ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3311/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3311/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin notificarea din data de 09 aprilie 2001,

petentul G.A. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilului situat în Constanța, str. C., naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950 din patrimoniul defunctului autor C.D.

La data de 13 mai

2006, petentul G.A. a chemat în judecată Municipiul Constanța, prin primar,

Consiliul Local al Municipiului Constanța și Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând restituirea în natură a imobilului sus-menționat.

În cauză, au formulat

cerere de intervenție în interes propriu V.A.M. și M.G., prin care au solicitat

restituirea în natură a imobilului în litigiu, referitor la care au formulat

notificarea din 09 august 2001. Intervenienții au arătat că, alături de petent,

au calitatea de moștenitori ai defunctului C.D.

A formulat cerere de

intervenție în interes propriu și P.M., prin care a solicitat restituirea în

natură a aceluiași imobil, alături de reclamant, ca moștenitor al defunctului

C.D., referitor la care a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001.

Prin Sentința civilă

nr. 815 din 17 aprilie 2007, Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală

și cererile de intervenție în interes propriu, a obligat pârâtul Primarul

Municipiului Constanța să restituie în natură, reclamantului și

intervenienților, imobilul din municipiul Constanța, str. C., compus din 236,50

mp teren, împreună cu cele două construcții edificate pe acesta.

Prin Decizia civilă

nr. 203/C din 21 septembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția

decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, a respins apelul formulat

de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța, ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de

drept:

În ședința de

judecată din data de 21 septembrie 2009, instanța, din oficiu, a invocat

decăderea apelanților din dreptul de a depune motivele de apel, în raport de

art. 287 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia nedepunerea motivelor de apel

până la prima zi de înfățișare este sancționată cu decăderea. S-a constatat că,

în prezenta cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc.

civ., care prevăd că în cazul în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea

formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

Actul anulat a fost

hotărârea pronunțată în apel, fără ca acest fapt să înlăture depășirea

momentului procesual al primei zi de înfățișare și să-i repună pe apelanți în

termenul de depunere a motivelor de apel.

S-a stabilit astfel

că prima zi de înfățișare a fost termenul de judecată din 12 noiembrie 2007.

În atare situație,

Curtea a constatat că judecata apelului urmează a se face numai pe baza celor

invocate în primă instanță - art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Drept consecință, pe

fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

În baza art. 22 din

Legea nr. 10/2001, reclamantul G.A. și intervenienții V.A.M., M.G. și P.M. au

formulat în cuprinsul notificărilor nr. 617 din 09 aprilie 2001, nr. 2069 din

09 august 2001 și nr. 3435 din 14 noiembrie 2001, solicitarea de restituire în

natură a imobilului în litigiu.

Potrivit art. 25 din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Cu toate acestea,

unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor legale mai sus menționate,

motiv pentru care reclamantul s-a adresat Tribunalului Constanța, solicitând

restituirea imobilului în litigiu și, considerând acest fapt un refuz

nejustificat, instanța a pășit la soluționarea cauzei.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, cei în cauză au făcut dovada, cu contractul de

vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 și autorizația de construire din 20

martie 1934, că autorii lor - C.D. și C.E. - au dobândit în proprietate

imobilul în litigiu, imobil care a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950. Naționalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt

pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, așa

cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul și

intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, în

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în

mod abuziv a acestora. Art. 4 alin. (2) din aceeași lege prescrie că, de

prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, s-a făcut

dovada că, atât reclamantul, cât și intervenienții, au calitatea de moștenitori

legali de pe urma persoanelor cărora le-a fost preluat în mod abuziv imobilul

în litigiu, dovadă care a fost făcută cu actele de stare civilă și

certificatele de moștenitor.

Stabilindu-se

caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii

(expertiză imobiliară) și calitatea de persoane îndreptățite, instanța de fond

a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii - respectiv

restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă

principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate

în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se află, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 2 noiembrie 2009,

Primarul Municipiului Constanța și Consiliul local Constanța, prin care au

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

La rejudecarea cauzei

după casare a participat unul din judecătorii care au soluționat hotărârea casată,

fiind încălcate astfel dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. La

soluționarea apelului după casare, din completul de judecată a făcut parte și

d-na judecător V.T., cu toate că aceasta a pronunțat decizia casată. În drept,

critica a fost susținută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc.

civ.

Cu privire la

excepția decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, recurenții-pârâți

au susținut că soluția dată de instanța de apel contravine dispozițiilor

legale, motivele de apel fiind depuse în termenul procedural.

Primul termen de

judecată în apel a fost stabilit pentru data de 01 octombrie 2007, moment la

care instanța a pus în vedere apelanților să declare dacă își însușesc calea de

atac declarată de către avocat, fixând un nou termen de judecată, la data de 12

noiembrie 2007.

La acest din urmă

termen, instanța, din oficiu, a invocat și a admis excepția nulității cererii

de apel pentru nesemnarea cererii de către părțile care au declarat calea de

atac, pronunțând în acest sens Decizia nr. 349 din 12 noiembrie 2007

Cauza a revenit pe

rolul Curții de Apel Constanța, a primit termen de judecată la data de 29 iunie

2009, termen la care au fost depuse motivele de apel de către apelanții-pârâți.

În raport de situația

expusă, recurenții au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a constatat

intervenită sancțiunea decăderii din dreptul de a depune motivele de apel,

soluționând cauza doar pe baza aspectelor invocate la fond. Termenul din data

de 29 iunie 2009 a fost prima zi de înfățișare, cauza fiind trimisă spre

rejudecare de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a admiterii

recursului.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică

susținută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., referitoare

la faptul că la rejudecarea cauzei după casare a participat unul din

judecătorii care a soluționat hotărârea casată, nu poate fi primită, întrucât

pentru a deveni incompatibil judecătorul în cauză trebuie să se fi pronunțat

din nou asupra fondului pricinii sau asupra unei alte chestiuni litigioase,

problematici dezlegate de același judecător în primul ciclu procesual.

În cauza de față,

problema litigioasă fusese deja tranșată în recurs iar reluarea judecății din

apel a vizat alte chestiuni de natură procedurală și, în continuare, de

substanță a raportului juridic litigios, fără nici o legătură cu judecata

anterioară.

De altfel,

dispozițiile art. 99 alin. (6) din Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005

privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, prescriu în mod expres regula conform căreia cauzele trimise

spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit.

În ceea ce privește

excepția decăderii părții din dreptul de a depune motivele de apel, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel a procedat corect atunci când a soluționat

chestiunea referitoare la nerespectarea termenului prescris de lege pentru

depunerea motivelor de apel, prin raportare la dispozițiile art. 287 alin. (2)

C. proc. civ. - nedepunerea motivelor de apel până la prima zi de înfățișare

este sancționată cu decăderea, prin coroborare cu dispozițiile art. 315 alin.

(2) C. proc. civ. - în cazul în care hotărârea a fost casată pentru

nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

Actul anulat este

reprezentat de hotărârea pronunțată în apel, ceea ce înseamnă că, prima zi de

înfățișare, cu toate semnificațiile prevăzute de norma procedurală pentru

situația cauzei pendinte, este termenul de judecată din 12 noiembrie 2007,

termen la care nu au fost depuse la dosarul cauzei motivele de apel.

În atare situație, în

mod corect instanța de apel a constatat că judecata apelului urmează a se

desfășura pe baza celor invocate în primă instanță - art. 292 alin. (2) C.

proc. civ., acesta fiind și temeiul care a permis instanței examinarea

chestiunilor legate de fondul raportului juridic litigios.

S-a reținut astfel

că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură.

Fiind stabilit faptul

că unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor legale sus-menționate,

reclamantul și, ulterior, intervenienții, s-au adresat Tribunalului Constanța,

cu solicitarea explicită de restituire a imobilului în litigiu.

Prima instanță,

reținând situația de fapt a cauzei pendinte, a apreciat că refuzul nejustificat

al unității deținătoare trebuie sancționat prin recunoașterea dreptului de

acces efectiv la instanța de judecată a persoanelor prejudiciate, din această

perspectivă legală instanța a și pășit la soluționarea pe fond a cauzei.

S-a stabilit că

reclamantul și, ulterior, intervenienții, au îndeplinit condițiile impuse de

art. 23 din Legea nr. 10/2001, cei în cauză făcând dovada, cu contractul de

vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 și autorizația de construire din 20

martie 1934 că autorii lor - C.D. și C.E. - au dobândit în proprietate imobilul

în litigiu, imobil naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. S-a reținut

și că naționalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt

pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, așa

cum prevăd dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul și

intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Stabilindu-se

caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii

dreptului (prin expertiză imobiliară) și calitatea de persoane îndreptățite,

instanța de fond a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială - restituirea în natură sau stabilirea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă

principiul prevalentei restituirii în natură, sens în care imobilele preluate

în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui sunt, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini.

Toate aceste

chestiuni de fond ale raportului juridic litigios nu au fost criticate de către

recurenții-pârâți din perspective niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de

art. 304 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că demersul acestora poate fi înscris

în categoria exercițiului strict formal al dreptului de acces la o instanță de

judecată, în căile extraordinare de atac, fără a urmări, în fapt, realizarea

unei apărări judicioase, în măsură să conducă la contracararea pretențiilor

părții adverse.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâții

Primarul municipiului Constanța și Consiliul local al municipiului Constanța

împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța și Consiliul local al

municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2010.

Procesat

de GGC - NN