ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3277/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3277/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea adresată instanței și înregistrată

sub nr. 9920 din 4 octombrie 2007

reclamanta D.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Constanta și Primarul municipiului Constanța, să se dispună

obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanța,

cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este

unica moștenitoare a

tatălui său D.G.P. și în termen legal a formulat

notificările

înregistrate

sub nr. 4700 din 23 aprilie 2001 și nr. 4701 din 24 aprilie 2001 comunicate

prin intermediul executorului judecătoresc,

solicitând restituirea în natură a celor

două imobile.

S-a mai arătat că prin decizia nr. 68 din 19 aprilie

2006 pronunțată de

către Curtea de Apel

Constanța, definitivă și executorie, a fost admisă acțiunea cu

obligarea

pârâtului Primarul municipiului Constanța să răspundă celor două notificări,

însă acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, nici până la

data promovării acțiunii.

Reclamanta a mai învederat instanței faptul că cele

două imobile au fost

dobândite de către tatăl acesteia cu actul de vânzare cumpărare nr. 2724

din 22 ianuarie 1945, iar prin Decretul nr. 92/1950 ambele imobile au fost

naționalizate și preluate în mod abuziv în proprietatea statului, iar în drept

a invocat dispozițiile art. 480 și Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1256 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul Constanța

a admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.E., a obligat pârâtul

Primarul municipiului Constanta să emită dispoziție motivată cu propunere de

acordare de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005

reprezentând contravaloarea imobilelor situate în Municipiul Constanța,

județul Constanța,

calculate la standardele

internaționale de evaluare, imobile identificate prin raportul de expertiză

tehnică imobiliară întocmit de către expert ing. B.E.

a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilelor

și a

obligat pârâtul Primarul

municipiului Constanța la plata către reclamanta D.E.

a cheltuielilor de judecată de 1300 lei

reprezentând onorariul apărătorului

ales și onorariul de expertiză

tehnică imobiliară.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că

reclamanta D.E. și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită la

acordarea măsurilor reparatorii cu privire la

imobilele solicitate,

p

reluarea

abuzivă în proprietatea statului a celor două imobile s-a făcut fă

ră o justă despăgubire a persoanei îndreptățite

și, constatând că sunt

aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998

și art. 26 din Legea nr.

10/2001, imobilele

fiind înstrăinate terților, a stabilit o obligație în sarcina

deținătorului

pârât ca, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25

alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori

să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta D.E., cât și

pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța

prin Primar.

În apelul formulat, apelanta a criticat sentința pentru modul în care au

fost aplicate dispozițiile legale referitoare la situațiile în care se pot

acorda despăgubiri în echivalent și a susținut că instanța trebuia să oblige la

acordarea de despăgubiri numai pentru partea înstrăinată din imobile, iar

pentru partea liberă să se dispună restituirea în natură.

Pârâții și-au motivat apelul criticând sentința pentru modul greșit în

care a fost soluționată excepția tardivității formulării cererii completatoare,

prin care s-a solicitat obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri pentru

terenurile în litigiu și pentru că instanța a acordat despăgubiri, deși legea

stabilește pentru unitatea deținătoare doar o obligație de a înainta dosarul în

vederea acordării de despăgubiri.

În privința apelului declarat de reclamanta D.E., Curtea de Apel

Constanța a reținut următoarele:

Referitor la imobilul din Constanța, compus din

teren în

suprafață

de 488 mp și construcție cu destinația de locuință, instanța a reținut că s-a

vândut integral construcția către familia Alexandru, iar terenul, pe care se

află amplasate, pe lângă locuința vândută și 2 construcții provizorii - chioșc

și garaj - nu a fost înstrăinat către cumpărătorul construcției, fiind

inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanța prin HCLM nr. 420/2001,

iar contrar acestor date, tribunalul a reținut că imobilele au fost înstrăinate

către chiriași și că sunt incidente dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea

nr. 10/2001.

Cu privire la

imobilul din Constanța, instanța de

apel a reținut că acesta nu a fost înstrăinat integral, mansarda imobilului

nefăcând obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu terții

chiriași, astfel încât acest spațiu este considerat liber din punct de vedere

juridic și trebuie restituit în natură către reclamantă, iar soluția

restituirii în natură a spațiului de la mansardă, care nu a făcut obiectul

înstrăinării către chiriași, se impunea în virtutea art. 7 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001.

Spațiul liber de la mansardă nu este unul de folosință comună ori

accesoriu unui apartament dintre cele care compun

imobilul, așa încât restituirea

lui în natură este posibilă și ea va fi

dispusă prin aplicarea dispozițiilor legale prevăzute la art. 7 din Legea nr.

10/2001.

În privința terenului, instanța de apel a reținut că acesta este ocupat integral

de construcția 1 S+P+1E+M.

Având în vedere că apartamentele înstrăinate către chiriași au fost

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și că, potrivit acestui act normativ,

cumpărătorii au un drept de folosință asupra terenului aferent apartamentelor

cumpărate și o vocație la dobândirea proprietății

asupra acestor terenuri aferente,

în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991,

republicată, instanța de apel a dispus restituirea în natură către reclamantă a

cotei părți aferente spațiului restituit de la mansardă.

In ceea ce privește imobilul din Constanța, s-a concluzionat că prima

instanță a reținut corect că întreaga construcție naționalizată cu destinația

de locuință a fost înstrăinată către chiriași în conformitate cu Legea nr.

112/1995, iar terenul aferent construcției are o suprafață de 148,85 mp astfel

cum a fost determinată prin expertiza B.E. și în raport cu prevederile art. 26

alin. ultim din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea dispusă prin

art. 37 din H.G. nr. 20/1996 și prin raportare la dispozițiile art. 36 din

Legea nr. 18/1991, instanța de apel a constatat că terțul cumpărător are o

vocație la atribuirea în proprietate a terenului aferent, în suprafață de 148,

85 mp.

S-a concluzionat că

, până la concurența întregii

suprafețe de teren care a aparținut autorului reclamantei, de 488 mp, diferența

de 339,15 mp este liberă din punct de vedere juridic și poate fi restituită în

natură în virtutea aceleași norme de principiu prevăzute de art. 7 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001, această

porțiune

de

teren fiind afectată de două construcții provizorii - garaj și chioșc

, incidente fiind dispozițiile art. 10 alin. (3)

din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a admis apelul reclamantei în sensul

restituirii în

natură

a părților libere din imobilele solicitate.

În ceea ce privește apelul pârâților, instanța de apel a reținut că

Legea nr. 10/2001

stabilește modalitățile în care, după declanșarea procedurii prin notificare,

se acordă măsuri reparatorii în așa fel încât să se repare pe cât posibil

nedreptățile și abuzurile comise față de proprietari în perioada de referință a

actului normativ, iar

notificarea este un

act care investește unitatea deținătoare, în speță Primăria

Constanța,

în legătură cu acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele pentru care s-a

emis, astfel încât orice solicitare în legătură cu măsurile reparatorii care

trebuie aplicate nu presupune o modificare a cererii de chemare în judecată

care trebuie făcută în termenele și cu procedurile prevăzute în Codul de

procedură civilă.

Instanța de apel a constatat că, prin sentința

apelată, tribunalul nu a obligat direct pârâții la

plata către reclamantă a unor

despăgubirii, ci a stabilit, în conformitate cu prevederile cuprinse în titlul

VII din Legea nr. 247/2005, că pârâtul Primarul Municipiului Constanța are

obligația să emită o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, iar

trimiterea către acest text de lege este suficient de relevantă pentru pârât

care are, conform, normelor legale cuprinse în acest titlu obligația de a

înainta propunerea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea

Despăgubirilor.

Față de aceste aspecte, instanța de apel a respins apelul pârâților,

considerând că tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale incidente pentru

părțile din imobile care nu mai pot fi restituite în natură și că hotărârea nu

cuprinde dezlegări extra petita.

Împotriva deciziei civile nr. 170/C din 24 iunie 2oo9 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, a declarat recurs pârâtul, susținând că, î

n mod greșit s-a respins critica vizând

modalitatea de soluționare a

excepției tardivității formulării cererii

completatoare, prin care s-a solicitat

obligarea

paraților la acordarea de despăgubiri pentru terenurile in litigiu, întrucât

s-au încălcat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. coroborate cu art. 134 C.

proc. civ. Arată, în acest sens că instanța de control judiciar în mod eronat a

considerat că orice solicitare adresată unității deținătoare sau instanței în

legătură cu măsurile reparatorii nu poate fi considerată modificare a cererii

și nu este supusă termenelor procedurale sub sancțiunea decăderii.

Recurentul susține că s-a încălcat principiul disponibilității, care

împiedică practic instanța să se subroge părților reclamante și arată că, deși

cererea reclamantei este întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ea este

cea care își stabilește cadrul procesual și obiectul cu care învestește

instanța, iar orice modificare a acțiunii este supusă termenelor procedurale.

Mai arată că în mod greșit instanța de apel a soluționat apelul

pârâților, deoarece aceștia nu au invocat greșita aplicare a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci încălcarea principiului

disponibilității părților, întrucât instanța de fond a acordat ceea ce

reclamanta nu a solicitat în mod expres.

Mai arată că apelul reclamantei a fost admis greșit, întrucât din

probele administrate nu rezultă disponibilitatea restituirii în natură a

terenului în suprafață de 339,15 mp situat în Constanța.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Prima critică a recursului, referitoare la modificarea tardivă a cererii

introductive de instanță, nu are sustenabilitate, instanța de apel conchizând

corect că orice solicitare adresată unității deținătoare în legătură cu

categoria măsurilor reparatorii ce trebuie acordate nu poate fi socotită ca o

modificare a cererii căreia să i se aplice sancțiunea decăderii pentru nerespectarea

termenelor procedurale, întrucât, atât prin notificarea formulată,

nesoluționată de unitatea deținătoare, cât și prin cererea introductivă de

instanță, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, iar identificarea și

verificarea situației juridice a acestora a fost lămurită numai după

administrarea probatoriului, prima instanță constatând că cele două construcții

au fost înstrăinate de stat către chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, astfel

că reclamanta a fost îndreptățită să ceară despăgubiri pentru imobilele înstrăinate.

Potrivit dispozițiilor Normelor Metodologice de aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, trebuie să se acorde prevalență restituirii în natură în

conformitate cu art. 1, art. 7 și art. 9 din legea specială, imobilelor pentru

care s-au depus notificări, iar, în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii – compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător sau propunerea

de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în

cazul în care compensarea nu este posibilă sau acceptată de persoana

îndreptățită.

Prin urmare, dacă prin notificare persoanele îndreptățite în accepțiunea

Legii nr. 10/2001 solicită restituirea în natură a imobilului respectiv,

instanța învestită cu soluționarea notificării verifică posibilitatea

restituirii în natură, iar unde restituirea nu este posibilă, se pronunță

asupra măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

În ceea ce privește a doua critică formulată de

recurenți, instanța constată că este neîntemeiată pentru aceleași expuse

anterior.

Critica referitoare la admiterea greșită a

apelului reclamantei în sensul restituirii către aceasta a suprafeței de 339,

15 mp situată în Constanța, este neîntemeiată.

Instanța de apel, potrivit expertizei efectuate, a

constatat că pe terenul în

suprafață de 488 mp se află și construcția cu destinația de

locuință vândută către terțul cumpărător, locuință căreia i se poate atribui

suprafața aferentă de 148,85 mp, în raport de prevederile art. 26 alin. ultim

din Legea nr. 112/1995 interpretate în modalitatea prevăzută de art. 37 din H.G.

nr. 20/1996 și prin raportare la art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit art. 37 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996,

republicată în M.Of. nr. 27 din 18 februarie 1997 în situațiile de vânzare către

chiriașii a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a

garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului

aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alineatul ultim din lege –

conform cărora suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane

juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care

depășesc suprafața aferentă construcțiilor rămâne în proprietatea statului.

Astfel, în temeiul art. 21 din Legea nr. 112/1995, o dată cu restituirea

în natură și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește

și dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost

determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepția suprafeței

ocupate și aferente altor construcții și dotări edilitare realizate, cu

aprobări legale, după această dată.

În privința terenurilor, alineatul 3

al articolului 22 prevede expres că se aplică în mod corespunzător dispozițiile

alin. (1) și (29, iar conform art. 22 alin. (4) din aceeași lege, cotele de

proprietate se determină proporțional cu suprafața construită.

Și despăgubirile cuvenite foștilor

proprietari potrivit art. 12 din Legea nr. 112/1995 se acordă „pentru

apartamentele nerestituite în natură și pentru terenurile aferente”, care formează

un tot unitar.

Sub acest aspect este de observat ca

nici un text de lege nu definește noțiunea de „teren aferent”, astfel încât, în

absența unei definiții legale, revine jurisprudenței să clarifice înțelesul

acestei noțiuni.

Este adevărat că art. 9 din Legea

nr. 112/1995, care prevede dreptul chiriașilor de a cumpăra apartamentele ce nu

se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, nu

face referire expresă la terenul aferent locuinței, dar din întreaga

reglementare a Legii nr. 112/1995 rezultă că legiuitorul a inclus în noțiunea

de „imobil cu destinația de locuință”, care făcea obiect al restituirii către

foștii proprietari sau dimpotrivă, al vânzării către chiriași, atât suprafața construită,

cu dependințele și anexele gospodărești, cât și terenul aferent, elementele

care compun, împreună, o unitate locativă.

În consecință, art. 37 din Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, nu instituie prin el însuși un

drept de proprietate asupra terenului aferent în favoarea chiriașului

cumpărător, adăugând la lege, ci detaliază componentele unității locative supuse

vânzării, organizând executarea unor prevederi din Legea nr. 112/1995, în

limitele prevăzute de art. 108 alin. (2) din Constituția României și art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Prin urmare, instanța de apel în mod

just a procedat la delimitarea terenului aferent construcțiilor înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995, și a restituit în natură diferența de teren până la

concurența a 488 mp, respectiv

suprafața de

339, 15mp,

pe care se află amplasate 2 construcții provizorii - chioșc

și garaj – ce nu a fost înstrăinată către cumpărătorul construcției.

Având în vedere considerentele care

preced și care substituie motivarea deciziei pronunțată de instanța de apel, se

constată că recursul este nefondat.

Față de cererea de intervenție accesorie

formulată de A.G., instanța urmează a o respinge avănd în vedere că cererea de

intervenție în interesul pârâților se soluționează în funcție de soarta cererii

principale.

Văzând și prevederile art. 274 C.

proc. civ:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții

Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva

deciziei civile nr. 170 C din 24 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, pentru cauze cu minori și familie, precum și conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Respinge cererea de intervenție

accesorie.

Obligă recurenții la plata a 1000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 mai 2010.