ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1276 din 4 decembrie 2009, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D.N. și V.G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța. A obligat pe pârât să restituie în natură reclamanților cota de ½ din terenul în suprafață de 316,05 mp, situat în Constanța. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanța să înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcția cu suprafața construită de 216,05 mp, situată în Constanța, imposibil de restituit în natură. S-a respins cererea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii pentru cota de ¼ din imobil, ca nefondată.

A fost obligat pârâtul la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2220/1937 și transcris sub nr. 4245/1937, numiții S.I. și D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 325 mp, situat în Constanța. În temeiul Decretului nr. 32/1986 privind exproprierea unor terenuri și construcții și scoaterea din funcțiune și demolarea unor fonduri fixe, imobilul, compus, la acel moment, din teren și construcție, a trecut în proprietatea statului. Ca titulari ai dreptului de proprietate, la data exproprierii, în cuprinsul actului administrativ de preluare, au fost trecuți D.I., C.D., C.F., V.G., S.I.

și S.I.M. Din examinarea certificatului de moștenitor nr. 49 din 31 martie 1977 rezultă că moștenitorii defunctului S.I.N., decedat la data de 16 octombrie 1976, au fost soția supraviețuitoare, S.D., cu o cotă de ½ din masa succesorală, precum și frații S.I. și S.I.M., fiecare cu câte ¼. La rândul său, S.D., decedată la data de 01 septembrie 1984, a fost moștenită de fratele D.I., într-o cotă de ¼ din masa succesorală, sora C.D., cu aceeași cotă, și nepoatele C.F. și V.G., fiecare cu câte o cotă de ¼ din masa succesorală. Prin urmare, la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului, prin actul de preluare au fost, în mod corect, identificate persoanele titulare ale dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din chiar certificatele de moștenitor aflate și la dosarul cauzei.

Ulterior, la data de 25 octombrie 1995, a intervenit decesul lui D.I., al cărui unic moștenitor este reclamantul D.N. , iar la data de 26 februarie 2001 a decedat și numita C.D., fără descendenți. Prin notificarea înregistrată sub nr. 345 din 31 mai 2001, la B.E.J. D.V., D.I., C.D., C.F. și V.G. au solicitat actualului deținător al imobilului - Municipiul Constanța, acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii 10/2001, pentru cota de ¾ din imobilul situat în Constanța, această notificare nefiind soluționată până la data sesizării instanței cu cererea de față. Prin notificarea înregistrată sub nr. 742 din 09 august 2001, la BEJ M.A., reclamantul D.N., a solicitat, la rândul său, restituirea în natură a terenului în suprafață de 316,05 mp, liber de construcții, notificare rămasă, de asemenea, nesoluționată.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. În condițiile în care unitatea deținătoare nu a răspuns înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, instanța de judecată va proceda la soluționarea, pe fond, a cererii reclamanților, potrivit deciziei în interesul legii nr. 20/2001. Astfel, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, sunt îndreptățite, conform acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora.

Reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari ai imobilului prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar, în această calitate figurând și în decizia de preluare a imobilului, de către stat. În ce privește, însă, cota din dreptul de proprietate pe care cei doi reclamanți, D.N. și V.G., o pretind urmează a se reține că aceștia nu au făcut dovada decesului numitei C.F., la rândul său, titulara cotei de ¾, ci, chiar la termenul din 20 noiembrie 2009, au recunoscut în instanță că aceasta este în viață. În consecință, reclamanților nu le poate profita cota de ¾ de care titularul nu a dispus în niciun mod, iar împrejurarea că acesta din urmă, deși a formulat notificare, nu a solicitat, ulterior, în instanță, analiza pe fond a cererii de acordare a măsurilor reparatorii nu îndreptățește pe reclamanți să prezume o eventuală renunțare la drept.

În plus, o soluționare a cauzei în considerarea cotei de ¾ din imobil, cuvenită celor doi reclamanți, ar putea face, ulterior, imposibilă desocotirea cu celălalt moștenitor potrivit regulilor de drept comun în materie de succesiune, astfel cum au pretins reclamanții, câtă vreme hotărârea judecătorească ce va constitui temeiul dobândirii bunului nu este pronunțată și în contradictoriu cu numita C.F. Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că reclamanții, ca titulari ai cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, nu pot pretinde măsuri reparatorii decât pentru această cotă de drept, urmând ca, la rândul lor, ceilalți eventuali coproprietari să dispună asupra cotelor-părți cuvenite prin propria manifestare de voință.

În ceea ce privește „titlul” statului asupra imobilului în litigiu, a fost invocat Decretul nr. 32/1986, prin care, în vederea construirii unui ansamblu de locuințe, au fost expropriate, trecute în proprietatea statului și date în administrarea directă a Comitetului executiv al Consiliului popular județean Constanța, imobilele situate în ansamblul de locuințe. Împrejurarea că decretul de expropriere a constituit titlu valabil pentru stat, realizându-se și plata despăgubirilor, nu scoate imobilul din sfera de reglementare a Legii 10/2001, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h), sunt considerate ca trecute abuziv în proprietatea statului și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”.

În acest sens, art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor expropriate, având în vedere diferitele situații apărute în urma exproprierii. Din constatările expertului tehnic numit în cauză, consemnate în raportul de expertiză întocmit și la care nu s-au formulat obiecțiuni, rezultă, însă, că terenul în litigiu, identificat ca având o suprafață de 316,05 mp și învecinat la nord și est cu alte terenuri virane, este lipsit de construcții edilitare, fiind teren liber. Tot astfel, din adresa nr. 1813190 din 08 ianuarie 2009 a Primăriei municipiului Constanța, Direcția Patrimoniu Imobiliar, rezultă că terenul aferent fostului imobil este identificat ca aparținând bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al municipiului Constanța.

În cauză, astfel cum s-a demonstrat cu materialul probator administrat, scopul exproprierii nu s-a realizat în privința imobilului reclamanților, astfel că, pentru cota-parte de ½ din terenul în suprafață de 316,05 mp, s-a dispus restituirea în natură. Susținerile pârâților referitoare la suprafața de doar 100 mp pentru care reclamanții ar putea pretinde măsuri reparatorii, potrivit mențiunilor din decretul de expropriere, nu au fost reținute, de instanță, ca întemeiate. Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul autorilor reclamanților, terenul este identificat ca având o suprafață de 325 mp, fiind înregistrat ca atare și în registrul fiscal al municipiului, potrivit istoricului de rol fiscal depus la dosar.

Până la momentul exproprierii, în evidențele autorității locale nu au intervenit modificări referitoare la compunerea imobilului. Pe de altă parte, mențiunile din cuprinsul decretului de expropriere referitoare la un teren în suprafață de 100 mp și construcție de 216,05 mp sunt în evidentă contradicție, fiind practic imposibil ca o construcție formată doar din parter să aibă o întindere mai mare decât terenul pe care este situată. Prin urmare, referirea la suprafața de teren de doar 100 mp nu poate fi interpretată decât prin raportare la terenul liber de construcții la care urmează a fi adăugată suprafața construită de 216,05 mp, rezultând un total de 316,05 mp, exact suprafața care a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

În ce privește cota de ½ din construcția demolată, a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Constanța să înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcția cu suprafața construită de 216,05 mp, situată în Constanța, imposibil de restituit în natură. Ca urmare a constatării calității reclamanților de titulari ai cotei de doar ½ din imobil, cererea a fost respinsă în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii și pentru cota de ¼ din imobilul preluat de stat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții. Reclamanții au criticat hotărârea deoarece instanța a apreciat greșit asupra cotei cuvenite acestora, care este de ¾ din imobil, iar nu doar de ½, deoarece chiar dacă, în notificarea nr. 345/2001, se face vorbire și despre C.F., în realitate, aceasta nu a semnat notificarea, singura semnatară fiind reclamanta V.G.

Prin urmare, de cota acesteia profită reclamanții, conform art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, fiind, astfel, îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga cotă de ¾ din imobil, ce a aparținut lui S.D. Apelanții pârâți au susținut că sentința este nelegală deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra obligației persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ sus-menționat de a restitui suma primită cu titlu de despăgubire la data preluării imobilului, de către stat, corespunzător cotei de ½, recunoscută prin sentință. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 77/C din 21 aprilie 2010, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților D.N.

și V.G. și a admis apelul pârâților Municipiul Constanța, prin primar, și Primarul municipiului Constanța. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pe reclamanți să restituie cota de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați apelanții reclamanți la 357 lei cheltuieli de judecată către apelanții pârâți. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele argumente: În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, acesta este nefondat, instanța de apel menținând situația de fapt stabilită de Tribunal asupra cotelor din imobil cuvenite reclamanților, față de probele administrate.

A reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci cele ale art. 4 alin. (1), deoarece, la data preluării imobilului, exista o stare de coproprietate între moștenitorii titularilor decedați anterior exproprierii, fiecare reclamant deținând câte o cotă de ¼ din imobil, iar o altă cotă de ¼ aparținând coproprietarei C.F. În același sens au fost avute în vedere și dispozițiile art. 4.1 din H.G. nr. 250/2007. Prin urmare, cotele de proprietate ce aparțin coproprietarilor care nu au formulat notificare (în speță, C.F.) rămân în proprietatea statului, beneficiarii Legii nr. 10/2001 având posibilitatea să solicite, ulterior recunoașterii drepturilor lor pe cote ideale, ieșirea din indiviziune cu statul.

Referitor la apelul declarat de pârâți, acesta este fondat. Conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea 10/2001, în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit despăgubiri restituirea în natură este condiționată de rambursarea acestei sume, astfel cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizate stabilit conform legislației în vigoare la data soluționării notificării.

Alineatul (7) prevede că, în situația reglementată de art. 11 alin. (2) din Legea 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcțiile demolate, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită conform alin. (5) și (6). Din înscrisurile existente la dosar rezultă că, la momentul exproprierii, toți coproprietarii imobilului situat în Constanța, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru teren în suprafață de 100 mp și construcții în suprafață de 216,05 mp (filele 10, 42-47 dosar fond).

Situația este confirmată de reclamantul D.N. În notificarea nr. 742/2001, acesta a menționat, în mod expres, că, deși terenul expropriat a fost în suprafață de 316,05 mp, proprietarii au fost despăgubiți la momentul preluării bunului, numai pentru o suprafață de 100 mp, conform documentației de expropriere (tabel cu persoanele expropriate-filele 42-44 și proces-verbal nr. 43/1986 de evaluare a imobilelor expropriate-filele 45-47, poziția 32). De altfel, s-a reținut că, deși apelanții reclamanți, prin apărător, au susținut, în apel, că nu au încasat despăgubirile menționate în documentația de expropriere, aceștia nu au înțeles să dea o declarație pe proprie răspundere în sensul că, pentru imobilul respectiv, nu s-au încasat despăgubiri și, totodată, că își asumă obligația rambursării acestora, în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată și se dovedește că, totuși, s-au acordat despăgubiri, conform art. 11. 2 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii 10/2001. Prin urmare, în condițiile în care, pentru imobilul expropriat, reclamanții și, respectiv, autorii lor au beneficiat de despăgubiri în valoare totală de 20.872 lei, cu ocazia stabilirii măsurilor reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmează a se face aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, în sensul deducerii a acestor despăgubiri, corespunzătoare cotei de ½ (câte o cotă de ¼ pentru fiecare reclamant), reactualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, din valoarea totală a despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru cota de ½ din construcțiile demolate și care nu mai pot fi restituite în natură.

În concluzie, s-a reținut că reclamanții sunt obligați să restituie corespunzător cotei lor de ½ din imobil, recunoscută în procedura Legii nr. 10/2001, o cotă de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri încasate cu ocazia exproprierii (câte ¼ fiecare), sumă ce va fi actualizată cu coeficientul de actualizare, în cadrul procedurii desfășurate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii, reclamanții D.N. și V.G. au declarat recurs, arătând următoarele: 1. Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ.). În finalul apelului formulat de către pârâții-intimați s-a solicitat obligarea la restituirea cotei de ½ din suma de 166,85 lei primită cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea actualizata a despăgubirilor în cuantum de 225 lei, respectiv suma de 83,42 lei.

Instanța de apel a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că i-a obligat pe reclamanți la restituirea cotei de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002. 2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.). a) Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, faptul că, la momentul exproprierii, coproprietarii imobilului situat în Constanța, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru teren în suprafață de 100 mp și construcții în suprafață de 216,05 mp.

Pentru a reține acest lucru, instanța de apel a avut în vedere două dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv tabelul cu persoanele expropriate – filele 42-44 și procesul verbal de evaluare a imobilelor expropriate - filele 45-47, poziția 32. Niciunul dintre cele doua înscrisuri nu face dovada indubitabilă a plații efective a despăgubirilor acordate autorilor recurenților, la momentul exproprierii. b) De altfel, intimații-pârâții nu au depus, la dosar, niciun fel de înscris care să ateste plata acelor despăgubiri, cum ar fi o chitanță CEC pe numele persoanelor expropriate. Tabelul nu dovedește decât modalitatea de preluare a imobilului, iar procesul-verbal de evaluare nr. 43 nu arată decât modalitatea de calcul al despăgubirilor, neexistând nicio mențiune cu privire la achitarea lor efectivă.

Trebuie observat că, în cuprinsul procesului verbal, se menționează că „imobilul se evaluează la suma de 20.872 lei”, dar nu că aceasta ar fi suma cuvenită celor expropriați. c) Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că D.N., prin notificarea formulată odată cu apariția Legii nr. 10/2001, a confirmat primirea despăgubirilor, prin mențiunea că „în anul 1986...imobilul a fost demolat, fiind despăgubiți doar pentru 100 mp”. D.N. este doar moștenitorul lui D.I., una dintre persoanele expropriate, motiv pentru care nu ar putea să aibă cunoștință exactă despre pretinsa plată a despăgubirilor.

În al doilea rând, nici măcar în așa-zisa recunoaștere a plații despăgubirilor din cuprinsul notificării nu se menționează ca s-ar fi primit despăgubiri pentru construcții, ci numai pentru suprafața de 100 mp teren, adică suma de 225 lei, așa după cum rezultă din procesul verbal de evaluare și la plata căreia s-a solicitat a fi obligați reclamanții prin apelul declarat de pârâți. În al treilea rând, în notificarea nr. 345/2001 formulată de V.G. nu se face niciun fel de referire la plata unor despăgubiri, deși aceasta, în calitate de persoană direct expropriată, ar fi trebuit sa aibă cunoștință de plata acestora, și nu un moștenitor al unui alt expropriat.

Potrivit pct. 11.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 „în cazul în care persoana îndreptățită susține ca nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta declară pe propria răspundere că, pentru imobilul respectiv, nu a încasat despăgubiri...”. În acest sens, recurenții arată că vor depune declarații notariale cu mențiunile prevăzute de lege. 3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.). Curtea a dispus obligarea reclamanților la plata unei cote de ½ din suma de 20.872 lei actualizată, sumă primită cu titlu de despăgubiri pentru teren și construcție.

Chiar dacă s-ar accepta ideea că ar fi fost primite despăgubiri pentru imobilul în litigiu, instanța de apel ar fi putut să îi oblige doar la plata cotei de ½ din suma de 225 lei actualizată, deoarece aceasta ar fi fost suma primită cu titlu de despăgubiri pentru teren, așa după cum rezultă din procesul verbal de evaluare. Actualizată suma de 225 lei înseamnă 166,85 lei, astfel cum aceasta a fost determinată prin motivele de apel depuse de pârâți. Valoarea respectivă nu a fost contestată de reclamanți sub aspectul modalității de actualizare a sumei menționate. Problema despăgubirilor în cuantum de 20.647 lei presupus a fi încasate pentru construcție nu făcea obiectul judecății instanței de apel, ci urma să fie stabilită ulterior, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în procedura administrativă, de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta este și opinia pârâților-intimați exprimată, în mod categoric, în cuprinsul motivelor de apel. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să distingă între situația terenului care­ a fost restituit în natură și pentru care ar fi trebuit să fie obligați la plata de despăgubiri, conform art. 11 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea terenului face obiectul prezentei cauze, deci, implicit se impune analiza rambursării despăgubirilor, și situația construcțiilor care nu se pot restitui în natură și pentru care trebuie acordate despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Singura atribuție a instanțelor judecătorești este aceea de a dispune obligarea pârâților-intimați la înaintarea propunerii de acordare de despăgubiri către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dacă s-ar accepta ideea că instanța de apel este abilitată de lege să stabilească suma de restituit, de către foștii proprietari deposedați și care au încasat despăgubiri ca urmare a exproprierii, atunci ar fi trebuit ca aceeași instanță sa stabilească în mod cert și suma ce li se cuvine reclamanților pentru construcțiile demolate. Nici măcar nu a fost încuviințată, ca obiectiv de expertiză, evaluarea construcțiilor demolate, tocmai cu motivarea că excede obiectului cauzei. Se creează o situație inechitabilă în sensul că punerea în executare a deciziei instanței de apel privind restituirea terenului ce se cuvine în natură reclamanților este condiționată de restituirea de către aceste părți a unor despăgubiri datorate atât pentru construcție, cât și pentru teren.

Procedura de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate este prevăzută de Legea nr. 247/2005, act normativ care reglementează și modalitatea de restituire a eventualelor sume acordate cu titlu de despăgubire la momentul exproprierii. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care statul și persoanele îndreptățite au obligații reciproce de plată și, respectiv, restituire, a unor despăgubiri rezultate din aplicarea unor acte normative prin care s-au acordat despăgubiri și, respectiv, a Legii nr. 10/2001, la cererea persoanei îndreptățite, prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va dispune compensarea acestora”.

Alin. (4) al aceluiași text de lege prevede că „suma reprezentând despăgubirea încasată va fi actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”, dar atât suma inițială, cât și cea actualizată se stabilesc de către Comisia Centrală și nu de unitatea deținătoare, în procedura administrativă, sau de către instanță, când aceasta se substituie, practic, unității deținătoare și constată calitatea de persoană îndreptățită și obligarea la înaintarea propunerii de acordare de despăgubiri către Comisie. Alin. (5) menționează că „titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pana la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor, după deducerea sumei reprezentând despăgubirea încasată, actualizată potrivit alin. (4)”.

Toate textele de lege invocate atestă faptul că stabilirea sumei prezumtiv de restituit se efectuează de Comisia Centrală, nu de către instanța de judecată, cea din urmă încălcându-și, în mod flagrant, atribuțiile în acest caz. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de pârâți. Intimații pârâți Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul municipiului Constanța au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 4 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține că instanța, prin decizia pronunțată, ar fi acordat mai mult decât s-a cerut prin apelul declarat de pârâți („ plus petita ”, ca primă ipoteză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Astfel, în cererea de apel, pârâții au arătat că suma totală primită cu ocazia preluării imobilului a fost de 20.872 lei, distingând, într-adevăr, între suma încasată pentru teren, respectiv 225 lei, și cea încasată pentru construcție, și anume 20.647 lei. De asemenea, au mai arătat că aspectul restituirii despăgubirilor încasate pentru construcție poate fi tranșat în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta nu înseamnă, însă, că obiectul pretențiilor formulate de pârâți, prin cererea de apel, s-a rezumat la restituirea despăgubirilor acordate doar pentru teren, iar nu și pentru construcție, intenția clar exprimată de apelanții pârâți vizând restituirea despăgubirilor pentru întregul bun preluat. Ca urmare, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat aceste limite, acordând mai mult decât s-a cerut. De asemenea, aprecierea referitoare la rezolvarea chestiunii restituirii despăgubirilor pentru construcția preluată, de către o altă instituție decât instanța de judecată, nu este relevantă în sensul invocat de recurenți deoarece reprezintă o simplă afirmație juridică, care vizează și posibilitatea unei alte entități de a analiza cuantumul despăgubirilor ce trebuie restituite pentru construcția preluată, fără să implice, însă, intenția exprimată a apelanților pârâți de a limita cenzura instanței doar la restituirea despăgubirilor pentru teren.

Prin urmare, nu sunt întrunite cerințele ipotezei de plus petita , prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 2. Criticile prezentate în cadrul acestui motiv de recurs se referă doar la greșita reținere, de către instanța de apel, a încasării despăgubirilor în cuantum de 20.872 lei, cu ocazia preluării imobilului, în raport de probele administrate în cauză și nu pot fi examinate de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului. Astfel, motivul de casare care permitea evaluarea, în cadrul recursului, a situației de fapt raportat la interpretarea probelor administrate în cauză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, critica referitoare la aspectul încasării sau nu a despăgubirilor respective nu mai poate forma obiect de recurs și nici de analiză în această fază procesuală.

Pe de altă parte, este real că dispozițiile art. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd posibilitatea, pentru persoana îndreptățită, de a da o declarație notarială prin care să menționeze că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul preluat și că le va restitui în ipoteza în care se va descoperi contrariul, dar acest text de lege, deși invocat de recurenți, nu a fost urmat de către aceștia. Reclamanții nu au depus asemenea declarații în niciuna dintre fazele procesuale anterioare și nici în recurs, deși au solicitat proba cu înscrisuri în cadrul prezentei căi de atac, astfel încât nu se poate pune problema aplicării dispoziției legale enunțate în favoarea lor, cu consecințe în ceea ce privește schimbarea soluției instanței de apel pe motiv de nelegalitate (greșita înlăturare a art. 11.2 din Norme).

În consecință, cea mai mare parte dintre criticile subsumate motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se încadrează în textul invocat, iar art. 11.2 din H.G. nr. 250/2007 nu este incident în cauză, din moment ce recurenții nu au înțeles să uzeze de dispozițiile sale. 3. Nici depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în condițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi reținută în cauză. Conform plenitudinii de competență, instanța are obligația de a supune controlului judecătoresc toate aspectele cu care a fost învestită, în consecință, și pe cel referitor la obligația reclamanților de a restitui despăgubirile încasate cu ocazia preluării imobilului, potrivit cotei lor din dreptul la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurenților, Curtea de Apel nu și-a depășit atribuțiile care-i incumbă și nu a trecut în sfera atribuțiilor unei alte puteri, legislativă sau executivă. Astfel după cum s-a arătat deja, în urma admiterii apelului declarat de pârâți, instanța a schimbat, în parte, hotărârea atacată și a dispus obligarea reclamanților să restituie cota de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii, actualizate conform legii. Procedând în acest fel, Curtea nu a făcut decât să aplice întocmai dispozițiile art. 11 alin. (7) cu referire la alin. (2) din Legea nr. 10/2001, interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale întrând în sfera activității de judecată.

Conform acestui text, printre altele, în situația prevăzută la art. 11 alin. (2), incidentă în speță (teren și construcții expropriate, demolate total, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nefiind executate), măsurile reparatorii prin echivalent (cuvenite pentru construcțiile demolate, terenul fiind restituit în natură) se stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat-teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) și (6) din același articol. Nu se poate reține că, construcțiile preluate de stat și, ulterior, demolate nu au format obiect al litigiului deoarece înșiși reclamanții au solicitat, conform petitului acțiunii, acordarea măsurilor reparatorii pentru acestea.

Soluționarea favorabilă a acestei solicitări, în sensul propunerii de despăgubiri pentru construcțiile demolate, astfel cum s-a dispus prin hotărârea primei instanțe și s-a menținut prin decizia Curții de Apel, implică și obligația aferentă, de restituire a despăgubirilor încasate cu ocazia preluării, pentru întregul bun preluat, construcții și teren, de către cei care beneficiază de reparația prevăzută de legea specială, în speță, de către reclamanți. Scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru bunul expropriat, teren cu construcții, în prezent, demolate, presupune mai întâi existența obligației de a restitui sumele încasate la data preluării, pe care legea o prevede în sensul enunțat mai sus [art. 11 alin. (7)] și la a cărei aplicare a procedat în mod corect instanța de apel.

Nu se poate reține că, dispunând în acest mod, Curtea a intrat în sfera de atribuții a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reglementate de art. 22 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a cărui încălcare a fost invocată de recurenți, deoarece instanța nu a dispus compensarea obligațiilor de plată reciproce între reclamanți și stat și nici măcar nu a stabilit vreun cuantum al acestor despăgubiri. Menționând, generic, obligația de restituire a despăgubirilor, atât a celor încasate pentru teren, cât și a celor primite pentru construcțiile demolate, Curtea nu a făcut decât să aplice un text de lege în limitele lui [art. 11 alin. (7)], al cărui conținut a fost redat mai sus.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „ În cazul în care statul și persoanele îndreptățite au obligații reciproce de plată și, respectiv, restituire, a unor despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, ori a altor acte normative anterioare prin care s-au acordat despăgubiri și, respectiv, a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, la cererea persoanei îndreptățite, prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se va dispune compensarea acestora.

Cum s-a arătat deja, măsura dispusă de instanță ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâți nu echivalează cu o compensare între obligațiile reciproce de plată, în sensul textului de lege indicat în precedent, și nici nu avea cum să reprezinte o asemenea operațiune în absența stabilirii, în prealabil, a cuantumului efectiv al celor două obligații. Măsura compensării reprezintă, într-adevăr, atributul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și vizează o altă etapă decât cea a judecării contestației, ulterioară acesteia, și anume cea privind emiterea titlului de despăgubire.

În această etapă ulterioară, Comisia Centrală decide, la cererea persoanei îndreptățite, asupra compensării, după ce a fost urmată procedura prevăzută la art. 16 alin. (3)-(6), pe baza raportului întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, care va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de plată, actualizat în condițiile legii [art. 22 alin. (4) din Titlul VII]. În ipoteza prezentată mai sus, titlul de despăgubire se va emite de Comisie până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor, după deducerea sumei reprezentând despăgubirea încasată, actualizată. Cum, în această etapă, se stabilește cuantumul despăgubirilor avut în vedere la emiterea titlului de despăgubire, de către evaluatorul sau societatea de evaluatori anume desemnați, nu se impunea, contrar susținerilor recurenților, efectuarea unei expertize de specialitate pentru determinarea acestui cuantum în cadrul litigiului de față.

Aceasta tocmai deoarece instanța de apel nu a avut în vedere plata efectivă a despăgubirilor cuvenite pentru construcțiile demolate, din care să fi dedus cuantumul celor încasate la data preluării, ci doar a menționat, în urma schimbării sentinței, existența obligației de restituire a sumelor primite la data preluării, în temeiul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. De altfel, în cuprinsul considerentelor (pag.8, parag.4), Curtea menționează că se vor deduce din despăgubirile cuvenite reclamanților pentru cota de ½ din construcțiile demolate și care nu mai pot fi restituite în natură, despăgubirile încasate, actualizate în condițiile legii, cu ocazia stabilirii măsurilor reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în consecință, în procedura ulterioară soluționării prezentului litigiu.

Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel ar fi depășit atribuțiile specifice activității de judecată, intrând în sfera de activitate a executivului [Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind constituită în subordinea Cancelariei Primului-ministru – art. 13 alin. (1) din același titlu] deoarece nu a dispus, pentru argumentele prezentate mai sus, asupra vreunei măsuri care intră în competența unei instituții (în speță, Comisia) ce aparține altei puteri. În ceea ce privește crearea unei situații inechitabile prin condiționarea restituirii în natură a terenului de restituirea despăgubirilor, această susținere nu se circumscrie vreunui motiv de recurs, dar nici nu este întemeiată atât timp cât obligația de restituire a despăgubirilor încasate la data preluării imobilului rezultă din lege.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că parte din susținerile recurenților nu pot fi analizate, parte nu sunt întemeiate din perspectiva îndeplinirii cerințelor art. 304 pct. 6, 9 și 4 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.N. și V.G. împotriva deciziei nr. 77/C din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.