ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința nr. 1276 din 4 decembrie 2009, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D.N. și V.G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul

municipiului Constanța.

A obligat pe pârât să restituie în

natură reclamanților cota de ½ din terenul în suprafață de 316,05 mp,

situat în Constanța.

A obligat pe pârâtul Primarul municipiului

Constanța să înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile

Titlului VII din Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcția cu

suprafața construită de 216,05 mp, situată în Constanța, imposibil de restituit

în natură.

S-a respins cererea reclamanților de

acordare a măsurilor reparatorii pentru cota de ¼ din imobil, ca

nefondată.

A fost obligat pârâtul la plata,

către fiecare reclamant, a sumei de 250 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2220/1937 și transcris sub nr. 4245/1937, numiții S.I. și

D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 325 mp,

situat în Constanța.

În temeiul Decretului nr. 32/1986

privind exproprierea unor terenuri și construcții și scoaterea din funcțiune și

demolarea unor fonduri fixe, imobilul, compus, la acel moment, din teren și

construcție, a trecut în proprietatea statului. Ca titulari ai dreptului de

proprietate, la data exproprierii, în cuprinsul actului administrativ de

preluare, au fost trecuți D.I., C.D., C.F., V.G., S.I. și S.I.M.

Din examinarea certificatului de

moștenitor nr. 49 din 31 martie 1977 rezultă că moștenitorii defunctului S.I.N.,

decedat la data de 16 octombrie 1976, au fost soția supraviețuitoare, S.D., cu

o cotă de ½ din masa succesorală, precum și frații S.I. și S.I.M.,

fiecare cu câte ¼. La rândul său, S.D., decedată la data de 01

septembrie 1984, a fost moștenită de fratele D.I., într-o cotă de ¼ din

masa succesorală, sora C.D., cu aceeași cotă, și nepoatele C.F. și V.G.,

fiecare cu câte o cotă de ¼ din masa succesorală.

Prin urmare, la momentul trecerii

imobilului în patrimoniul statului, prin actul de preluare au fost, în mod

corect, identificate persoanele titulare ale dreptului de proprietate, astfel

cum rezultă din chiar certificatele de moștenitor aflate și la dosarul cauzei. Ulterior,

la data de 25 octombrie 1995, a intervenit decesul lui D.I., al cărui unic

moștenitor este reclamantul D.N. , iar la data de 26 februarie 2001 a decedat

și numita C.D., fără descendenți.

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 345 din 31 mai 2001, la B.E.J. D.V., D.I., C.D., C.F. și V.G. au solicitat

actualului deținător al imobilului - Municipiul Constanța, acordarea de măsuri

reparatorii, în temeiul Legii 10/2001, pentru cota de ¾ din imobilul

situat în Constanța, această notificare nefiind soluționată până la data

sesizării instanței cu cererea de față.

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 742 din 09 august 2001, la BEJ M.A., reclamantul D.N., a solicitat, la

rândul său, restituirea în natură a terenului în suprafață de 316,05 mp, liber

de construcții, notificare rămasă, de asemenea, nesoluționată.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001

prevede că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În condițiile în care unitatea

deținătoare nu a răspuns înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce

echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, instanța de

judecată va proceda la soluționarea, pe fond, a cererii reclamanților, potrivit

deciziei în interesul legii nr. 20/2001.

Astfel, în temeiul prevederilor art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, sunt îndreptățite, conform acestei legi,

la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în

mod abuziv a acestora.

Reclamanții și-au dovedit calitatea

de proprietari ai imobilului prin actele de stare civilă și certificatele de

moștenitor depuse la dosar, în această calitate figurând și în decizia de

preluare a imobilului, de către stat.

În ce privește, însă, cota din

dreptul de proprietate pe care cei doi reclamanți, D.N. și V.G., o pretind

urmează a se reține că aceștia nu au făcut dovada decesului numitei C.F., la

rândul său, titulara cotei de ¾, ci, chiar la termenul din 20 noiembrie 2009,

au recunoscut în instanță că aceasta este în viață. În consecință,

reclamanților nu le poate profita cota de ¾ de care titularul nu a

dispus în niciun mod, iar împrejurarea că acesta din urmă, deși a formulat

notificare, nu a solicitat, ulterior, în instanță, analiza pe fond a cererii de

acordare a măsurilor reparatorii nu îndreptățește pe reclamanți să prezume o

eventuală renunțare la drept.

În plus, o soluționare a cauzei în

considerarea cotei de ¾ din imobil, cuvenită celor doi reclamanți, ar

putea face, ulterior, imposibilă desocotirea cu celălalt moștenitor potrivit

regulilor de drept comun în materie de succesiune, astfel cum au pretins

reclamanții, câtă vreme hotărârea judecătorească ce va constitui temeiul

dobândirii bunului nu este pronunțată și în contradictoriu cu numita C.F.

Pentru toate aceste considerente,

instanța a apreciat că reclamanții, ca titulari ai cotei de ½ din

dreptul de proprietate asupra imobilului, nu pot pretinde măsuri reparatorii

decât pentru această cotă de drept, urmând ca, la rândul lor, ceilalți

eventuali coproprietari să dispună asupra cotelor-părți cuvenite prin propria

manifestare de voință.

În ceea ce privește „titlul”

statului asupra imobilului în litigiu, a fost invocat Decretul nr. 32/1986,

prin care, în vederea construirii unui ansamblu de locuințe, au fost

expropriate, trecute în proprietatea statului și date în administrarea directă

a Comitetului executiv al Consiliului popular județean Constanța, imobilele

situate în ansamblul de locuințe.

Împrejurarea că decretul de

expropriere a constituit titlu valabil pentru stat, realizându-se și plata

despăgubirilor, nu scoate imobilul din sfera de reglementare a Legii 10/2001,

având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h), sunt considerate ca

trecute abuziv în proprietatea statului și „orice alte imobile preluate de stat

cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”.

În acest sens, art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor expropriate, având în

vedere diferitele situații apărute în urma exproprierii.

Din constatările expertului tehnic

numit în cauză, consemnate în raportul de expertiză întocmit și la care nu s-au

formulat obiecțiuni, rezultă, însă, că terenul în litigiu, identificat ca având

o suprafață de 316,05 mp și învecinat la nord și est cu alte terenuri virane,

este lipsit de construcții edilitare, fiind teren liber.

Tot astfel, din adresa nr. 1813190

din 08 ianuarie 2009 a Primăriei municipiului Constanța, Direcția Patrimoniu

Imobiliar, rezultă că terenul aferent fostului imobil este identificat ca

aparținând bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al municipiului Constanța.

În cauză, astfel cum s-a demonstrat

cu materialul probator administrat, scopul exproprierii nu s-a realizat în

privința imobilului reclamanților, astfel că, pentru cota-parte de ½ din

terenul în suprafață de 316,05 mp, s-a dispus restituirea în natură.

Susținerile pârâților referitoare la

suprafața de doar 100 mp pentru care reclamanții ar putea pretinde măsuri

reparatorii, potrivit mențiunilor din decretul de expropriere, nu au fost

reținute, de instanță, ca întemeiate.

Astfel, prin actul de

vânzare-cumpărare ce a constituit titlul autorilor reclamanților, terenul este

identificat ca având o suprafață de 325 mp, fiind înregistrat ca atare și în

registrul fiscal al municipiului, potrivit istoricului de rol fiscal depus la

dosar. Până la momentul exproprierii, în evidențele autorității locale nu au

intervenit modificări referitoare la compunerea imobilului.

Pe de altă parte, mențiunile din

cuprinsul decretului de expropriere referitoare la un teren în suprafață de 100

mp și construcție de 216,05 mp sunt în evidentă contradicție, fiind practic

imposibil ca o construcție formată doar din parter să aibă o întindere mai mare

decât terenul pe care este situată.

Prin urmare, referirea la suprafața

de teren de doar 100 mp nu poate fi interpretată decât prin raportare la

terenul liber de construcții la care urmează a fi adăugată suprafața construită

de 216,05 mp, rezultând un total de 316,05 mp, exact suprafața care a fost

identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

În ce privește cota de ½ din

construcția demolată, a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Constanța să

înainteze propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din

Legea 247/2005, pentru cota de ½ din construcția cu suprafața construită

de 216,05 mp, situată în Constanța, imposibil de restituit în natură.

Ca urmare a constatării calității

reclamanților de titulari ai cotei de doar ½ din imobil, cererea a fost

respinsă în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii și pentru cota de ¼

din imobilul preluat de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții și pârâții.

Reclamanții au criticat hotărârea

deoarece instanța a apreciat greșit asupra cotei cuvenite acestora, care este

de ¾ din imobil, iar nu doar de ½, deoarece chiar dacă, în

notificarea nr. 345/2001, se face vorbire și despre C.F., în realitate, aceasta

nu a semnat notificarea, singura semnatară fiind reclamanta V.G. Prin urmare,

de cota acesteia profită reclamanții, conform art. 4 alin. (2) și (4) din Legea

nr. 10/2001, fiind, astfel, îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga

cotă de ¾ din imobil, ce a aparținut lui S.D.

Apelanții pârâți au susținut că

sentința este nelegală deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra obligației

persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de

actul normativ sus-menționat de a restitui suma primită cu titlu de despăgubire

la data preluării imobilului, de către stat, corespunzător cotei de ½, recunoscută

prin sentință.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia

civilă nr. 77/C din 21 aprilie 2010, a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților D.N. și V.G. și a admis apelul pârâților Municipiul Constanța,

prin primar, și Primarul municipiului Constanța.

A schimbat, în parte, sentința

apelată, în sensul că a obligat pe reclamanți să restituie cota de ½ din

valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data exproprierii,

sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin.

(1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Au fost obligați apelanții

reclamanți la 357 lei cheltuieli de judecată către apelanții pârâți.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele argumente:

În ceea ce privește apelul declarat

de reclamanți, acesta este nefondat, instanța de apel menținând situația de

fapt stabilită de Tribunal asupra cotelor din imobil cuvenite reclamanților,

față de probele administrate.

A reținut că nu sunt incidente dispozițiile

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci cele ale art. 4 alin. (1), deoarece,

la data preluării imobilului, exista o stare de coproprietate între

moștenitorii titularilor decedați anterior exproprierii, fiecare reclamant

deținând câte o cotă de ¼ din imobil, iar o altă cotă de ¼

aparținând coproprietarei C.F.

În același sens au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 4.1 din H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, cotele de proprietate

ce aparțin coproprietarilor care nu au formulat notificare (în speță, C.F.)

rămân în proprietatea statului, beneficiarii Legii nr. 10/2001 având

posibilitatea să solicite, ulterior recunoașterii drepturilor lor pe cote ideale,

ieșirea din indiviziune cu statul.

Referitor la apelul declarat de

pârâți, acesta este fondat.

Conform dispozițiilor art. 11 alin.

(2) din Legea 10/2001, în cazul în care construcțiile expropriate au fost

demolate, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea,

terenul liber se restituie în natură, iar pentru construcțiile demolate

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Dacă persoana îndreptățită a primit

despăgubiri restituirea în natură este condiționată de rambursarea acestei

sume, astfel cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizate stabilit conform

legislației în vigoare la data soluționării notificării.

Alineatul (7) prevede că, în

situația reglementată de art. 11 alin. (2) din Legea 10/2001, valoarea

măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii

actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru

construcțiile demolate, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul

expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură,

stabilită conform alin. (5) și (6).

Din înscrisurile existente la dosar

rezultă că, la momentul exproprierii, toți coproprietarii imobilului situat în

Constanța, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru teren

în suprafață de 100 mp și construcții în suprafață de 216,05 mp (filele 10,

42-47 dosar fond).

Situația este confirmată de

reclamantul D.N.

În notificarea nr. 742/2001, acesta

a menționat, în mod expres, că, deși terenul expropriat a fost în suprafață de

316,05 mp, proprietarii au fost despăgubiți la momentul preluării bunului,

numai pentru o suprafață de 100 mp, conform documentației de expropriere (tabel

cu persoanele expropriate-filele 42-44 și proces-verbal nr. 43/1986 de evaluare

a imobilelor expropriate-filele 45-47, poziția 32).

De altfel, s-a reținut că, deși

apelanții reclamanți, prin apărător, au susținut, în apel, că nu au încasat

despăgubirile menționate în documentația de expropriere, aceștia nu au înțeles

să dea o declarație pe proprie răspundere în sensul că, pentru imobilul

respectiv, nu s-au încasat despăgubiri și, totodată, că își asumă obligația

rambursării acestora, în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii,

se constată și se dovedește că, totuși, s-au acordat despăgubiri, conform art.

11. 2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii 10/2001.

Prin urmare, în condițiile în care,

pentru imobilul expropriat, reclamanții și, respectiv, autorii lor au beneficiat

de despăgubiri în valoare totală de 20.872 lei, cu ocazia stabilirii măsurilor

reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmează a se face

aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, în sensul deducerii a acestor

despăgubiri, corespunzătoare cotei de ½ (câte o cotă de ¼ pentru

fiecare reclamant), reactualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut de

art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, din valoarea totală a

despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru cota de ½ din

construcțiile demolate și care nu mai pot fi restituite în natură.

În concluzie, s-a reținut că

reclamanții sunt obligați să restituie corespunzător cotei lor de ½ din

imobil, recunoscută în procedura Legii nr. 10/2001, o cotă de ½ din

valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri încasate cu ocazia

exproprierii (câte ¼ fiecare), sumă ce va fi actualizată cu coeficientul

de actualizare, în cadrul procedurii desfășurate conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii,

reclamanții D.N. și V.G. au declarat recurs, arătând următoarele:

mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ.).

În finalul apelului formulat de către

pârâții-intimați s-a solicitat obligarea la restituirea cotei de ½ din

suma de 166,85 lei primită cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea

actualizata a despăgubirilor în cuantum de 225 lei, respectiv suma de 83,42

lei.

Instanța de apel a schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că i-a obligat pe reclamanți la restituirea cotei

de ½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data

exproprierii, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de actualizare prevăzut

la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.

hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ.).

a) Instanța de apel a apreciat, în mod

greșit, faptul că, la momentul exproprierii, coproprietarii imobilului situat

în Constanța, au beneficiat de despăgubiri în valoare de 20.872 lei pentru

teren în suprafață de 100 mp și construcții în suprafață de 216,05 mp.

Pentru a reține acest lucru,

instanța de apel a avut în vedere două dintre înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, respectiv tabelul cu persoanele expropriate – filele 42-44 și procesul

verbal de evaluare a imobilelor expropriate - filele 45-47, poziția 32.

Niciunul dintre cele doua înscrisuri

nu face dovada indubitabilă a plații efective a despăgubirilor acordate

autorilor recurenților, la momentul exproprierii.

b) De altfel, intimații-pârâții nu

au depus, la dosar, niciun fel de înscris care să ateste plata acelor

despăgubiri, cum ar fi o chitanță CEC pe numele persoanelor expropriate.

Tabelul nu dovedește decât

modalitatea de preluare a imobilului, iar procesul-verbal de evaluare nr. 43 nu

arată decât modalitatea de calcul al despăgubirilor, neexistând nicio mențiune

cu privire la achitarea lor efectivă.

Trebuie observat că, în cuprinsul

procesului verbal, se menționează că „imobilul se evaluează la suma de 20.872

lei”, dar nu că aceasta ar fi suma cuvenită celor expropriați.

c) Instanța de apel a considerat, în

mod greșit, că D.N., prin notificarea formulată odată cu apariția Legii nr. 10/2001,

a confirmat primirea despăgubirilor, prin mențiunea că „în anul 1986...imobilul

a fost demolat, fiind despăgubiți doar pentru 100 mp”.

D.N. este doar moștenitorul lui D.I.,

una dintre persoanele expropriate, motiv pentru care nu ar putea să aibă cunoștință

exactă despre pretinsa plată a despăgubirilor.

În al doilea rând, nici măcar în așa-zisa

recunoaștere a plații despăgubirilor din cuprinsul notificării nu se

menționează ca s-ar fi primit despăgubiri pentru construcții, ci numai pentru

suprafața de 100 mp teren, adică suma de 225 lei, așa după cum rezultă din

procesul verbal de evaluare și la plata căreia s-a solicitat a fi obligați reclamanții

prin apelul declarat de pârâți.

În al treilea rând, în notificarea

nr. 345/2001 formulată de V.G. nu se face niciun fel de referire la plata unor

despăgubiri, deși aceasta, în calitate de persoană direct expropriată, ar fi

trebuit sa aibă cunoștință de plata acestora, și nu un moștenitor al unui alt

expropriat.

Potrivit pct. 11.2 din Normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001 „în cazul în care persoana îndreptățită susține ca

nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici unitatea deținătoare

nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite

prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta declară pe propria

răspundere că, pentru imobilul respectiv, nu a încasat despăgubiri...”.

În acest sens, recurenții arată că

vor depune declarații notariale cu mențiunile prevăzute de lege.

hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.

proc. civ.).

Curtea a dispus obligarea

reclamanților la plata unei cote de ½ din suma de 20.872 lei

actualizată, sumă primită cu titlu de despăgubiri pentru teren și construcție.

Chiar dacă s-ar accepta ideea că ar

fi fost primite despăgubiri pentru imobilul în litigiu, instanța de apel ar fi

putut să îi oblige doar la plata cotei de ½ din suma de 225 lei

actualizată, deoarece aceasta ar fi fost suma primită cu titlu de despăgubiri

pentru teren, așa după cum rezultă din procesul verbal de evaluare.

Actualizată suma de 225 lei înseamnă

166,85 lei, astfel cum aceasta a fost determinată prin motivele de apel depuse de

pârâți. Valoarea respectivă nu a fost contestată de reclamanți sub aspectul

modalității de actualizare a sumei menționate.

Problema despăgubirilor în cuantum

de 20.647 lei presupus a fi încasate pentru construcție nu făcea obiectul judecății

instanței de apel, ci urma să fie stabilită ulterior, conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, în procedura administrativă, de către Comisia Centrala

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta este și opinia pârâților-intimați

exprimată, în mod categoric, în cuprinsul motivelor de apel.

Prin urmare, instanța de apel ar fi

trebuit să distingă între situația terenului care­ a fost restituit în natură

și pentru care ar fi trebuit să fie obligați la plata de despăgubiri, conform

art. 11 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea terenului

face obiectul prezentei cauze, deci, implicit se impune analiza rambursării despăgubirilor,

și situația construcțiilor care nu se pot restitui în natură și pentru care trebuie

acordate despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Singura atribuție a instanțelor

judecătorești este aceea de a dispune obligarea pârâților-intimați la înaintarea

propunerii de acordare de despăgubiri către Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Dacă s-ar accepta ideea că instanța

de apel este abilitată de lege să stabilească suma de restituit, de către

foștii proprietari deposedați și care au încasat despăgubiri ca urmare a

exproprierii, atunci ar fi trebuit ca aceeași instanță sa stabilească în mod

cert și suma ce li se cuvine reclamanților pentru construcțiile demolate. Nici măcar

nu a fost încuviințată, ca obiectiv de expertiză, evaluarea construcțiilor demolate,

tocmai cu motivarea că excede obiectului cauzei.

Se creează o situație inechitabilă

în sensul că punerea în executare a deciziei instanței de apel privind

restituirea terenului ce se cuvine în natură reclamanților este condiționată de

restituirea de către aceste părți a unor despăgubiri datorate atât pentru

construcție, cât și pentru teren.

Procedura de acordare a

despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate este

prevăzută de Legea nr. 247/2005, act normativ care reglementează și modalitatea

de restituire a eventualelor sume acordate cu titlu de despăgubire la momentul

exproprierii.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, „în cazul în care statul și persoanele îndreptățite au obligații

reciproce de plată și, respectiv, restituire, a unor despăgubiri rezultate din

aplicarea unor acte normative prin care s-au acordat despăgubiri și, respectiv,

a Legii nr. 10/2001, la cererea persoanei îndreptățite, prin decizia Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va dispune compensarea acestora”.

Alin. (4) al aceluiași text de lege

prevede că „suma reprezentând despăgubirea încasată va fi actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”, dar atât

suma inițială, cât și cea actualizată se stabilesc de către Comisia Centrală și

nu de unitatea deținătoare, în procedura administrativă, sau de către instanță,

când aceasta se substituie, practic, unității deținătoare și constată calitatea

de persoană îndreptățită și obligarea la înaintarea propunerii de acordare de

despăgubiri către Comisie.

Alin. (5) menționează că „titlul de

despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

pana la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor, după deducerea

sumei reprezentând despăgubirea încasată, actualizată potrivit alin. (4)”.

Toate textele de lege invocate

atestă faptul că stabilirea sumei prezumtiv de restituit se efectuează de

Comisia Centrală, nu de către instanța de judecată, cea din urmă încălcându-și,

în mod flagrant, atribuțiile în acest caz.

Recurenții reclamanți au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului

declarat de pârâți.

Intimații pârâți Municipiul

Constanța, prin Primar, și Primarul municipiului Constanța au depus

întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată în

raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 4 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

recurenților, nu se poate reține că instanța, prin decizia pronunțată, ar fi

acordat mai mult decât s-a cerut prin apelul declarat de pârâți („

plus

petita

”, ca primă ipoteză a motivului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, în cererea de apel, pârâții

au arătat că suma totală primită cu ocazia preluării imobilului a fost de

20.872 lei, distingând, într-adevăr, între suma încasată pentru teren, respectiv

225 lei, și cea încasată pentru construcție, și anume 20.647 lei.

De asemenea, au mai arătat că

aspectul restituirii despăgubirilor încasate pentru construcție poate fi

tranșat în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta nu înseamnă, însă, că

obiectul pretențiilor formulate de pârâți, prin cererea de apel, s-a rezumat la

restituirea despăgubirilor acordate doar pentru teren, iar nu și pentru

construcție, intenția clar exprimată de apelanții pârâți vizând restituirea

despăgubirilor pentru întregul bun preluat.

Ca urmare, nu se poate reține că

instanța de apel ar fi încălcat aceste limite, acordând mai mult decât s-a

cerut.

De asemenea, aprecierea referitoare

la rezolvarea chestiunii restituirii despăgubirilor pentru construcția

preluată, de către o altă instituție decât instanța de judecată, nu este

relevantă în sensul invocat de recurenți deoarece reprezintă o simplă afirmație

juridică, care vizează și posibilitatea unei alte entități de a analiza

cuantumul despăgubirilor ce trebuie restituite pentru construcția preluată,

fără să implice, însă, intenția exprimată a apelanților pârâți de a limita cenzura

instanței doar la restituirea despăgubirilor pentru teren.

Prin urmare, nu sunt întrunite

cerințele ipotezei de

plus petita

, prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

acestui motiv de recurs se referă doar la greșita reținere, de către instanța

de apel, a încasării despăgubirilor în cuantum de 20.872 lei, cu ocazia

preluării imobilului, în raport de probele administrate în cauză și nu pot fi

examinate de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de casare care

permitea evaluarea, în cadrul recursului, a situației de fapt raportat la

interpretarea probelor administrate în cauză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, critica referitoare la

aspectul încasării sau nu a despăgubirilor respective nu mai poate forma obiect

de recurs și nici de analiză în această fază procesuală.

Pe de altă parte, este real că

dispozițiile art. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd posibilitatea, pentru persoana

îndreptățită, de a da o declarație notarială prin care să menționeze că nu a

încasat despăgubiri pentru imobilul preluat și că le va restitui în ipoteza în

care se va descoperi contrariul, dar acest text de lege, deși invocat de

recurenți, nu a fost urmat de către aceștia.

Reclamanții nu au depus asemenea

declarații în niciuna dintre fazele procesuale anterioare și nici în recurs,

deși au solicitat proba cu înscrisuri în cadrul prezentei căi de atac, astfel

încât nu se poate pune problema aplicării dispoziției legale enunțate în

favoarea lor, cu consecințe în ceea ce privește schimbarea soluției instanței

de apel pe motiv de nelegalitate (greșita înlăturare a art. 11.2 din Norme).

În consecință, cea mai mare parte

dintre criticile subsumate motivului de modificare reglementat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu se încadrează în textul invocat, iar art. 11.2 din H.G. nr. 250/2007

nu este incident în cauză, din moment ce recurenții nu au înțeles să uzeze de

dispozițiile sale.

puterii judecătorești, în condițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi

reținută în cauză.

Conform plenitudinii de competență, instanța

are obligația de a supune controlului judecătoresc toate aspectele cu care a

fost învestită, în consecință, și pe cel referitor la obligația reclamanților

de a restitui despăgubirile încasate cu ocazia preluării imobilului, potrivit

cotei lor din dreptul la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurenților, Curtea

de Apel nu și-a depășit atribuțiile care-i incumbă și nu a trecut în sfera

atribuțiilor unei alte puteri, legislativă sau executivă.

Astfel după cum s-a arătat deja, în

urma admiterii apelului declarat de pârâți, instanța a schimbat, în parte,

hotărârea atacată și a dispus obligarea reclamanților să restituie cota de

½ din valoarea de 20.872 lei, reprezentând despăgubiri acordate la data

exproprierii, actualizate conform legii.

Procedând în acest fel, Curtea nu a

făcut decât să aplice întocmai dispozițiile art. 11 alin. (7) cu referire la alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale

întrând în sfera activității de judecată.

Conform acestui text, printre

altele, în situația prevăzută la art. 11 alin. (2), incidentă în speță (teren

și construcții expropriate, demolate total, iar lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea nefiind executate), măsurile reparatorii prin echivalent

(cuvenite pentru construcțiile demolate, terenul fiind restituit în natură) se

stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru

teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din

imobilul expropriat-teren și construcții - care nu se poate restitui în natură,

stabilită potrivit alin. (5) și (6) din același articol.

Nu se poate reține că, construcțiile

preluate de stat și, ulterior, demolate nu au format obiect al litigiului

deoarece înșiși reclamanții au solicitat, conform petitului acțiunii, acordarea

măsurilor reparatorii pentru acestea.

Soluționarea favorabilă a acestei

solicitări, în sensul propunerii de despăgubiri pentru construcțiile demolate,

astfel cum s-a dispus prin hotărârea primei instanțe și s-a menținut prin

decizia Curții de Apel, implică și obligația aferentă, de restituire a

despăgubirilor încasate cu ocazia preluării, pentru întregul bun preluat,

construcții și teren, de către cei care beneficiază de reparația prevăzută de

legea specială, în speță, de către reclamanți.

Scăderea valorii actualizate a

despăgubirilor încasate pentru bunul expropriat, teren cu construcții, în

prezent, demolate, presupune mai întâi existența obligației de a restitui

sumele încasate la data preluării, pe care legea o prevede în sensul enunțat

mai sus [art. 11 alin. (7)] și la a cărei aplicare a procedat în mod corect

instanța de apel.

Nu se poate reține că, dispunând în

acest mod, Curtea a intrat în sfera de atribuții a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, reglementate de art. 22 alin. (1) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, a cărui încălcare a fost invocată de recurenți, deoarece

instanța nu a dispus compensarea obligațiilor de plată reciproce între

reclamanți și stat și nici măcar nu a stabilit vreun cuantum al acestor

despăgubiri. Menționând, generic, obligația de restituire a despăgubirilor,

atât a celor încasate pentru teren, cât și a celor primite pentru construcțiile

demolate, Curtea nu a făcut decât să aplice un text de lege în limitele lui [art.

11 alin. (7)], al cărui conținut a fost redat mai sus.

Potrivit art. 22 alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „

În cazul în care statul și persoanele îndreptățite au

obligații reciproce de plată și, respectiv, restituire, a unor despăgubiri

rezultate din aplicarea

Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, ori a

altor acte normative anterioare prin care s-au acordat despăgubiri și,

respectiv, a

Legii nr. 10/2001

privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, la cererea persoanei îndreptățite, prin decizia

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se va dispune compensarea

acestora.

Cum s-a arătat deja, măsura dispusă

de instanță ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâți nu echivalează cu

o compensare între obligațiile reciproce de plată, în sensul textului de lege

indicat în precedent, și nici nu avea cum să reprezinte o asemenea operațiune

în absența stabilirii, în prealabil, a cuantumului efectiv al celor două

obligații.

Măsura compensării reprezintă,

într-adevăr, atributul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și

vizează o altă etapă decât cea a judecării contestației, ulterioară acesteia,

și anume cea privind emiterea titlului de despăgubire.

În această etapă ulterioară, Comisia

Centrală decide, la cererea persoanei îndreptățite, asupra compensării, după ce

a fost urmată procedura prevăzută la art. 16 alin. (3)-(6), pe baza raportului

întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, care va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de plată,

actualizat în condițiile legii [art. 22 alin. (4) din Titlul VII].

În ipoteza prezentată mai sus, titlul

de despăgubire se va emite de Comisie până la concurența sumei reprezentând

cuantumul despăgubirilor, după deducerea sumei reprezentând despăgubirea

încasată, actualizată.

Cum, în această etapă, se stabilește

cuantumul despăgubirilor avut în vedere la emiterea titlului de despăgubire, de

către evaluatorul sau societatea de evaluatori anume desemnați, nu se impunea,

contrar susținerilor recurenților, efectuarea unei expertize de specialitate

pentru determinarea acestui cuantum în cadrul litigiului de față.

Aceasta tocmai deoarece instanța de

apel nu a avut în vedere plata efectivă a despăgubirilor cuvenite pentru

construcțiile demolate, din care să fi dedus cuantumul celor încasate la data

preluării, ci doar a menționat, în urma schimbării sentinței, existența

obligației de restituire a sumelor primite la data preluării, în temeiul art. 11

alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, în cuprinsul

considerentelor (pag.8, parag.4), Curtea menționează că se vor deduce din

despăgubirile cuvenite reclamanților pentru cota de ½ din construcțiile

demolate și care nu mai pot fi restituite în natură, despăgubirile încasate,

actualizate în condițiile legii, cu ocazia stabilirii măsurilor reparatorii conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în consecință, în procedura ulterioară soluționării

prezentului litigiu.

Prin urmare, nu se poate considera

că instanța de apel ar fi depășit atribuțiile specifice activității de

judecată, intrând în sfera de activitate a executivului [Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind constituită în subordinea Cancelariei

Primului-ministru – art. 13 alin. (1) din același titlu] deoarece nu a dispus,

pentru argumentele prezentate mai sus, asupra vreunei măsuri care intră în competența

unei instituții (în speță, Comisia) ce aparține altei puteri.

În ceea ce privește crearea unei

situații inechitabile prin condiționarea restituirii în natură a terenului de

restituirea despăgubirilor, această susținere nu se circumscrie vreunui motiv

de recurs, dar nici nu este întemeiată atât timp cât obligația de restituire a

despăgubirilor încasate la data preluării imobilului rezultă din lege.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că parte din susținerile recurenților nu pot fi

analizate, parte nu sunt întemeiate din perspectiva îndeplinirii cerințelor

art. 304 pct. 6, 9 și 4 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1)

din același cod, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții D.N. și V.G. împotriva deciziei nr. 77/C din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18

februarie 2011.