ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3311/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea din data de 09 aprilie 2001, petentul G.A. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. C., naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul defunctului autor C.D. La data de 13 mai 2006, petentul G.A. a chemat în judecată Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură a imobilului sus-menționat. În cauză, au formulat cerere de intervenție în interes propriu V.A.M. și M.G., prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, referitor la care au formulat notificarea din 09 august 2001. Intervenienții au arătat că, alături de petent, au calitatea de moștenitori ai defunctului C.D.

A formulat cerere de intervenție în interes propriu și P.M., prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil, alături de reclamant, ca moștenitor al defunctului C.D., referitor la care a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001. Prin Sentința civilă nr. 815 din 17 aprilie 2007, Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală și cererile de intervenție în interes propriu, a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să restituie în natură, reclamantului și intervenienților, imobilul din municipiul Constanța, str. C., compus din 236,50 mp teren, împreună cu cele două construcții edificate pe acesta. Prin Decizia civilă nr. 203/C din 21 septembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, a respins apelul formulat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: În ședința de judecată din data de 21 septembrie 2009, instanța, din oficiu, a invocat decăderea apelanților din dreptul de a depune motivele de apel, în raport de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia nedepunerea motivelor de apel până la prima zi de înfățișare este sancționată cu decăderea. S-a constatat că, în prezenta cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că în cazul în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. Actul anulat a fost hotărârea pronunțată în apel, fără ca acest fapt să înlăture depășirea momentului procesual al primei zi de înfățișare și să-i repună pe apelanți în termenul de depunere a motivelor de apel.

S-a stabilit astfel că prima zi de înfățișare a fost termenul de judecată din 12 noiembrie 2007. În atare situație, Curtea a constatat că judecata apelului urmează a se face numai pe baza celor invocate în primă instanță - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Drept consecință, pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele considerente de fapt și de drept: În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamantul G.A. și intervenienții V.A.M., M.G. și P.M. au formulat în cuprinsul notificărilor nr. 617 din 09 aprilie 2001, nr. 2069 din 09 august 2001 și nr. 3435 din 14 noiembrie 2001, solicitarea de restituire în natură a imobilului în litigiu. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Cu toate acestea, unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor legale mai sus menționate, motiv pentru care reclamantul s-a adresat Tribunalului Constanța, solicitând restituirea imobilului în litigiu și, considerând acest fapt un refuz nejustificat, instanța a pășit la soluționarea cauzei. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, cei în cauză au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 și autorizația de construire din 20 martie 1934, că autorii lor - C.D. și C.E. - au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, imobil care a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Naționalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul și intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Art. 4 alin. (2) din aceeași lege prescrie că, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În speță, s-a făcut dovada că, atât reclamantul, cât și intervenienții, au calitatea de moștenitori legali de pe urma persoanelor cărora le-a fost preluat în mod abuziv imobilul în litigiu, dovadă care a fost făcută cu actele de stare civilă și certificatele de moștenitor.

Stabilindu-se caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii (expertiză imobiliară) și calitatea de persoane îndreptățite, instanța de fond a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii - respectiv restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 2 noiembrie 2009, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul local Constanța, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: La rejudecarea cauzei după casare a participat unul din judecătorii care au soluționat hotărârea casată, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. La soluționarea apelului după casare, din completul de judecată a făcut parte și d-na judecător V.T., cu toate că aceasta a pronunțat decizia casată. În drept, critica a fost susținută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la excepția decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, recurenții-pârâți au susținut că soluția dată de instanța de apel contravine dispozițiilor legale, motivele de apel fiind depuse în termenul procedural.

Primul termen de judecată în apel a fost stabilit pentru data de 01 octombrie 2007, moment la care instanța a pus în vedere apelanților să declare dacă își însușesc calea de atac declarată de către avocat, fixând un nou termen de judecată, la data de 12 noiembrie 2007. La acest din urmă termen, instanța, din oficiu, a invocat și a admis excepția nulității cererii de apel pentru nesemnarea cererii de către părțile care au declarat calea de atac, pronunțând în acest sens Decizia nr. 349 din 12 noiembrie 2007 Cauza a revenit pe rolul Curții de Apel Constanța, a primit termen de judecată la data de 29 iunie 2009, termen la care au fost depuse motivele de apel de către apelanții-pârâți. În raport de situația expusă, recurenții au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a constatat intervenită sancțiunea decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, soluționând cauza doar pe baza aspectelor invocate la fond.

Termenul din data de 29 iunie 2009 a fost prima zi de înfățișare, cauza fiind trimisă spre rejudecare de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a admiterii recursului. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Prima critică susținută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la faptul că la rejudecarea cauzei după casare a participat unul din judecătorii care a soluționat hotărârea casată, nu poate fi primită, întrucât pentru a deveni incompatibil judecătorul în cauză trebuie să se fi pronunțat din nou asupra fondului pricinii sau asupra unei alte chestiuni litigioase, problematici dezlegate de același judecător în primul ciclu procesual.

În cauza de față, problema litigioasă fusese deja tranșată în recurs iar reluarea judecății din apel a vizat alte chestiuni de natură procedurală și, în continuare, de substanță a raportului juridic litigios, fără nici o legătură cu judecata anterioară. De altfel, dispozițiile art. 99 alin. (6) din Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prescriu în mod expres regula conform căreia cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit. În ceea ce privește excepția decăderii părții din dreptul de a depune motivele de apel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat corect atunci când a soluționat chestiunea referitoare la nerespectarea termenului prescris de lege pentru depunerea motivelor de apel, prin raportare la dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc.

civ. - nedepunerea motivelor de apel până la prima zi de înfățișare este sancționată cu decăderea, prin coroborare cu dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. - în cazul în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. Actul anulat este reprezentat de hotărârea pronunțată în apel, ceea ce înseamnă că, prima zi de înfățișare, cu toate semnificațiile prevăzute de norma procedurală pentru situația cauzei pendinte, este termenul de judecată din 12 noiembrie 2007, termen la care nu au fost depuse la dosarul cauzei motivele de apel. În atare situație, în mod corect instanța de apel a constatat că judecata apelului urmează a se desfășura pe baza celor invocate în primă instanță - art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., acesta fiind și temeiul care a permis instanței examinarea chestiunilor legate de fondul raportului juridic litigios. S-a reținut astfel că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Fiind stabilit faptul că unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor legale sus-menționate, reclamantul și, ulterior, intervenienții, s-au adresat Tribunalului Constanța, cu solicitarea explicită de restituire a imobilului în litigiu.

Prima instanță, reținând situația de fapt a cauzei pendinte, a apreciat că refuzul nejustificat al unității deținătoare trebuie sancționat prin recunoașterea dreptului de acces efectiv la instanța de judecată a persoanelor prejudiciate, din această perspectivă legală instanța a și pășit la soluționarea pe fond a cauzei. S-a stabilit că reclamantul și, ulterior, intervenienții, au îndeplinit condițiile impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001, cei în cauză făcând dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 și autorizația de construire din 20 martie 1934 că autorii lor - C.D. și C.E. - au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, imobil naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a reținut și că naționalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul și intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii. Stabilindu-se caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii dreptului (prin expertiză imobiliară) și calitatea de persoane îndreptățite, instanța de fond a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială - restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, sens în care imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui sunt, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Toate aceste chestiuni de fond ale raportului juridic litigios nu au fost criticate de către recurenții-pârâți din perspective niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că demersul acestora poate fi înscris în categoria exercițiului strict formal al dreptului de acces la o instanță de judecată, în căile extraordinare de atac, fără a urmări, în fapt, realizarea unei apărări judicioase, în măsură să conducă la contracararea pretențiilor părții adverse.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța și Consiliul local al municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța și Consiliul local al municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2010. Procesat de GGC - NN