litigiu și pentru că instanța a acordat despăgubiri, deși legea stabilește pentru unitatea deținătoare doar o obligație de a înainta dosarul în vederea acordării de despăgubiri.

În privința apelului declarat de reclamanta D.E., Curtea de Apel Constanța a reținut următoarele: Referitor la imobilul din Constanța, compus din teren în suprafață de 488 mp și construcție cu destinația de locuință, instanța a reținut că s-a vândut integral construcția către familia Alexandru, iar terenul, pe care se află amplasate, pe lângă locuința vândută și 2 construcții provizorii - chioșc și garaj - nu a fost înstrăinat către cumpărătorul construcției, fiind inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanța prin HCLM nr. 420/2001, iar contrar acestor date, tribunalul a reținut că imobilele au fost înstrăinate către chiriași și că sunt incidente dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la imobilul din Constanța, instanța de apel a reținut că acesta nu a fost înstrăinat integral, mansarda imobilului nefăcând obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu terții chiriași, astfel încât acest spațiu este considerat liber din punct de vedere juridic și trebuie restituit în natură către reclamantă, iar soluția restituirii în natură a spațiului de la mansardă, care nu a făcut obiectul înstrăinării către chiriași, se impunea în virtutea art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Spațiul liber de la mansardă nu este unul de folosință comună ori accesoriu unui apartament dintre cele care compun imobilul, așa încât restituirea lui în natură este posibilă și ea va fi dispusă prin aplicarea dispozițiilor legale prevăzute la art. 7 din Legea nr. 10/2001.

În privința terenului, instanța de apel a reținut că acesta este ocupat integral de construcția 1 S+P+1E+M. Având în vedere că apartamentele înstrăinate către chiriași au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și că, potrivit acestui act normativ, cumpărătorii au un drept de folosință asupra terenului aferent apartamentelor cumpărate și o vocație la dobândirea proprietății asupra acestor terenuri aferente, în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, instanța de apel a dispus restituirea în natură către reclamantă a cotei părți aferente spațiului restituit de la mansardă. In ceea ce privește imobilul din Constanța, s-a concluzionat că prima instanță a reținut corect că întreaga construcție naționalizată cu destinația de locuință a fost înstrăinată către chiriași în conformitate cu Legea nr. 112/1995, iar terenul aferent construcției are o suprafață de 148,85 mp astfel cum a fost determinată prin expertiza B.E.

și în raport cu prevederile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea dispusă prin art. 37 din H.G. nr. 20/1996 și prin raportare la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, instanța de apel a constatat că terțul cumpărător are o vocație la atribuirea în proprietate a terenului aferent, în suprafață de 148, 85 mp. S-a concluzionat că , până la concurența întregii suprafețe de teren care a aparținut autorului reclamantei, de 488 mp, diferența de 339,15 mp este liberă din punct de vedere juridic și poate fi restituită în natură în virtutea aceleași norme de principiu prevăzute de art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, această porțiune de teren fiind afectată de două construcții provizorii - garaj și chioșc , incidente fiind dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a admis apelul reclamantei în sensul restituirii în natură a părților libere din imobilele solicitate. În ceea ce privește apelul pârâților, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 stabilește modalitățile în care, după declanșarea procedurii prin notificare, se acordă măsuri reparatorii în așa fel încât să se repare pe cât posibil nedreptățile și abuzurile comise față de proprietari în perioada de referință a actului normativ, iar notificarea este un act care investește unitatea deținătoare, în speță Primăria Constanța, în legătură cu acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele pentru care s-a emis, astfel încât orice solicitare în legătură cu măsurile reparatorii care trebuie aplicate nu presupune o modificare a cererii de chemare în judecată care trebuie făcută în termenele și cu procedurile prevăzute în Codul de procedură civilă.

Instanța de apel a constatat că, prin sentința apelată, tribunalul nu a obligat direct pârâții la plata către reclamantă a unor despăgubirii, ci a stabilit, în conformitate cu prevederile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, că pârâtul Primarul Municipiului Constanța are obligația să emită o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, iar trimiterea către acest text de lege este suficient de relevantă pentru pârât care are, conform, normelor legale cuprinse în acest titlu obligația de a înainta propunerea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor. Față de aceste aspecte, instanța de apel a respins apelul pârâților, considerând că tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale incidente pentru părțile din imobile care nu mai pot fi restituite în natură și că hotărârea nu cuprinde dezlegări extra petita.

Împotriva deciziei civile nr. 170/C din 24 iunie 2oo9 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a declarat recurs pârâtul, susținând că, î n mod greșit s-a respins critica vizând modalitatea de soluționare a excepției tardivității formulării cererii completatoare, prin care s-a solicitat obligarea paraților la acordarea de despăgubiri pentru terenurile in litigiu, întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. coroborate cu art. 134 C. proc. civ. Arată, în acest sens că instanța de control judiciar în mod eronat a considerat că orice solicitare adresată unității deținătoare sau instanței în legătură cu măsurile reparatorii nu poate fi considerată modificare a cererii și nu este supusă termenelor procedurale sub sancțiunea decăderii.

Recurentul susține că s-a încălcat principiul disponibilității, care împiedică practic instanța să se subroge părților reclamante și arată că, deși cererea reclamantei este întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ea este cea care își stabilește cadrul procesual și obiectul cu care învestește instanța, iar orice modificare a acțiunii este supusă termenelor procedurale. Mai arată că în mod greșit instanța de apel a soluționat apelul pârâților, deoarece aceștia nu au invocat greșita aplicare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci încălcarea principiului disponibilității părților, întrucât instanța de fond a acordat ceea ce reclamanta nu a solicitat în mod expres. Mai arată că apelul reclamantei a fost admis greșit, întrucât din probele administrate nu rezultă disponibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 339,15 mp situat în Constanța.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Prima critică a recursului, referitoare la modificarea tardivă a cererii introductive de instanță, nu are sustenabilitate, instanța de apel conchizând corect că orice solicitare adresată unității deținătoare în legătură cu categoria măsurilor reparatorii ce trebuie acordate nu poate fi socotită ca o modificare a cererii căreia să i se aplice sancțiunea decăderii pentru nerespectarea termenelor procedurale, întrucât, atât prin notificarea formulată, nesoluționată de unitatea deținătoare, cât și prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, iar identificarea și verificarea situației juridice a acestora a fost lămurită numai după administrarea probatoriului, prima instanță constatând că cele două construcții au fost înstrăinate de stat către chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanta a fost îndreptățită să ceară despăgubiri pentru imobilele înstrăinate.

Potrivit dispozițiilor Normelor Metodologice de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuie să se acorde prevalență restituirii în natură în conformitate cu art. 1, art. 7 și art. 9 din legea specială, imobilelor pentru care s-au depus notificări, iar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii – compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cazul în care compensarea nu este posibilă sau acceptată de persoana îndreptățită. Prin urmare, dacă prin notificare persoanele îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001 solicită restituirea în natură a imobilului respectiv, instanța învestită cu soluționarea notificării verifică posibilitatea restituirii în natură, iar unde restituirea nu este posibilă, se pronunță asupra măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

În ceea ce privește a doua critică formulată de recurenți, instanța constată că este neîntemeiată pentru aceleași expuse anterior. Critica referitoare la admiterea greșită a apelului reclamantei în sensul restituirii către aceasta a suprafeței de 339, 15 mp situată în Constanța, este neîntemeiată. Instanța de apel, potrivit expertizei efectuate, a constatat că pe terenul în suprafață de 488 mp se află și construcția cu destinația de locuință vândută către terțul cumpărător, locuință căreia i se poate atribui suprafața aferentă de 148,85 mp, în raport de prevederile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea prevăzută de art. 37 din H.G. nr. 20/1996 și prin raportare la art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit art. 37 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, republicată în M.Of. nr. 27 din 18 februarie 1997 în situațiile de vânzare către chiriașii a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alineatul ultim din lege – conform cărora suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămâne în proprietatea statului.

Astfel, în temeiul art. 21 din Legea nr. 112/1995, o dată cu restituirea în natură și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește și dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepția suprafeței ocupate și aferente altor construcții și dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată. În privința terenurilor, alineatul 3 al articolului 22 prevede expres că se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin. (1) și (29, iar conform art. 22 alin. (4) din aceeași lege, cotele de proprietate se determină proporțional cu suprafața construită. Și despăgubirile cuvenite foștilor proprietari potrivit art. 12 din Legea nr. 112/1995 se acordă „pentru apartamentele nerestituite în natură și pentru terenurile aferente”, care formează un tot unitar.

Sub acest aspect este de observat ca nici un text de lege nu definește noțiunea de „teren aferent”, astfel încât, în absența unei definiții legale, revine jurisprudenței să clarifice înțelesul acestei noțiuni. Este adevărat că art. 9 din Legea nr. 112/1995, care prevede dreptul chiriașilor de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, nu face referire expresă la terenul aferent locuinței, dar din întreaga reglementare a Legii nr. 112/1995 rezultă că legiuitorul a inclus în noțiunea de „imobil cu destinația de locuință”, care făcea obiect al restituirii către foștii proprietari sau dimpotrivă, al vânzării către chiriași, atât suprafața construită, cu dependințele și anexele gospodărești, cât și terenul aferent, elementele care compun, împreună, o unitate locativă.

În consecință, art. 37 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, nu instituie prin el însuși un drept de proprietate asupra terenului aferent în favoarea chiriașului cumpărător, adăugând la lege, ci detaliază componentele unității locative supuse vânzării, organizând executarea unor prevederi din Legea nr. 112/1995, în limitele prevăzute de art. 108 alin. (2) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Prin urmare, instanța de apel în mod just a procedat la delimitarea terenului aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, și a restituit în natură diferența de teren până la concurența a 488 mp, respectiv suprafața de 339, 15mp, pe care se află amplasate 2 construcții provizorii - chioșc și garaj – ce nu a fost înstrăinată către cumpărătorul construcției.

Având în vedere considerentele care preced și care substituie motivarea deciziei pronunțată de instanța de apel, se constată că recursul este nefondat. Față de cererea de intervenție accesorie formulată de A.G., instanța urmează a o respinge avănd în vedere că cererea de intervenție în interesul pârâților se soluționează în funcție de soarta cererii principale. Văzând și prevederile art. 274 C. proc. civ:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva deciziei civile nr. 170 C din 24 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și familie, precum și conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge cererea de intervenție accesorie. Obligă recurenții la plata a 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2010.