ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 244 din 26 februarie 2009, Tribunalului Constanța, secția civilă a admis în parte acțiunea reclamantei V.N. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, astfel cum a fost precizată. A fost respinsă ca nefondată cererea de anulare parțială a dispoziției nr. 1775 din 21 martie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanța, pârâul fiind obligat la completarea dispoziției menționate, în sensul restituirii în natură către reclamantă și a construcției situate în mun. Constanța, str. V., reprezentând corpul B, cu regim de înălțime parter, cu suprafața de 35 mp, astfel cum a fost individualizat în referatul din 22 octombrie 2007. A fost respinsă ca nefondată cererea de restituire a terenului aferent construcției menționate.

Prima instanță a reținut că reclamanta are, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru corpul B de clădire individualizat în referatul de fundamentare al dispoziției contestate, întrucât a probat dreptul de proprietate al autorului său și preluarea bunului de către stat în perioada de referință a legii speciale, prin depunerea „autorizațiunilor" din 27 iunie 1928 și din 21 iunie 1927 eliberate lui V.T. în vederea construirii la proprietatea nr. 2 din strada V. a două construcții, din care cea de-a doua cu 4 camere și antreu. S-a reținut totodată că s-a depus autorizația de construcție din 28 februarie 1939, prin care soții T. și T.V.

au fost autorizați să construiască la proprietatea din strada V. nr. 4 și 6, un adaos constând în suprapunerea unui etaj peste parterul existent compus din 9 încăperi, precum și în adăugirea la parter a unei magazii de materiale și locul scării pentru etaj. Conform cererii de înregistrare din 28 august 1950, autorul reclamantei, T.V., a desfășurat în atelierele din str. V. nr. 4 activitatea de spălătorie-boiangerie. Față de modalitatea de preluare relevată de actele aflate la dosar, imobilul din str. V. nr. 4 (în întregime) se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât din motivarea dispoziției emise nu rezultă contestarea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra celui de-al doilea corp de construcție din str. V. nr. 4, ori modalitatea de preluare a acestuia de către stat.

Prima instanță a reținut, în acest context, incidența art. 9 din Legea nr. 10/2001, care se referă la restituirea în natură a imobilelor „în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". A fost respinsă, însă, cererea reclamantei de restituire și a terenului aferent acestui corp de construcție, pe considerentul că în cauză nu există nici o dovadă a dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra vreunei suprafețe de teren la adresa din Constanța, str. V. nr. 4. O asemenea mențiune nu este înscrisă nici în anexa la Decretul nr. 92/1950, V.T. figurând acolo ca proprietar la adresa din Constanța, str. V. nr. 4 și 6 doar cu 8 apartamente.

Tribunalul a apreciat că argumentul esențial în aprecierea netemeiniciei pretențiilor reclamantei cu privire la terenul aferent construcției din str. V. nr. 4 îl reprezintă faptul că acest teren nu a făcut obiectul notificării nr. 49 din 30 mai 2001; sintagma „parterul imobilului din Strada V. nr. 4" utilizată în cuprinsul notificării acreditează ideea că obiectul notificării 1-a constituit exclusiv construcția, nu și terenul aferent. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta V.N. care a apreciat-o ca nelegală și netemeinică prin prisma respingerii capătului de cerere referitor la restituirea terenului aferent corpului B din clădire, cât și pârâtul Primarul Municipiului Constanța.

Prin decizia civilă nr. 239/C din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul să restituie reclamantei și terenul aferent corpului B de clădire situat în Municipiul Constanța, str. V. nr. 4. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Apelantul pârât Primarul Municipiului Constanța a contestat dreptul de proprietate al autorilor reclamantei față de corpul B al clădirii situate în Constanța, str. V. nr. 4. Criticile referitoare la inexistența unui înscris care să ateste titlul de proprietate și pentru acest edificiu sunt nefondate câtă vreme autoritatea publică locală - privită în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca entitate parte componentă a statului care a preluat abuziv imobilul - nu a probat faptul că acest corp nu a aparținut niciodată lui V.T., care a figurat în registrul de proprietăți ca titular al construcțiilor edificate la nr. 4 și 6 al str. V., ori că statul l-a dobândit în patrimoniu ca efect al unei transmisiuni de la o terță persoană.

În cauză există dovada că acest corp (a cărui afectațiune de magazie/atelier a fost recunoscută prin referatul din 22 octombrie 2007), a fost dezafectat ca urmare a stării tehnice precare avute încă înainte de 1990, el nefiind destinat rolului locativ. Existența autorizațiilor de construire din 1927 și 1928, coroborate cu cererea formulată la 28.08.1950 de autorul apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei sale, confirmă că acesta își desfășura activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, care erau așadar edificate la acea dată și utilate astfel cum rezultă din cuprinsul cererii.

Nu este lipsit de relevanță nici conținutul autorizației de construire din 1939, care permitea soților să edifice în acel an o magazie, astfel că apelantul pârât nu poate contesta reclamantei dreptul de proprietate asupra corpului B pe deducția (ce nu reiese din act) că anexele urmau a fi alipite corpului existent, iar nu realizate „în curte" cum menționează înscrisul. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a constatat că în mod corect prima instanță a dispus completarea dispoziției, în sensul restituirii în natură și a acestui edificiu.

Sub aspectul motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă, s-a constatat că, în mod greșit, prima instanță a reținut, printr-o interpretare excesiv literală a conținutului notificării înregistrate sub nr. 49 din 30 mai 2001 la BEJ A.R., că reclamanta nu a solicitat și terenul aferent construcției ce nu a putut face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute prin Legea nr. 112/1995, câtă vreme notificanta a menționat că a primit despăgubiri conform Hotărârii nr. 765/2000 a Consiliului Județean Constanța, pe care a și anexat-o documentației înaintate persoanei deținătoare. Conform acestui act, petiționarei V.N. i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru locuințele aflate la etajul imobilului din str. V. nr. 4 și pentru cota indiviză de teren aferent, de 122 mp, cât și pentru locuințele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul aferent de 178,60 mp.

Aceleași precizări privitoare la obiectul cererii de restituire în natură au fost aduse prin adresa înregistrată din 21 noiembrie 2007 la Primăria Municipiului Constanța, însă autoritatea locală a emis dispoziția nr. 1775 din 21 martie 2008 fără a solicita apelantei reclamante lămuriri, în condițiile legii, în legătură cu conținutul notificării. Această clarificare era necesară în măsura în care conform referatului privind fundamentarea dispoziției, nr. 140858 din 22 octombrie 2007 a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 (întocmit așadar a doua zi după înregistrarea cererii precizatoare a notificantei), autorul reclamantei V.T.

figura în Registrul de proprietăți pe anul 1936, ca ocupând lotul 10 din careul nou 147 pe care se aflau cele două construcții, iar potrivit art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație.

Odată ce statul a recunoscut apelantei dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor în procedura Legii nr. 112/1995, nu poate contesta același drept în raport de normele Legii nr. 10/2001, iar restituirea în natură a terenului aferent corpului B de clădire permite ca valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra edificiului să nu fie unul iluzoriu și ineficient față de starea actuală a acestuia și de împrejurare că pentru celelalte construcții nu au fost impedimente în sensul recunoașterii aceluiași drept. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Primarul Municipiului Constanța. Prin motivele de recurs formulate se arată că, față de probatoriile administrate în cauză rezultă că autorii reclamatei au fost proprietarii imobilelor situate în str. V., nr. 4 și 6, aceste două imobile nefiind separate.

Pentru aceste imobile există atașate la dosarul cauzei autorizațiile de construire eliberate în anii 1927, 1928 și respectiv în anul 1937, referindu-se la construcțiile parter și etaj edificate la adresa str. V., nr. 4, 6. Pentru corpul B pe care reclamanta îl solicită, nu există la dosar nici un înscris prin care să se ateste dreptul de proprietate al numiților V.T. și T.V. a întrucât din autorizațiile depuse la dosar nu rezultă că vreuna ar fi privit acest corp de construcție.

Mai mult decât atât, acest aspect rezultă și din planul cadastral întocmit în anii 1936 - 1938 unde este evidențiat lotul 10 din care fac parte cele două imobile, iar la nr. 4 se poate observa că este vorba doar de o singură construcție, respectiv corpul A. De asemenea, potrivit situației juridice existentă la dosarul cauzei, rezultă că în prezent, există și un corp de clădire B la adresa din Str. V. nr. 4, însă nu reiese cine este proprietarul acestei construcții și, mai ales, nu rezultă când a fost edificată această construcție și în baza oricărei autorizații. Cu privire la autorizația de construcție din 28 februarie 1939, soții Vlădescu au fost autorizați să construiască un etaj peste parterul existent, precum și să adauge la parter o magazie de materiale și locul scării pentru etaj.

Așa cum se precizează și in autorizație, acestea trebuiau să fie lipite de vechea construcție, respectiv corpul A, întrucât scara pentru etaj nu putea fi altfel folosită. Este de observat că această autorizație nu se referă în nici un caz la corpul B, întrucât din schița atașată rezultă că corpul B nu este lipit de corpul A și în mod evident acest loc de scară nu a fost construit în corpul B. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, în ceea ce privește corpul B de construcție aflat in Str. V. nr. 4, nu s-a făcut dovada că autorii reclamantei au fost proprietarii acestei construcții sau că aceasta a fost edificată de către soții V. Reclamantei îi revenea sarcina, conform art. 1169 C. proc.

civ. să dovedească dreptul de proprietate asupra corpului B de clădire, ori reclamanta nu a administrat nici o probă în dovedirea afirmațiilor sale. Totodată, prin notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a parterului imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul despăgubirilor, însă a solicitat și restituirea corpului B, adică a unui alt imobil - construcție situat la aceeași adresă. În susținerea celor afirmate este și Hotărârea Consiliului Județean Constanța în care se arată că imobilul situat in Constanța, str. V., nr. 4 se compune din parter și etaj, fără însă a se menționa și un alt corp de clădire aflat la aceeași adresă, hotărâre ce nu a fost contestată de către petenta V.N.

Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că este persoana îndreptățită la restituirea imobilului clădire corp B, situat în Str. V., nr. 4. Cât privește terenul de sub construcția B, se arată că, pentru acest teren, reclamanta a fost despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de teren în suprafață de 122 m.p. i se acordă reclamantei suma de 111.234.155 RON. Se solicită instanței să aibă în vedere și înscrisul înregistrat la Primărie sub nr. 56320 din 21 noiembrie 2007, prin care V.N. recunoaște că prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a primit despăgubiri pentru locuințele corpului A de clădire și pentru terenul de sub casă și curte, în suprafață de 122 mp.

În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs se susține că reclamanta nu a făcut, în condițiile art. 1169 C.civ, dovada că autorii săi au fost proprietarii corpului B de clădire din imobilul aflat in Str. V. nr. 4, Municipiul Constanța.

Se arată în acest sens că autorizațiile depuse la dosar nu privesc corpul B de clădire și se face trimitere la conținutul planului cadastral întocmit în anii 1936 - 1938. Față de împrejurarea că recursul este o cale de atac prin care se pot formula numai critici de nelegalitate în legătură cu hotărârea împotriva căruia este exercitat, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate, aspectele de netemeinicie invocate nemaiputând fi analizate în acest stadiu procesual, date fiind prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la critica formulată de recurent cu privire la îndreptățirea reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru corpul B de clădire aflat in Str. V. nr. 4, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu poate viza interpretarea pe care instanța de apel a dat-o probelor administrate și în urma căreia a concluzionat că acest corp de clădire a fost edificat de autorii reclamantei, ci numai respectarea prevederilor art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul puterii doveditoare a înscrisurilor prin care s-a dovedit proprietatea asupra acestui bun. Din această perspectivă, critica nu este fondată. Potrivit art. 3 alin. (1) lit a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară. Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În cauză, în lista anexă a Decretului 92/1950, autorul reclamantei figurează la poziția 498 cu 8 apartamente situate în Constanța, str. V. În ceea ce privește compunerea acestor imobile, în mod corect Curtea de Apel a stabilit că prin autorizațiilor de construire din 1927 și 1928, coroborate cu cererea formulată la 28 august 1950 de autorul apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei sale și care confirmă că acesta își desfășura activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, edificate la acea dată și utilate, a fost dovedit de către reclamantă dreptul de proprietate și asupra unui corp B de clădire aflat in Str. V. nr. 4. Față de conținutul art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și în raport de prevederile H.G.

250/2007 de pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, autorizațiile de construire ca și cererea formulată de autorul reclamantei, coroborate cu conținutul actului normativ de preluare și cu împrejurarea că acest corp de clădire se află în deținerea entității notificate, dovedesc că autorii reclamantei au fost proprietari și asupra acestui corp de clădire, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să beneficieze de restituirea bunului în litigiu.

În ceea ce privește critica vizând faptul că, prin notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a parterului imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul despăgubirilor, însă a solicitat și restituirea corpului B, adică a unui alt imobil - construcție situat la aceeași adresă și cea prin care se invocă Hotărârea Consiliului Județean Constanța în care se arată că imobilul situat in Constanța, str. V., nr. 4 se compune din parter și etaj, fără însă a se menționa și un alt corp de clădire aflat la aceeași adresă, hotărâre ce nu a fost contestată de către petenta V.N., Înalta Curte reține următoarele: Motivele de apel formulate în cauză de Primarul Municipiului Constanța nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut.

Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de apelantul-pârât. Se critică prin recursul declarat soluția pronunțată de Curtea de Apel în soluționarea apelului declarat în cauză de reclamanta-apelantă, arătându-se că pentru terenul de sub construcția B, reclamanta a fost despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de teren în suprafață de 122 m.p.

i se acordă suma de 111.234.155 RON, prin înscrisul înregistrat la Primărie sub nr. 56320 din 21 noiembrie 2007, reclamanta recunoscând că a primit aceste despăgubiri. Nici această critică nu este fondată. Prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri atât pentru locuințele aflate la etajul imobilului din str. V. nr. 4 și pentru cota indiviză de teren aferent, de 122 mp, cât și pentru locuințele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul aferent de 178,60 mp.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor iar potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație. Prin urmare, Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 nu constituie un impediment în recunoașterea dreptului reclamantei de a obține, în temeiul Legii 10/2001, restituirea terenului aferent corpului B de clădire situat în str. V. nr. 4 din Municipiul Constanța, date fiind dispozițiile art. 20 din acest act normativ.

Pe cale de consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 239/c din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.