ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5442/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5442/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta

C.V. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local

Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

instanței să oblige pârâții la acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de

720.000 RON, constând în valoarea de circulație a imobilului situat în

Constanța, b-dul. A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață

de 225 mp, ce nu mai poate fi restituit în natură, cu obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele

cererii reclamanta a arătat că autorul său C.C. a fost proprietarul imobilului

situat în Constanța, b-dul A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în

suprafață de 225 mp și construcție cu destinația de locuință. Prin Decretul nr.

61/1983, acest imobil a trecut în proprietatea statului, prin expropriere.

Construcția a fost demolată.

Prin Dispoziția nr.

5946 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul municipiului Constanța, a fost

respinsă notificarea formulată de reclamanta C.V. privind restituirea în natură

a terenului mai sus menționat și s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A arătat reclamanta că deși

îndreptățirea sa este recunoscută, încă din anul 2007, nici până la această

dată nu i-au fost acordate, fiind de notorietate că fondul Proprietatea nu

funcționează.

În susținerea

acțiunii s-au depus înscrisuri și anume: certificate de moștenitor, Notificarea

nr. 245 din 22 iunie 2001, Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007.

Deși nu au depus

întâmpinare pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța au atașat

la dosarul cauzei întreaga documentație ce a stat la baza emiterii Dispoziției

nr. 5946 din 29 octombrie 2007 a Primarului Constanța.

În suplimentarea

probatoriilor s-a dispus efectuarea expertizei tehnice imobiliare având ca

obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilului în litigiu.

Soluționând pe fond

cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat Sentința civilă nr. 140 din 20 ianuarie

2011 prin care a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.V. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al

Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta este beneficiara

unor măsuri de reparație cu privire la imobilul situat în Constanța, b-dul A.L.

nr. X, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 225 mp.

În acest sens a fost

emisă Dispoziția nr. 5946 din 29 octombrie 2007, rămasă irevocabilă în baza

căreia s-a acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru acest imobil.

Prin acțiunea dedusă

judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a solicitat

despăgubiri a doua oară pentru același imobil.

Astfel, uzând de prevederile

legii speciale - în urma cărora a obținut măsuri reparatorii - conform

dispoziției mai sus menționate, rămasă irevocabilă, reclamanta nu mai poate uza

de o altă acțiune civilă solicitând același lucru.

De fapt, ea poate să

aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului

pretins, nu cum a procedat acționând a doua oară în justiție unitatea

administrativ-teritorială care a emis dispoziția solicitând același lucru -

obținerea de despăgubiri pentru același imobil.

În termen legal

împotriva Sentinței civile nr. 140 din 20 ianuarie 2011 a declarat apel

reclamanta C.V. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

A motivat apelul

arătând că deși conform Dispoziției nr. 5946/2007 emisă de Primarul

Municipiului Constanța i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent

bănesc pentru imobilul în litigiu, aceste despăgubiri bănești nu i-au fost

acordate nici până în prezent întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează.

În stabilirea unei

juste și reale despăgubiri, care din perspectiva art. 1 Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar putea obstacula acțiunea în

revendicare fondată pe art. 480 C. civ., trebuie avută în vedere jurisprudența

recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care constată posibilitatea

judecătorului național de a acorda prioritate în cadrul unei acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în considerarea existenței unui

mecanism real și concret de asigurare a măsurilor reparatorii prin Legea nr.

247/2005.

În aproape toate hotărârile

pronunțate în cauzele românești, Curtea a luat în calcul toate modalitățile de

compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii

bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa consacrată deja în

jurisprudența sa, potrivit căreia, privarea de proprietate implică obligarea

statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile,

raportată la valoarea bunului, indemnizație în absența căreia art. 1 din

Protocolului nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a

dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.

Prin Decizia civilă

nr. 349/C din 12 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost

respins apelul declarat de apelanta-reclamantă C.V. împotriva Sentinței civile

nr. 140 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă,

în Dosarul nr. 6910/118/2010, în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin

Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în

două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu

propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește

valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de

despăgubiri.

De data aceasta,

modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în

decizia Comisiei Centrale (respectiv,caracterul echitabil al întinderii

acestora, acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea

abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ.

Unificarea practicii

în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a

cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005

(singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe

acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ)

s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.

A susține că în

prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să

se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de

o parte, a ignora o jurisprudența stabilită (și previzibilă), iar pe de altă

parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se

determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței

instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului).

Altfel spus, s-ar

suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de

contencios-administrativ în favoarea uneia jurisprudențiale, care tocmai pentru

că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate și

uniformitate.

A acorda alte măsuri

reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță despăgubiri bănești

conform dispoziției emise de Primar) nu înseamnă ca judecătorul să creeze

reguli de drept cu adresabilitate generală ca și când i-a fost delegată puterea

legislativă.

Împrejurarea că

Fondul Proprietatea nu este funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri

legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri)

pentru a pune în locul ei o altă creață pe cale pretoriană, întrucât nu se

asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin dispozițiile emise de primar

câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage

obligația pentru stat de a adopta măsurile corespunzătoare de a-l face

funcțional și nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera -

pentru că acesta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

Convenția nu

garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau creanță), ci soluționează

nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Or, în speță dreptul

invocat de către reclamantă face obiectul unei proceduri judiciare interne -

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 - urmând ca aceasta să primească

despăgubiri de la organul în drept - conform legii speciale de reparație.

Reclamanta uzând de

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 - în baza căreia i-a fost

recunoscut dreptul său - cu obligarea unității deținătoare la acordarea de

măsuri reparatorii - o nouă cerere formulată de aceasta și întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. prin care a solicitat despăgubiri pentru același

imobil este lipsită de temei juridic, astfel cum corect a reținut instanța de

fond.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta C.V.,

criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304,

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel motivează respingerea apelului pe faptul că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica în sensul că instanței

civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

iar aceasta unificare s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.

Or, nu se poate

reține că după apariția Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica, în sensul că

instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului

despăgubirilor.

Astfel, s-a

considerat că procedura administrativă statuată pe Legea nr. 247/2005 este

irelevantă în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în mod constant, prin hotărârile pronunțate încă din anul 2006 și

culminând cu cea din ianuarie 2009 în speța Faimblat c. României, asupra

nefuncționalității Fondul Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a

răspunde imperativului menționat, mai ales că în speță, recurenta nu a primit

efectiv despăgubiri.

Din această

perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001,

inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege

nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea

efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor

naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de

persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită

unei lipse prelungite a despăgubirii.

Recurenta a arătat că

demersurile pe care le-a efectuat, atât pe dreptul comun, cât și în procedura

specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud deoarece ele merg spre finalitatea

asigurării unei juste și echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat, bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În acest sens arată

prima instanță că a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza

pilot Atanasiu s.a. contra României, "existența unui bun actual în patrimoniul

unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială, dacă printr-o hotărâre

definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres

restituirea bunului."

Din anul 2007 și până

în prezent dosarul administrativ după soluționarea notificării se afla în

stadiul "nesoluționat", întrucât nu au fost acordate efectiv

despăgubirile, răspunderea revenind statului, conform titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Recursul este

nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului precum și susținerile părților, Curtea constată că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod just

litigiul dedus judecății. Analizând motivele invocate în recurs, se constată că

acestea, în substanța lor au fost invocate, pe fondul cauzei și în susținerea

apelului, astfel încât motivarea Curții de Apel Constanța poate fi reținută de

instanța de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza soluționată.

Recurenta invocă, în esență,

faptul că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, neacordarea

bunului în natură și lipsa acordării unor despăgubiri, până la momentul

introducerii acțiunii în instanță duce la încălcarea dreptului său de

proprietate, chiar în condițiile în care i s-a recunoscut printr-o decizie

administrativă dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Argumentul este

nefondat, deoarece Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Atanasiu contra

României a statuat că revine statului să impună un mecanism legislativ și să ia

măsuri administrative care să permită, fie restituirea în natură, fie acordarea

de despăgubiri pentru proprietarii cărora li s-au preluat abuziv imobilele în

perioada comunistă.

Dreptul

recurentei-reclamante C.V. a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 5946 din 29

octombrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Constanța, propunându-se

acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, respingându-se totodată cererea de restituire în natură a imobilului situat

în Constanța, b-dul. A.L. nr. X, județul Constanța, compus din teren în

suprafață de 225 mp.

Dispoziția

administrativă mai sus menționată reprezintă materializarea dreptului conferit

în favoarea reclamantei de legile în vigoare, astfel încât din acest punct de

vedere nu există nicio încălcare a dispozițiilor convenționale.

Punerea în executare

a dispoziției constituie o obligație a organelor administrative, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, aspect ce a fost relevat,

chiar în cuprinsul cauzei pilot Atanasiu contra României.

Faptul că prin

dispoziția emisă de Primarul Municipiului Constanța nu s-a dispus în mod expres

restituirea bunului, este lipsit de relevanță, în raport de faptul că urmare a

aplicării dispozițiilor legilor speciale dreptul său a fost recunoscut prin

propunerea de acordare a măsurilor de măsurilor reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Așadar, din punct de

vedere al procedurilor jurisdicționale aflate la îndemâna justițiabililor,

instanța poate să decidă numai asupra stabilirii dreptului la măsuri

reparatorii prin echivalent, nu și cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Mai mult, prin

Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii s-a statuat că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită

obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. De

asemenea, s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această

convenție, sunt inadmisibile.

Argumentul reținut de

instanța supremă a fost acela că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea

specială.

În consecință, recurenta-reclamantă

nu poate solicita pe calea unei acțiuni în pretenții stabilirea cuantumului

despăgubirilor și obligarea statului și a organelor local-administrative, la

plata acestora.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a statuat că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Așa fiind, instanța

supremă a reținut că exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

Jurisprudența

instanțelor este constantă și s-a unificat ca urmare a aplicării deciziilor în

interesul legii adoptate de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât

obligarea unor organisme statale la despăgubiri în cadrul procedurii de drept

comun a acțiunii în despăgubiri, nu poate fi justificată pe ideea existenței

unui „bun" sau „speranțe legitime", în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste

considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportate la art.

312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

Urmează să oblige pe

recurentă la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., către intimații-pârâți Municipiul Constanța prin Primar și

Consiliul local al municipiului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva Deciziei nr. 349/C din

12 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentă

la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimații-pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul

local al municipiului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC-LM