ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5442/2012

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta C.V. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței să oblige pârâții la acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 720.000 RON, constând în valoarea de circulație a imobilului situat în Constanța, b-dul. A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 225 mp, ce nu mai poate fi restituit în natură, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În considerentele cererii reclamanta a arătat că autorul său C.C. a fost proprietarul imobilului situat în Constanța, b-dul A.L.

nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 225 mp și construcție cu destinația de locuință. Prin Decretul nr. 61/1983, acest imobil a trecut în proprietatea statului, prin expropriere. Construcția a fost demolată. Prin Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul municipiului Constanța, a fost respinsă notificarea formulată de reclamanta C.V. privind restituirea în natură a terenului mai sus menționat și s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A arătat reclamanta că deși îndreptățirea sa este recunoscută, încă din anul 2007, nici până la această dată nu i-au fost acordate, fiind de notorietate că fondul Proprietatea nu funcționează.

În susținerea acțiunii s-au depus înscrisuri și anume: certificate de moștenitor, Notificarea nr. 245 din 22 iunie 2001, Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007. Deși nu au depus întâmpinare pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța au atașat la dosarul cauzei întreaga documentație ce a stat la baza emiterii Dispoziției nr. 5946 din 29 octombrie 2007 a Primarului Constanța. În suplimentarea probatoriilor s-a dispus efectuarea expertizei tehnice imobiliare având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilului în litigiu. Soluționând pe fond cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat Sentința civilă nr. 140 din 20 ianuarie 2011 prin care a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.V.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta este beneficiara unor măsuri de reparație cu privire la imobilul situat în Constanța, b-dul A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 225 mp. În acest sens a fost emisă Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007, rămasă irevocabilă în baza căreia s-a acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru acest imobil. Prin acțiunea dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a solicitat despăgubiri a doua oară pentru același imobil.

Astfel, uzând de prevederile legii speciale - în urma cărora a obținut măsuri reparatorii - conform dispoziției mai sus menționate, rămasă irevocabilă, reclamanta nu mai poate uza de o altă acțiune civilă solicitând același lucru. De fapt, ea poate să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins, nu cum a procedat acționând a doua oară în justiție unitatea administrativ-teritorială care a emis dispoziția solicitând același lucru - obținerea de despăgubiri pentru același imobil. În termen legal împotriva Sentinței civile nr. 140 din 20 ianuarie 2011 a declarat apel reclamanta C.V. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

A motivat apelul arătând că deși conform Dispoziției nr. 5946/2007 emisă de Primarul Municipiului Constanța i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, aceste despăgubiri bănești nu i-au fost acordate nici până în prezent întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează. În stabilirea unei juste și reale despăgubiri, care din perspectiva art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar putea obstacula acțiunea în revendicare fondată pe art. 480 C. civ., trebuie avută în vedere jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care constată posibilitatea judecătorului național de a acorda prioritate în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în considerarea existenței unui mecanism real și concret de asigurare a măsurilor reparatorii prin Legea nr. 247/2005.

În aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele românești, Curtea a luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa consacrată deja în jurisprudența sa, potrivit căreia, privarea de proprietate implică obligarea statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizație în absența căreia art. 1 din Protocolului nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. Prin Decizia civilă nr. 349/C din 12 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă C.V.

împotriva Sentinței civile nr. 140 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. 6910/118/2010, în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

De data aceasta, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv,caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ. Unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ) s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.

A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudența stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Altfel spus, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ în favoarea uneia jurisprudențiale, care tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate și uniformitate.

A acorda alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță despăgubiri bănești conform dispoziției emise de Primar) nu înseamnă ca judecătorul să creeze reguli de drept cu adresabilitate generală ca și când i-a fost delegată puterea legislativă. Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu este funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o altă creață pe cale pretoriană, întrucât nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin dispozițiile emise de primar câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile corespunzătoare de a-l face funcțional și nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera - pentru că acesta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. Convenția nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau creanță), ci soluționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. Or, în speță dreptul invocat de către reclamantă face obiectul unei proceduri judiciare interne - întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 - urmând ca aceasta să primească despăgubiri de la organul în drept - conform legii speciale de reparație.

Reclamanta uzând de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 - în baza căreia i-a fost recunoscut dreptul său - cu obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii - o nouă cerere formulată de aceasta și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. prin care a solicitat despăgubiri pentru același imobil este lipsită de temei juridic, astfel cum corect a reținut instanța de fond. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta C.V., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304, pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel motivează respingerea apelului pe faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar aceasta unificare s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.

Or, nu se poate reține că după apariția Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica, în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Astfel, s-a considerat că procedura administrativă statuată pe Legea nr. 247/2005 este irelevantă în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant, prin hotărârile pronunțate încă din anul 2006 și culminând cu cea din ianuarie 2009 în speța Faimblat c. României, asupra nefuncționalității Fondul Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde imperativului menționat, mai ales că în speță, recurenta nu a primit efectiv despăgubiri.

Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii. Recurenta a arătat că demersurile pe care le-a efectuat, atât pe dreptul comun, cât și în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud deoarece ele merg spre finalitatea asigurării unei juste și echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În acest sens arată prima instanță că a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza pilot Atanasiu s.a. contra României, "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului." Din anul 2007 și până în prezent dosarul administrativ după soluționarea notificării se afla în stadiul "nesoluționat", întrucât nu au fost acordate efectiv despăgubirile, răspunderea revenind statului, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recursul este nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, Curtea constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod just litigiul dedus judecății.

Analizând motivele invocate în recurs, se constată că acestea, în substanța lor au fost invocate, pe fondul cauzei și în susținerea apelului, astfel încât motivarea Curții de Apel Constanța poate fi reținută de instanța de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza soluționată. Recurenta invocă, în esență, faptul că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, neacordarea bunului în natură și lipsa acordării unor despăgubiri, până la momentul introducerii acțiunii în instanță duce la încălcarea dreptului său de proprietate, chiar în condițiile în care i s-a recunoscut printr-o decizie administrativă dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Argumentul este nefondat, deoarece Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Atanasiu contra României a statuat că revine statului să impună un mecanism legislativ și să ia măsuri administrative care să permită, fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri pentru proprietarii cărora li s-au preluat abuziv imobilele în perioada comunistă. Dreptul recurentei-reclamante C.V. a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Constanța, propunându-se acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingându-se totodată cererea de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, b-dul. A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 225 mp.

Dispoziția administrativă mai sus menționată reprezintă materializarea dreptului conferit în favoarea reclamantei de legile în vigoare, astfel încât din acest punct de vedere nu există nicio încălcare a dispozițiilor convenționale. Punerea în executare a dispoziției constituie o obligație a organelor administrative, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, aspect ce a fost relevat, chiar în cuprinsul cauzei pilot Atanasiu contra României. Faptul că prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului Constanța nu s-a dispus în mod expres restituirea bunului, este lipsit de relevanță, în raport de faptul că urmare a aplicării dispozițiilor legilor speciale dreptul său a fost recunoscut prin propunerea de acordare a măsurilor de măsurilor reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Așadar, din punct de vedere al procedurilor jurisdicționale aflate la îndemâna justițiabililor, instanța poate să decidă numai asupra stabilirii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nu și cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Mai mult, prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Argumentul reținut de instanța supremă a fost acela că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În consecință, recurenta-reclamantă nu poate solicita pe calea unei acțiuni în pretenții stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligarea statului și a organelor local-administrative, la plata acestora. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a statuat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Așa fiind, instanța supremă a reținut că exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Jurisprudența instanțelor este constantă și s-a unificat ca urmare a aplicării deciziilor în interesul legii adoptate de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât obligarea unor organisme statale la despăgubiri în cadrul procedurii de drept comun a acțiunii în despăgubiri, nu poate fi justificată pe ideea existenței unui „bun" sau „speranțe legitime", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat. Urmează să oblige pe recurentă la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local al municipiului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva Deciziei nr. 349/C din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentă la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local al municipiului Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2012. Procesat de GGC-LM