ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 07.04.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3254/2011

HOTĂRÂRE

07.04.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3254/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1332 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea

reclamantului L.C. și a obligat pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, să

restituie reclamantului în deplină proprietate cota de ½ din imobilul

situat în Constanța, alcătuit din construcție P+3 etaje și teren în suprafață

de 143 mp.

În esență, prima

instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui M.S., decedat

în anul 1933, iar în urma decesului acestuia, bunul s-a transmis prin moștenire

legală succesorilor săi P.T. și F.L., în cote de câte ½ fiecare.

Reclamantul se legitimează ca succesor al defunctului F.L., decedat la 15 iunie

1956, nepot de fiu, conform certificatului de moștenitor nr. 466/1977, emis de

Notariatul de Stat al sectorului 1 București și certificatul de moștenitor nr.

896/1981, emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, după defunctul L.I.G.

Conform istoricului

de rol fiscal întocmit în anul 1950, coroborat cu situația juridică a

imobilului, comunicată de Municipiul Constanța, a rezultat că imobilul

notificat de reclamant a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.

712/1966, la momentul preluării acesta fiind înregistrat sub formula

„proprietate a moștenitorilor M.S.”.

În condițiile în care

unitatea deținătoare nu a răspuns notificării reclamantului și având în vedere

faptul că bunul notificat intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001,

Tribunalul Constanța a analizat pe fond notificarea reclamantului și a dispus

obligarea unității deținătoare să restituie în natură, reclamantului, cota de

½ din imobil.

Tribunalul a atașat la

dosarul cauzei de față, dosarul civil nr. 2125/36/2007 al Curții de Apel

Constanța, în cadrul căruia s-a soluționat irevocabil cererea de restituire

formulată de către reclamantul C.D., de pe urma autoarei P.T., cealaltă

moștenitoare a defunctului autor M.S.

Prin decizia civilă

nr. 135 din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul pârâtului, ca

nefondat.

Legea nr. 10/2001 se

înscrie în încercarea legiuitorului român de a reglementa măsuri reparatorii

cât mai complete și mai adecvate pentru proprietarii deposedați abuziv,

legiuitorul fiind preocupat să acopere, pe cât posibil, toate situațiile de

preluare a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

întreaga procedură fiind guvernată de principiul prevalenței restituirii în

natură a bunurilor preluate abuziv - art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea 10/2001

și art. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, numai în

ipoteza în care legea interzice restituirea în natură prin dispoziție expresă

și prevede că măsurile reparatorii se pot acorda în echivalent, ori când

imobilele expropriate au fost demolate iar terenul este ocupat funcțional de

obiectivul de interes public pentru care s-a dispus măsura [art. 11 alin. (3)],

nu va avea loc o restituire în natură a imobilului.

În fapt, constatând

că în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării,

unitatea deținătoare nu a răspuns printr-o dispoziție motivată, prima instanță

a procedat la soluționarea notificării reclamantului, soluție în acord cu

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia XX din 19 martie 2007

pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Prima instanță, cu

respectarea principiului prevalenței restituirii în natură a bunului notificat,

a reținut că, în condițiile în care apartamentele ce intră în componenta

imobilului notificat nu au fost înstrăinate chiriașilor conform Legii nr.

112/1995, bunul poate fi restituit în natură, în cota de ½,

reclamantului.

S-a reținut astfel ca

nefondată critica pârâtului ce vizează împrejurarea că Tribunalul s-ar fi

pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare, iar nu asupra cererii întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Soluția de restituire

în natură a cotei de ½ din imobilul notificat este în acord cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și respectiv principiul prevalenței restituirii

în natură a bunurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, principiu ce guvernează întreaga procedură reglementată de

legea specială de reparare prejudiciilor suferite de foștii proprietari.

S-a reținut ca

nefondată și critica ce vizează inadmisibilitatea cererii reclamantului de

restituire în procedura Legii nr. 10/2001 a unei cote ideale din imobilul

notificat. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea 10/2001, respectiv art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii

10/2001, aprobate prin H.G. 250/2007, conform cărora în cazul în care

restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite,

care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la

data preluării abuzive, se va emite dispoziție de restituire în care se vor

consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate. În cazul în care

numai o parte dintre proprietari a solicitat restituirea în natură pe calea

legii, decizia de restituire se va emite numai pentru cotele ideale cuvenite

acestora.

Imobilul în litigiu la

momentul preluării de către stat se afla în proprietatea indiviză a moștenitorilor

defunctului M.S., starea de indiviziune, în cote de ½ pentru succesorii P.T.

și F.L. - ultimul în calitate de autor al reclamantului din prezenta cauză -

fiind reținută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 322/C din 15 octombrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, confirmată prin decizia civilă

nr. 3439din 29 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Imobilul în litigiu a

făcut obiectul a două notificări distincte, formulate de moștenitorii foștilor

proprietari, C.D.M. - succesor al defunctei P.T. și L.C., moștenitor al

defunctului L.F. Cota de ½ din imobil a fost restituită notificatorului C.D.M.,

prin decizia civilă nr. 322/C/2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 3439 din 29 mai 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În raport de această

situație, prima instanță a reținut în mod judicios că în prezenta cerere sunt

aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că

reclamantul a solicitat restituirea cotei de ½ din imobil, iar nu bunul

integral, în materialitatea lui, nu constituie un impediment în recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamantului, și pentru restituirea lui în

procedura Legii nr. 10/2001, în condițiile în care privarea de proprietate a

autorului reclamantului, L.F., s-a realizat exclusiv cu privire la o cotă de

½ din imobil, iar cealaltă cotă de ½, fostă proprietate P.T., a

fost deja restituită în procedura Legii nr. 10/2001, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă moștenitorului acesteia C.D.M.

S-a reținut ca

nefondată și critica ce vizează soluționarea pe fond a notificării

reclamantului în raport de Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Reclamantul L.C. a

solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001

republicată, restituirea imobilului în litigiu.

Deși termenul de 60

de zile reglementat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se împlinise

până la momentul sesizării instanței, unitatea deținătoare a imobilului nu a

înțeles să emită o dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantului.

În condițiile în care

Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare la ipoteza în care persoana juridică

deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul

legal mai sus citat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei

îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, pe motiv că plângerea

este prematură sau inadmisibilă. În această privință absența răspunsului

persoanei deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului care

trebuie cenzurat de tribunal în condițiile legii speciale, sens în care s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. IV din 20

martie 2006.

Inconsecvența

legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul normativ în

discuție nu pot împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice drepturile și

nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora

li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, și în

ipoteza în care nu există o dispoziție de restituire, refuzul celui notificat

de a se pronunța se contestă la tribunal în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia XX din

19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în

interesul legii, a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificare părții interesate.

S-a reținut că

Primarul Municipiului Constanța, încălcând dispozițiile art. 23 din Legea nr.

10/2001 a refuzat să răspundă în termenul legal notificării formulate de

reclamant, iar temporizarea soluționării cererii reclamantului, fără un temei

legal, a deschis celui vătămat accesul la justiție, hotărârea pronunțată de

prima instanță răspunzând sub acest aspect exigențelor art. 6 din C.E.D.O.

S-a respins ca

nefondată și critica apelantului pârât ce vizează lipsa calității reclamantului

de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

Conform art. 3 și art.

4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Reclamantul L.C. s-a

legitimat ca succesor legal al defunctului L.I.G. (tatăl său), decedat la 3

iulie 1981, conform certificatului de moștenitor nr. 898/1981, eliberat de

Notariatul Stat Local sector 3 București, iar acesta din urmă rândul lui a fost

succesorul legal al defunctului L.F., decedat 15 iunie 1965, conform

certificatului de moștenitor nr. 466/1977, emis de Notariatul de Stat Local al

sectorului 1. L.F. a fost unul dintre succesorii defunctului M.S., fostul

proprietar al imobilului situat în Constanța. Calitatea lui F.L. de

coproprietar al imobilului notificat, alături de P.T., la data preluării bunului

de către stat în baza Decretului 712/1966 a fost în mod irevocabil stabilită

prin decizia nr. 3439/29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în dosarul nr. 2125/36/2007, recursul declarat de Municipiul

Constanța împotriva deciziei civile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța fiind respins ca fondat.

Prin testamentul

întocmit la 24 octombrie 1928 autorul M.S. a dispus pentru cauză de moarte cu

privire la bunurile aflate în proprietatea sa, constituind o serie o serie de

legate, între beneficiarii legatelor figurând și nepotul său, F.L., desemnat și

ca executor testamentar.

Referitor la imobilul

din Constanța, în litigiu, din analiza testamentului rezultă că „de cujus” nu a

dispus cu privire la atribuirea acestuia în proprietatea vreunei persoane, ci

l-a mandatat pe nepotul său, executorul testamentar F.L., să înstrăineze bunul

și prețul să fie folosit pentru plata unor datorii ale defunctului, iar „banii ce

vor prisosi” urmând a fi împărțiți în părți egale între nepoții F., P., Z. și

Imobilul în litigiu nu

a fost înstrăinat potrivit dispozițiilor testamentare, ci a fost moștenit

conform dispozițiilor ce reglementează moștenirea legală, de către succesorii

legali ai defunctului, între care figurează și L.F. Codul civil nu exclude

coexistența moștenirii legale cu cea testamentară, de cujus putând dispune prin

testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii să fie deferită cu

respectarea dispozițiilor legale ce reglementează succesiunea conform art. 650 C.

civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 887 C. civ. „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune

din starea cuiva sau de unul sau mai multe obiecte determinate”.

Împrejurarea că

imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat în scopul achitării unor datorii ale

defunctului, ci a intrat în patrimoniul moștenitorilor săi legali, între care

nepoții P.T. și F.L., rezultă și din adresa emisă de S.P.I.T Constanța la 21

noiembrie 2008 - istoricul de rol fiscal. Conform acestei adrese, imobilul în

litigiu a figurat înregistrat în registrul matricol manual din perioada 1942 -

1950, la matricola 452 pe numele „ Moștenitorii Ș.”. Această situație este

confirmată și prin adresa nr. 163671 din 26 noiembrie 2008, emisă de Primăria

Municipiului Constanța - Direcția patrimoniu - adresă care se coroborează cu

Carnetul de schițe de teren nr. 144 întocmit la data de 4 aprilie 1936 în care

imobilul este înregistrat pe numele „Moștenitorii Ș.” .

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 iulie 2010, pârâtul

Municipiul Constanța, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate

sub următoarele aspecte:

În raport de

dispozițiile art. 480 C. civ., cu privire la proprietate, respectiv că dreptul

afirmat trebuie să fie exclusiv și absolut, acțiunea în revendicare a cotei de

½, o cotă ideală și abstractă, este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât

Legea nr. 10/2001 prevede această modalitate în procedura administrativă de

rezolvarea a întregului bun numai pe calea conexării notificărilor, și numai

după această fază, rezolvarea indiviziunii pe calea dreptului comun.

Prin similitudine,

orice acțiune separată (disjunsă) a unei cote ideale și abstracte este exclusă

în această procedură.

Hotărârea instanței

de apel a încălcat dispozițiile art. 129, punctul 6 C. proc. civ. – s-a

susținut că, deși în primul motiv de apel, a arătat faptul că judecătorul

fondului a transformat acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, într-una în

revendicare, fără ca această chestiune să fie pusă în discuția părților,

critica nu a fost avută în vedere de către instanța de apel.

Decizia nr. XX a instanței

supreme a fost greșit aplicată la speță, întrucât reclamantul nu a depus

documentația pentru rezolvarea notificării sale în temeiul Legii nr. 10/2001,

ceea ce înseamnă o prorogare a termenului până la data la care petentul își

îndeplinește obligația. Nici până în prezent, reclamantul nu a depus

documentele pentru a se finaliza faza administrativ-jurisdicțională și a se verifica

calitatea sa de persoană îndreptățită.

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, din probe

rezultând că reclamantul nu este persoana îndreptățită la restituire în baza Legii

nr. 10/2001, întrucât: prin testamentul din data de 24 octombrie 1928, care a

anulat expres toate clauzele din testamentele anterioare, M.S. a dispus asupra

averii sale mobiliare și imobiliare, precum și asupra sarcinilor succesiunii; cu

privire la imobilele sale, între care și construcția situata în Constanța, testatorul

a dispus asupra vinderii lor cu consecința constituirii din banii obținuți a

unui fond special destinat achitării legatelor stabilite prin voința sa; spre a

se asigura că ultima sa voința va fi adusă la îndeplinire, testatorul a

desemnat în calitate de executori testamentari pe nepotul sau F.L. și cumnatul

său I.C.; acceptând execuția testamentului după decesul lui M.S., executorul

testamentar F.L. a declanșat, procedura de evaluare a activului și pasivului

succesoral, fiind întocmit în acest sens procesul-verbal din 26 martie 1934 și

a dispus asupra vinderii imobilelor parte din succesiunea lui M.S.; F.L. a

achiesat asupra dispozițiilor testamentare referitoare la valorificarea acestui

imobil, acceptând îndeplinirea sarcinilor impuse de calitatea sa de executor

testamentar și nu și-a apropriat bunul în calitate de succesor legal; consemnarea

imobilului în cartea funciară provizorie pe numele lui F.L. și nu are efect de

opozabilitate față de terți și nu conferă o prezumție absolută de proprietate,

având în vedere și faptul că principiul forței probante a intabulării este

inaplicabil moștenitorului care dobândește proprietatea în temeiul succesiunii

și nu a efectului constitutiv al intabulării (art. 26 din Legea nr. 115/1938); apărările

relative ale reclamantului, potrivit cărora bunul nu ar fi ieșit din masa

succesorala, iar P.T. a acceptat moștenirea ca efect al devoluțiunii legale, nu

pot fi primite, întrucât actul de voința al testatorului probează că acesta nu

avea singura vocație succesorală la această succesiune, iar pe de altă parte nu

s-a dovedit că legatul instituit în favoarea lui P.T. s-a convertit într-un

drept de proprietate asupra acestui bun succesoral prin acrescământ, ca efect

al ineficacității legatului, datorită unor cauze de nulitate, revocare sau

caducitate; prin urmare, nefiind dovedită intrarea imobilului în patrimoniul P.T.,

nu va putea fi primită nici ideea transmiterii dreptului de proprietate asupra

bunului în cota-parte, prin testamentul olograf din 16 martie 1950, către

legatarul cu titlu universal.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează;

În fapt, reclamantul L.C.

a solicitat, în conformitate cu dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001,

republicată, restituirea imobilului în litigiu.

Instanțele fondului -

singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte

- au consemnat că imobilul în litigiu, la momentul preluării de către stat, se

afla în proprietatea indiviză a moștenitorilor defunctului M.S., respectiv că starea

de indiviziune, în cote de ½ pentru succesorii P.T. și F.L. (ultimul în

calitate de autor al reclamantului din prezenta cauză) a fost reținută în mod

irevocabil prin decizia civilă nr. 322/C din 15 octombrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, confirmată prin decizia civilă nr. 3439 din 29 mai 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Imobilul în litigiu a

făcut, așadar, obiectul a două notificări distincte, formulate de moștenitorii

foștilor proprietari, C.D.M. (succesor al defunctei P.T.) și L.C. (moștenitor

al defunctului L.F.). Cota de ½ din imobil a fost restituită

notificatorului C.D.M. prin hotărârile judecătorești sus-menționate.

S-a reținut că, până

la momentul sesizării instanței, unitatea deținătoare a imobilului nu a înțeles

să emită o dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantului.

În drept, conform

dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile

de la împlinirea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare

potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură”.

S-a reținut că, în

situația particulară de față, unitatea deținătoare nu a răspuns printr-o

dispoziție motivată în termenul legal de 60 de zile calculat de la data

înregistrării notificării, circumstanțe care au îndreptățit instanța să

procedeze la soluționarea notificării reclamantului, soluție care este în

consens cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia XX din 19

martie 2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii.