ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3254/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1332 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului L.C. și a obligat pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, să restituie reclamantului în deplină proprietate cota de ½ din imobilul situat în Constanța, alcătuit din construcție P+3 etaje și teren în suprafață de 143 mp. În esență, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui M.S., decedat în anul 1933, iar în urma decesului acestuia, bunul s-a transmis prin moștenire legală succesorilor săi P.T. și F.L., în cote de câte ½ fiecare. Reclamantul se legitimează ca succesor al defunctului F.L., decedat la 15 iunie 1956, nepot de fiu, conform certificatului de moștenitor nr. 466/1977, emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 București și certificatul de moștenitor nr. 896/1981, emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, după defunctul L.I.G.

Conform istoricului de rol fiscal întocmit în anul 1950, coroborat cu situația juridică a imobilului, comunicată de Municipiul Constanța, a rezultat că imobilul notificat de reclamant a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, la momentul preluării acesta fiind înregistrat sub formula „proprietate a moștenitorilor M.S.”. În condițiile în care unitatea deținătoare nu a răspuns notificării reclamantului și având în vedere faptul că bunul notificat intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul Constanța a analizat pe fond notificarea reclamantului și a dispus obligarea unității deținătoare să restituie în natură, reclamantului, cota de ½ din imobil. Tribunalul a atașat la dosarul cauzei de față, dosarul civil nr. 2125/36/2007 al Curții de Apel Constanța, în cadrul căruia s-a soluționat irevocabil cererea de restituire formulată de către reclamantul C.D., de pe urma autoarei P.T., cealaltă moștenitoare a defunctului autor M.S.

Prin decizia civilă nr. 135 din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul pârâtului, ca nefondat. Legea nr. 10/2001 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a reglementa măsuri reparatorii cât mai complete și mai adecvate pentru proprietarii deposedați abuziv, legiuitorul fiind preocupat să acopere, pe cât posibil, toate situațiile de preluare a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întreaga procedură fiind guvernată de principiul prevalenței restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv - art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea 10/2001 și art. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Prin urmare, numai în ipoteza în care legea interzice restituirea în natură prin dispoziție expresă și prevede că măsurile reparatorii se pot acorda în echivalent, ori când imobilele expropriate au fost demolate iar terenul este ocupat funcțional de obiectivul de interes public pentru care s-a dispus măsura [art. 11 alin. (3)], nu va avea loc o restituire în natură a imobilului. În fapt, constatând că în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, unitatea deținătoare nu a răspuns printr-o dispoziție motivată, prima instanță a procedat la soluționarea notificării reclamantului, soluție în acord cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Prima instanță, cu respectarea principiului prevalenței restituirii în natură a bunului notificat, a reținut că, în condițiile în care apartamentele ce intră în componenta imobilului notificat nu au fost înstrăinate chiriașilor conform Legii nr. 112/1995, bunul poate fi restituit în natură, în cota de ½, reclamantului. S-a reținut astfel ca nefondată critica pârâtului ce vizează împrejurarea că Tribunalul s-ar fi pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare, iar nu asupra cererii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Soluția de restituire în natură a cotei de ½ din imobilul notificat este în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și respectiv principiul prevalenței restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, principiu ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială de reparare prejudiciilor suferite de foștii proprietari.

S-a reținut ca nefondată și critica ce vizează inadmisibilitatea cererii reclamantului de restituire în procedura Legii nr. 10/2001 a unei cote ideale din imobilul notificat. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 10/2001, respectiv art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. 250/2007, conform cărora în cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive, se va emite dispoziție de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate. În cazul în care numai o parte dintre proprietari a solicitat restituirea în natură pe calea legii, decizia de restituire se va emite numai pentru cotele ideale cuvenite acestora.

Imobilul în litigiu la momentul preluării de către stat se afla în proprietatea indiviză a moștenitorilor defunctului M.S., starea de indiviziune, în cote de ½ pentru succesorii P.T. și F.L. - ultimul în calitate de autor al reclamantului din prezenta cauză - fiind reținută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 322/C din 15 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, confirmată prin decizia civilă nr. 3439din 29 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Imobilul în litigiu a făcut obiectul a două notificări distincte, formulate de moștenitorii foștilor proprietari, C.D.M. - succesor al defunctei P.T. și L.C., moștenitor al defunctului L.F. Cota de ½ din imobil a fost restituită notificatorului C.D.M., prin decizia civilă nr. 322/C/2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3439 din 29 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În raport de această situație, prima instanță a reținut în mod judicios că în prezenta cerere sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea cotei de ½ din imobil, iar nu bunul integral, în materialitatea lui, nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, și pentru restituirea lui în procedura Legii nr. 10/2001, în condițiile în care privarea de proprietate a autorului reclamantului, L.F., s-a realizat exclusiv cu privire la o cotă de ½ din imobil, iar cealaltă cotă de ½, fostă proprietate P.T., a fost deja restituită în procedura Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă moștenitorului acesteia C.D.M.

S-a reținut ca nefondată și critica ce vizează soluționarea pe fond a notificării reclamantului în raport de Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamantul L.C. a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001 republicată, restituirea imobilului în litigiu. Deși termenul de 60 de zile reglementat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se împlinise până la momentul sesizării instanței, unitatea deținătoare a imobilului nu a înțeles să emită o dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantului. În condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul legal mai sus citat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, pe motiv că plângerea este prematură sau inadmisibilă.

În această privință absența răspunsului persoanei deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului care trebuie cenzurat de tribunal în condițiile legii speciale, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. IV din 20 martie 2006. Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul normativ în discuție nu pot împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege. Prin urmare, și în ipoteza în care nu există o dispoziție de restituire, refuzul celui notificat de a se pronunța se contestă la tribunal în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare părții interesate.

S-a reținut că Primarul Municipiului Constanța, încălcând dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 a refuzat să răspundă în termenul legal notificării formulate de reclamant, iar temporizarea soluționării cererii reclamantului, fără un temei legal, a deschis celui vătămat accesul la justiție, hotărârea pronunțată de prima instanță răspunzând sub acest aspect exigențelor art. 6 din C.E.D.O. S-a respins ca nefondată și critica apelantului pârât ce vizează lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu. Conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Reclamantul L.C. s-a legitimat ca succesor legal al defunctului L.I.G. (tatăl său), decedat la 3 iulie 1981, conform certificatului de moștenitor nr. 898/1981, eliberat de Notariatul Stat Local sector 3 București, iar acesta din urmă rândul lui a fost succesorul legal al defunctului L.F., decedat 15 iunie 1965, conform certificatului de moștenitor nr. 466/1977, emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 1. L.F. a fost unul dintre succesorii defunctului M.S., fostul proprietar al imobilului situat în Constanța. Calitatea lui F.L. de coproprietar al imobilului notificat, alături de P.T., la data preluării bunului de către stat în baza Decretului 712/1966 a fost în mod irevocabil stabilită prin decizia nr. 3439/29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2125/36/2007, recursul declarat de Municipiul Constanța împotriva deciziei civile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța fiind respins ca fondat.

Prin testamentul întocmit la 24 octombrie 1928 autorul M.S. a dispus pentru cauză de moarte cu privire la bunurile aflate în proprietatea sa, constituind o serie o serie de legate, între beneficiarii legatelor figurând și nepotul său, F.L., desemnat și ca executor testamentar. Referitor la imobilul din Constanța, în litigiu, din analiza testamentului rezultă că „de cujus” nu a dispus cu privire la atribuirea acestuia în proprietatea vreunei persoane, ci l-a mandatat pe nepotul său, executorul testamentar F.L., să înstrăineze bunul și prețul să fie folosit pentru plata unor datorii ale defunctului, iar „banii ce vor prisosi” urmând a fi împărțiți în părți egale între nepoții F., P., Z. și S. Imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat potrivit dispozițiilor testamentare, ci a fost moștenit conform dispozițiilor ce reglementează moștenirea legală, de către succesorii legali ai defunctului, între care figurează și L.F.

Codul civil nu exclude coexistența moștenirii legale cu cea testamentară, de cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii să fie deferită cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează succesiunea conform art. 650 C. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 887 C. civ. „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe obiecte determinate”. Împrejurarea că imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat în scopul achitării unor datorii ale defunctului, ci a intrat în patrimoniul moștenitorilor săi legali, între care nepoții P.T. și F.L., rezultă și din adresa emisă de S.P.I.T Constanța la 21 noiembrie 2008 - istoricul de rol fiscal.

Conform acestei adrese, imobilul în litigiu a figurat înregistrat în registrul matricol manual din perioada 1942 - 1950, la matricola 452 pe numele „ Moștenitorii Ș.”.

Această situație este confirmată și prin adresa nr. 163671 din 26 noiembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului Constanța - Direcția patrimoniu - adresă care se coroborează cu Carnetul de schițe de teren nr. 144 întocmit la data de 4 aprilie 1936 în care imobilul este înregistrat pe numele „Moștenitorii Ș.” . Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 iulie 2010, pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: În raport de dispozițiile art. 480 C. civ., cu privire la proprietate, respectiv că dreptul afirmat trebuie să fie exclusiv și absolut, acțiunea în revendicare a cotei de ½, o cotă ideală și abstractă, este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 prevede această modalitate în procedura administrativă de rezolvarea a întregului bun numai pe calea conexării notificărilor, și numai după această fază, rezolvarea indiviziunii pe calea dreptului comun.

Prin similitudine, orice acțiune separată (disjunsă) a unei cote ideale și abstracte este exclusă în această procedură. Hotărârea instanței de apel a încălcat dispozițiile art. 129, punctul 6 C. proc. civ. – s-a susținut că, deși în primul motiv de apel, a arătat faptul că judecătorul fondului a transformat acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, într-una în revendicare, fără ca această chestiune să fie pusă în discuția părților, critica nu a fost avută în vedere de către instanța de apel. Decizia nr. XX a instanței supreme a fost greșit aplicată la speță, întrucât reclamantul nu a depus documentația pentru rezolvarea notificării sale în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă o prorogare a termenului până la data la care petentul își îndeplinește obligația.

Nici până în prezent, reclamantul nu a depus documentele pentru a se finaliza faza administrativ-jurisdicțională și a se verifica calitatea sa de persoană îndreptățită. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, din probe rezultând că reclamantul nu este persoana îndreptățită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, întrucât: prin testamentul din data de 24 octombrie 1928, care a anulat expres toate clauzele din testamentele anterioare, M.S. a dispus asupra averii sale mobiliare și imobiliare, precum și asupra sarcinilor succesiunii; cu privire la imobilele sale, între care și construcția situata în Constanța, testatorul a dispus asupra vinderii lor cu consecința constituirii din banii obținuți a unui fond special destinat achitării legatelor stabilite prin voința sa; spre a se asigura că ultima sa voința va fi adusă la îndeplinire, testatorul a desemnat în calitate de executori testamentari pe nepotul sau F.L.

și cumnatul său I.C.; acceptând execuția testamentului după decesul lui M.S., executorul testamentar F.L. a declanșat, procedura de evaluare a activului și pasivului succesoral, fiind întocmit în acest sens procesul-verbal din 26 martie 1934 și a dispus asupra vinderii imobilelor parte din succesiunea lui M.S.; F.L. a achiesat asupra dispozițiilor testamentare referitoare la valorificarea acestui imobil, acceptând îndeplinirea sarcinilor impuse de calitatea sa de executor testamentar și nu și-a apropriat bunul în calitate de succesor legal; consemnarea imobilului în cartea funciară provizorie pe numele lui F.L.

și nu are efect de opozabilitate față de terți și nu conferă o prezumție absolută de proprietate, având în vedere și faptul că principiul forței probante a intabulării este inaplicabil moștenitorului care dobândește proprietatea în temeiul succesiunii și nu a efectului constitutiv al intabulării (art. 26 din Legea nr. 115/1938); apărările relative ale reclamantului, potrivit cărora bunul nu ar fi ieșit din masa succesorala, iar P.T. a acceptat moștenirea ca efect al devoluțiunii legale, nu pot fi primite, întrucât actul de voința al testatorului probează că acesta nu avea singura vocație succesorală la această succesiune, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că legatul instituit în favoarea lui P.T.

s-a convertit într-un drept de proprietate asupra acestui bun succesoral prin acrescământ, ca efect al ineficacității legatului, datorită unor cauze de nulitate, revocare sau caducitate; prin urmare, nefiind dovedită intrarea imobilului în patrimoniul P.T., nu va putea fi primită nici ideea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului în cota-parte, prin testamentul olograf din 16 martie 1950, către legatarul cu titlu universal. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează; În fapt, reclamantul L.C. a solicitat, în conformitate cu dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, republicată, restituirea imobilului în litigiu. Instanțele fondului - singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte - au consemnat că imobilul în litigiu, la momentul preluării de către stat, se afla în proprietatea indiviză a moștenitorilor defunctului M.S., respectiv că starea de indiviziune, în cote de ½ pentru succesorii P.T.

și F.L. (ultimul în calitate de autor al reclamantului din prezenta cauză) a fost reținută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 322/C din 15 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, confirmată prin decizia civilă nr. 3439 din 29 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Imobilul în litigiu a făcut, așadar, obiectul a două notificări distincte, formulate de moștenitorii foștilor proprietari, C.D.M. (succesor al defunctei P.T.) și L.C. (moștenitor al defunctului L.F.). Cota de ½ din imobil a fost restituită notificatorului C.D.M. prin hotărârile judecătorești sus-menționate. S-a reținut că, până la momentul sesizării instanței, unitatea deținătoare a imobilului nu a înțeles să emită o dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantului.

În drept, conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la împlinirea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”. S-a reținut că, în situația particulară de față, unitatea deținătoare nu a răspuns printr-o dispoziție motivată în termenul legal de 60 de zile calculat de la data înregistrării notificării, circumstanțe care au îndreptățit instanța să procedeze la soluționarea notificării reclamantului, soluție care este în consens cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Prin Decizia XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare părții interesate.

În circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, respectiv în condițiile în care apartamentele ce intră în componenta imobilului notificat nu au fost înstrăinate chiriașilor conform Legii nr. 112/1995, instanțele anterioare - în considerarea principiului prevalenței restituirii în natură a bunului notificat - au apreciat corect că bunul poate fi restituit în natură, în cota de ½, reclamantului.

Critica recurentului-pârât referitoare la lipsa calității reclamantului de persoană îndreptățită nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, obiectivul declarat al adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 a fost acela de a înlătura prejudiciile suferite de proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, iar, pe de altă parte, dispozițiile exprese ale art. 3 și art. 4 din lege au prescris că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - restituire în natură sau, după caz, prin echivalent - persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Instanțele fondului au consemnat în mod corect că reclamantul L.C. s-a legitimat ca succesor legal al defunctului L.I.G., decedat la 3 iulie 1981, conform certificatului de moștenitor nr. 898/1981, eliberat de Notariatul Stat Local sector 3 București, iar acesta din urmă rândul lui a fost succesorul legal al defunctului L.F., decedat 15 iunie 1965, conform certificatului de moștenitor nr. 466/1977. L.F. a fost unul dintre succesorii defunctului M.S., fostul proprietar al imobilului situat în Constanța. Calitatea lui F.L. de coproprietar al imobilului notificat, alături de P.T., la data preluării bunului de către stat în baza Decretului nr. 712/1966 a fost în mod irevocabil stabilită prin decizia civilă nr. 3439 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul declarat de Municipiul Constanța împotriva deciziei civile nr. 322/C din 15 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța fiind respins ca fondat.

Prin testamentul întocmit la 24 octombrie 1928 autorul M.S. a dispus pentru cauză de moarte cu privire la bunurile aflate în proprietatea sa, constituind o serie o serie de legate, între beneficiarii legatelor figurând și nepotul său, F.L., desemnat și ca executor testamentar. Referitor la imobilul în litigiu, din analiza testamentului aflat la dosarul cauzei, instanțele fondului în mod corect au reținut că de cujus nu a dispus cu privire la atribuirea acestuia în proprietatea vreunei persoane, ci l-a mandatat pe nepotul său, executorul testamentar F.L., să înstrăineze bunul și prețul să fie folosit pentru plata unor datorii ale defunctului, iar „banii ce vor prisosi” urmând a fi împărțiți în părți egale între nepoții F., P., Z. și S. Imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat potrivit dispozițiilor testamentare, ci a fost moștenit conform dispozițiilor ce reglementează moștenirea legală, de către succesorii legali ai defunctului, între care figurează și L.F.

În aceste condiții de fapt, s-a reținut corect că dispozițiile Codului civil nu exclud coexistența moștenirii legale cu cea testamentară, de cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii să fie deferită cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează succesiunea conform art. 650 C. civ. - în acest sens au fost avute în vedere dispozițiile exprese ale art. art. 887 C. civ. Împrejurarea că imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat în scopul achitării unor datorii ale defunctului, ci a intrat în patrimoniul moștenitorilor săi legali, între care nepoții P.T. și F.L., a rezultat și din adresa emisă de S.P.I.T Constanța la 21 noiembrie 2008, istoricul de rol fiscal, respectiv din adresa nr. 163671 din noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Constanța - Direcția patrimoniu.

În raport de considerentele de fapt și de drept redate în cuprinsul deciziei atacate, în mod evident nu poate fi primită critica conform căreia instanțele anterioare s-ar fi pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare, iar nu asupra unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin urmare, instanțele nu au avut de rezolvat și, drept consecință, nici nu au dezlegat chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare a unei cote de ½ din imobilul în litigiu. Important pentru cauza pendinte este faptul că soluția de restituire în natură a cotei de ½ din imobilul notificat este în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv cu principiul prevalenței restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie -1945 - 22 decembrie 1989, principiu ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială de reparare a prejudiciilor suferite de foștii proprietari.

Prin urmare, în mod categoric și pe deplin legal a fost respinsă critica ce susținea inadmisibilitatea cererii reclamantului de restituire în procedura Legii nr. 10/2001 a unei cote ideale din imobilul notificat. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea 10/2001 „În cazul în ca restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată și se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun”. Conform art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. 250/2007, în cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive, se va emite dispoziție de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate.

În cazul în care numai o parte dintre proprietari a solicitat restituirea în natură pe calea legii, decizia de restituire se va emite numai cotele ideale cuvenite acestora. Împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea cotei de ½ din imobil, iar nu bunul integral, în materialitatea lui, nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, și pentru restituirea lui în procedura Legii nr. 10/2001, în condițiile în care privarea de proprietate a autorului reclamantului, L.F., s-a realizat exclusiv cu privire la o cotă de ½ din imobil, iar cealaltă cotă de ½, fostă proprietate P.T., a fost deja restituită în procedura Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă moștenitorului acesteia C.D.M.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul Municipiul Constanța, prin primar, va fi obligat la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei nr. 135/C din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă recurentul Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul L.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.