ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 244 din 26 februarie 2009, Tribunalului Constanța, secția civilă a admis

în parte acțiunea reclamantei V.N. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului Constanța, astfel cum a fost precizată.

A fost respinsă

ca nefondată cererea de anulare parțială a dispoziției nr. 1775 din 21 martie 2008

emisă de Primarul Municipiului Constanța, pârâul fiind obligat la completarea dispoziției

menționate, în sensul restituirii în natură către reclamantă și a construcției situate

în mun. Constanța, str. V., reprezentând corpul B, cu regim de înălțime parter,

cu suprafața de 35 mp, astfel cum a fost individualizat în referatul din 22

octombrie 2007.

A fost respinsă

ca nefondată cererea de restituire a terenului aferent construcției menționate.

Prima instanță

a reținut că reclamanta are, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea

de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru corpul B de clădire individualizat

în referatul de fundamentare al dispoziției contestate, întrucât a probat dreptul

de proprietate al autorului său și preluarea bunului de către stat în perioada de

referință a legii speciale, prin depunerea „autorizațiunilor" din 27 iunie

1928 și din 21 iunie 1927 eliberate lui V.T. în vederea construirii la proprietatea

nr. 2 din strada V. a două construcții, din care cea de-a doua cu 4 camere și antreu.

S-a reținut

totodată că s-a depus autorizația de construcție din 28 februarie 1939, prin care

soții T. și T.V. au fost autorizați să construiască la proprietatea din strada V.

nr. 4 și 6, un adaos constând în suprapunerea unui etaj peste parterul existent

compus din 9 încăperi, precum și în adăugirea la parter a unei magazii de materiale

și locul scării pentru etaj. Conform cererii de înregistrare din 28 august 1950,

autorul reclamantei, T.V., a desfășurat în atelierele din str. V. nr. 4 activitatea

de spălătorie-boiangerie.

Față de modalitatea

de preluare relevată de actele aflate la dosar, imobilul din str. V. nr. 4 (în întregime)

se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu

atât mai mult cu cât din motivarea dispoziției emise nu rezultă contestarea dreptului

de proprietate al autorului reclamantei asupra celui de-al doilea corp de construcție

din str. V. nr. 4, ori modalitatea de preluare a acestuia de către stat.

Prima instanță

a reținut, în acest context, incidența art. 9 din Legea nr. 10/2001, care se referă

la restituirea în natură a imobilelor „în starea în care se află la data cererii

de restituire și libere de orice sarcini".

A fost respinsă,

însă, cererea reclamantei de restituire și a terenului aferent acestui corp de construcție,

pe considerentul că în cauză nu există nici o dovadă a dreptului de proprietate

al autorului reclamantei asupra vreunei suprafețe de teren la adresa din Constanța,

str. V. nr. 4. O asemenea mențiune nu este înscrisă nici în anexa la Decretul

nr. 92/1950, V.T. figurând acolo ca proprietar la adresa din Constanța, str. V.

nr. 4 și 6 doar cu 8 apartamente.

Tribunalul a

apreciat că argumentul esențial în aprecierea netemeiniciei pretențiilor reclamantei

cu privire la terenul aferent construcției din str. V. nr. 4 îl reprezintă faptul

că acest teren nu

a făcut obiectul notificării nr. 49

din 30 mai 2001; sintagma „parterul imobilului din Strada V. nr. 4" utilizată

în cuprinsul notificării acreditează ideea că obiectul notificării 1-a constituit

exclusiv construcția, nu și terenul aferent.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel atât reclamanta V.N. care a apreciat-o ca nelegală și

netemeinică prin prisma respingerii capătului de cerere referitor la restituirea

terenului aferent corpului B din clădire, cât și pârâtul Primarul Municipiului Constanța.

Prin decizia

civilă nr. 239/C din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelul

declarat și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul

să restituie reclamantei și terenul aferent corpului B de clădire situat în Municipiul

Constanța, str. V. nr. 4.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Apelantul pârât

Primarul Municipiului Constanța a contestat dreptul de proprietate al autorilor

reclamantei față de corpul B al clădirii situate în Constanța, str. V. nr. 4.

Criticile referitoare

la inexistența unui înscris care să ateste titlul de proprietate și pentru acest

edificiu sunt nefondate câtă vreme autoritatea publică locală - privită în raport

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca entitate parte componentă a statului care a

preluat abuziv imobilul - nu a probat faptul că acest corp nu a aparținut niciodată

lui V.T., care a figurat în registrul de proprietăți ca titular al construcțiilor

edificate la nr. 4 și 6 al str. V., ori că statul l-a dobândit în patrimoniu ca

efect al unei transmisiuni de la o terță persoană.

În

cauză există dovada că acest corp (a cărui

afectațiune de magazie/atelier a fost recunoscută prin referatul din 22

octombrie 2007), a fost dezafectat ca urmare a stării tehnice precare avute încă

înainte de 1990, el nefiind destinat rolului locativ. Existența autorizațiilor de

construire din 1927 și 1928, coroborate cu cererea formulată la 28.08.1950 de autorul

apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei sale, confirmă că acesta

își desfășura activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, care

erau așadar edificate la acea dată și utilate astfel cum rezultă din cuprinsul cererii.

Nu este lipsit

de relevanță nici conținutul autorizației de construire din 1939, care permitea

soților să edifice în acel an o

magazie, astfel că apelantul

pârât nu poate contesta reclamantei dreptul de proprietate asupra corpului B pe

deducția (ce nu reiese din act) că anexele urmau a fi alipite corpului existent,

iar nu realizate „în curte" cum menționează înscrisul.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel a constatat că în mod corect prima instanță a dispus

completarea dispoziției, în sensul restituirii în natură și a acestui edificiu.

Sub aspectul

motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă, s-a constatat că, în mod greșit,

prima instanță a reținut, printr-o interpretare excesiv literală a conținutului

notificării înregistrate sub nr. 49 din 30 mai 2001 la BEJ A.R., că reclamanta nu

a solicitat și terenul aferent construcției ce nu a putut face obiectul măsurilor

reparatorii prevăzute prin Legea nr. 112/1995, câtă vreme notificanta a menționat

că a primit despăgubiri conform Hotărârii nr. 765/2000 a Consiliului Județean Constanța,

pe care a și anexat-o documentației înaintate persoanei deținătoare.

Conform acestui

act, petiționarei V.N. i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru locuințele

aflate la etajul imobilului din str. V. nr. 4 și pentru cota indiviză de teren aferent,

de 122 mp, cât și pentru locuințele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul

aferent de 178,60 mp.

Aceleași precizări

privitoare la obiectul cererii de restituire în natură au fost aduse prin adresa

înregistrată din 21 noiembrie 2007 la Primăria Municipiului Constanța, însă autoritatea

locală a emis dispoziția nr. 1775 din 21 martie 2008 fără a solicita apelantei reclamante

lămuriri, în condițiile legii, în legătură cu conținutul notificării.

Această clarificare

era necesară în măsura în care conform referatului privind fundamentarea dispoziției,

nr. 140858 din 22 octombrie 2007 a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001

(întocmit așadar a doua zi după înregistrarea cererii precizatoare a notificantei),

autorul reclamantei V.T. figura în Registrul de proprietăți pe anul 1936, ca ocupând

lotul 10 din careul nou 147 pe care se aflau cele două construcții, iar potrivit

art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură

numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare

a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată cu indicele de inflație.

Odată ce statul

a recunoscut apelantei dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor

în procedura Legii nr. 112/1995,

nu poate contesta același drept în raport de normele Legii nr. 10/2001, iar restituirea

în natură a terenului aferent corpului B de clădire permite ca valorificarea dreptului

de proprietate al reclamantei asupra edificiului să nu fie unul iluzoriu și ineficient

față de starea actuală a acestuia și de împrejurare că pentru celelalte construcții

nu au fost impedimente în sensul recunoașterii aceluiași drept.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Primarul Municipiului

Constanța.

Prin motivele

de recurs formulate se arată că, față de probatoriile administrate în cauză rezultă

că autorii reclamatei au fost proprietarii imobilelor situate în str. V., nr. 4

și 6, aceste două imobile nefiind separate. Pentru aceste imobile există atașate

la dosarul cauzei autorizațiile de construire eliberate în anii 1927, 1928 și respectiv

în anul 1937, referindu-se la construcțiile parter și etaj edificate la adresa

str. V., nr. 4, 6.

Pentru corpul

B pe care reclamanta îl solicită, nu există la dosar nici un înscris prin care să

se ateste dreptul de proprietate al numiților V.T. și T.V. a întrucât din autorizațiile

depuse la dosar nu rezultă că vreuna ar fi privit acest corp de construcție.

Mai mult decât

atât, acest aspect rezultă și din planul cadastral întocmit în anii 1936 - 1938

unde este evidențiat lotul 10 din care fac parte cele două imobile, iar la nr. 4

se poate observa că este vorba doar de o singură construcție, respectiv corpul A.

De asemenea, potrivit situației juridice existentă la dosarul cauzei, rezultă că

în prezent, există și un corp de clădire B la adresa din Str. V. nr. 4, însă nu

reiese cine este proprietarul acestei construcții și, mai ales, nu rezultă când

a fost edificată această construcție și în baza oricărei autorizații.

Cu privire la

autorizația de construcție din 28 februarie 1939, soții Vlădescu au fost autorizați

să construiască un etaj peste parterul existent, precum și să adauge la parter o

magazie de materiale și locul scării pentru etaj. Așa cum se precizează și in autorizație,

acestea trebuiau să fie lipite de vechea construcție, respectiv corpul A, întrucât

scara pentru etaj nu putea fi altfel folosită.

Este de observat

că această autorizație nu se referă în nici un caz la corpul B, întrucât din schița

atașată rezultă că corpul B nu este lipit de corpul A și în mod evident acest loc

de scară nu a fost construit în corpul B.

Având în vedere

aceste aspecte, rezultă că, în ceea ce privește corpul B de construcție aflat in

Str. V. nr. 4, nu s-a făcut dovada că autorii reclamantei au fost proprietarii acestei

construcții sau că aceasta a fost edificată de către soții V.

Reclamantei

îi revenea sarcina, conform art. 1169 C. proc. civ. să dovedească dreptul de proprietate

asupra corpului B de clădire, ori reclamanta nu a administrat nici o probă în dovedirea

afirmațiilor sale.

Totodată, prin

notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a parterului

imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul despăgubirilor,

însă a solicitat și restituirea corpului B, adică a unui alt imobil - construcție

situat la aceeași adresă.

În susținerea

celor afirmate este și Hotărârea Consiliului Județean Constanța în care se arată

că imobilul situat in Constanța, str. V., nr. 4 se compune din parter și etaj, fără

însă a se menționa și un alt corp de clădire aflat la aceeași adresă, hotărâre ce

nu a fost contestată de către petenta V.N.

Prin urmare,

reclamanta nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că este persoana îndreptățită

la restituirea imobilului clădire corp B, situat în Str. V., nr. 4.

Cât privește

terenul de sub construcția B, se arată că, pentru acest teren, reclamanta a fost

despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii

nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de teren în suprafață de

122 m.p. i se acordă reclamantei suma de 111.234.155 RON.

Se solicită

instanței să aibă în vedere și înscrisul înregistrat la Primărie sub nr. 56320

din 21 noiembrie 2007, prin care V.N. recunoaște că prin Hotărârea nr. 765/2000

a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a primit despăgubiri pentru

locuințele corpului A de clădire și pentru terenul de sub casă și curte, în suprafață

de 122 mp.

În drept se

invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin motivele

de recurs se susține că reclamanta nu a făcut, în condițiile art. 1169 C.civ, dovada

că autorii săi au fost proprietarii corpului B de clădire din imobilul aflat in

Str. V. nr. 4, Municipiul Constanța.

Se arată în

acest sens că autorizațiile depuse la dosar nu privesc corpul B de clădire și se

face trimitere la conținutul planului cadastral întocmit în anii 1936 - 1938.

Față de împrejurarea

că recursul este o cale de atac prin care se pot formula numai critici de nelegalitate

în legătură cu hotărârea împotriva căruia este exercitat, Înalta Curte nu poate

cenzura situația de fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor

administrate, aspectele de netemeinicie invocate nemaiputând fi analizate în acest

stadiu procesual, date fiind prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la

critica formulată de recurent cu privire la îndreptățirea reclamantei de a beneficia

de măsuri reparatorii pentru corpul B de clădire aflat in Str. V. nr. 4, controlul

judiciar exercitat pe calea recursului nu poate viza interpretarea pe care instanța

de apel a dat-o probelor administrate și în urma căreia a concluzionat că acest

corp de clădire a fost edificat de autorii reclamantei, ci numai respectarea prevederilor

art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul puterii doveditoare a înscrisurilor

prin care s-a dovedit proprietatea asupra acestui bun.

Din această

perspectivă, critica nu este fondată.

Potrivit

art. 3 alin. (1) lit a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite

la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În lipsa unor

prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin

aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare

imobiliară.

Prin urmare,

actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare

ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ. În mod particular,

în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii 10/2001, prin art. 24 din Lege,

legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor

îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate

este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În cauză, în

lista anexă a Decretului 92/1950, autorul reclamantei figurează la poziția 498 cu

8 apartamente situate în Constanța, str. V.

În ceea ce privește

compunerea acestor imobile, în mod corect Curtea de Apel a stabilit că prin autorizațiilor

de construire din 1927 și 1928, coroborate cu cererea formulată la 28 august 1950

de autorul apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei

sale și care confirmă că acesta își desfășura

activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, edificate la acea

dată și utilate, a fost dovedit de către reclamantă dreptul de proprietate și asupra

unui corp B de clădire aflat in Str. V. nr. 4.

Față de conținutul

art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și în raport de prevederile H.G. 250/2007 de

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

autorizațiile de construire ca și cererea formulată de autorul reclamantei, coroborate

cu conținutul actului normativ de preluare și cu împrejurarea că acest corp de clădire

se află în deținerea entității notificate, dovedesc că autorii reclamantei au fost

proprietari și asupra acestui corp de clădire, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă

să beneficieze de restituirea bunului în litigiu.

În

ceea ce privește critica vizând faptul

că, prin notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură

a parterului imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul

despăgubirilor, însă a solicitat și restituirea corpului B, adică a unui alt imobil

- construcție situat la aceeași adresă și cea prin care se invocă Hotărârea Consiliului

Județean Constanța în care se arată că imobilul situat in Constanța, str. V.,

nr. 4 se compune din parter și etaj, fără însă a se menționa și un alt corp de clădire

aflat la aceeași adresă, hotărâre ce nu a fost contestată de către petenta V.N.,

Înalta Curte reține următoarele:

Motivele de

apel formulate în cauză de Primarul Municipiului Constanța nu au cuprins la rândul

lor critici cu acest conținut.

Or, dat fiind

principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio

medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu

vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

Prin urmare,

aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât

ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de apelantul-pârât.

Se critică prin

recursul declarat soluția pronunțată de Curtea de Apel în soluționarea apelului

declarat în cauză de reclamanta-apelantă, arătându-se că pentru terenul de sub construcția

B, reclamanta a fost despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene

de Aplicare a Legii nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de

teren în suprafață de 122 m.p. i se acordă suma de 111.234.155 RON, prin înscrisul

înregistrat la Primărie sub nr. 56320 din 21 noiembrie 2007, reclamanta recunoscând

că a primit aceste despăgubiri.

Nici această

critică nu este fondată.

Prin Hotărârea

nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantei i-a

fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri atât pentru locuințele aflate la

etajul imobilului din str. V. nr. 4 și pentru cota indiviză de teren aferent, de

122 mp, cât și pentru locuințele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul

aferent de 178,60 mp.

Instanța de

apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor iar potrivit art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care imobilul nu

a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii, persoanele care au primit

despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita

restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată cu indicele de inflație.

Prin urmare,

Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 nu constituie

un impediment în recunoașterea dreptului reclamantei de a obține, în temeiul Legii

10/2001, restituirea terenului aferent corpului B de clădire situat în str. V.

nr. 4 din Municipiul Constanța, date fiind dispozițiile art. 20 din acest act normativ.

Pe cale de consecință,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 239/c

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2010.