ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3960/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3960/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 971 din 5 octombrie

2009 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus admiterea în parte a

acțiunii formulate de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului Constanța.

S-a constatat

calitatea reclamantului R.M. de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de

¼

din imobilul situat în Municipiul

Constanța, str. T.

S-a dispus

respingerea cererii de restituire în natură către reclamant a imobilului situat

în Municipiul Constanța, str. T., ca nefondată.

S-a dispus

respingerea cererii de restituire în echivalent către reclamant a unui imobil

similar celui situat în Municipiul Constanța, str. T., ca nefondată.

S-a dispus înaintarea

dosarului format, în vederea soluționării notificării nr. 428/2001 către

Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită conform Legii nr. 10/2001

în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin notificarea

înregistrată sub nr. 428 din 15 octombrie 2001 la Biroul Executorului

judecătoresc A.R., reclamantul R.M., a solicitat Primarului Municipiului

Constanța restituirea în natură a cotei de

½

din imobilul situat în Constanța, Str. T.,

notificare nesoluționată până în prezent.

În cazul întârzierii

nejustificate a răspunsului la notificarea adresată deținătorului bunului,

jurisprudența și doctrina au recunoscut în mod constant dreptul persoanei

îndreptățite de a acționa în instanță, având drept argument principiul

liberului acces la justiție consacrat în textele art. 20 și 21 din Constituția

României, ale art. 17 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale

Omului.

Inconsecvența

legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de

referință nu pot constituie o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și

valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a o pune pe

aceasta într-o situație de inferioritate față de persoanele care au primit

răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu avea nici o

culpă.

Refuzul sau

tergiversarea soluționării notificării printr-o "decizie" de către

unitatea deținătoare nu poate determina respingerea contestației pe motiv că

este prematură sau inadmisibilă deoarece, așa cum s-a arătat într-o practică

recentă și constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție "a considera

că plângerea este prematură sau inadmisibilă și a o respinge ca atare, nu înseamnă

numai a da dovadă de un formalism nejustificat, dar și a nesocoti caracterul

reparatoriu al acestei legi și a obstacula persoanele îndreptățite în

redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod

nelimitat un răspuns și să fie la discreția unor persoane juridice deloc

interesate în a pierde imobilul".

De altfel, prin

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând

recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Autorul reclamantului

R.M. a dobândit, în timpul căsătoriei cu numita C.A. în cote egale cu aceasta,

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanța, str.

T. prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanța transcris sub nr. 655/1954

la Grefa Tribunalului Popular Constanța.

Imobilul a fost

preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134 din 21 aprilie

1980 a fost expropriat, iar în prezent, a fost afectat parțial de construcția

blocului de locuințe 3 de pe Str. T. și a aleii de acces, aspect care rezultă

din adresa din 10 februarie 2009 emisă de către Primăria Municipiului Constanța

precum și din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către domnul

expert B.E.

Prin certificatul de

moștenitor nr. 402/1969 emis de către Notariatul de Stat Județean de pe urma

defunctului C.D., decedat la data de 14 iunie 1969 au rămas ca moștenitori:

soția supraviețuitoare, numita C.A., cu o cotă de 2/4 din masa succesorală,

sora defunctului, R.V., cu o cotă de

¼

din masa succesorală și sora defunctului

M.L. cu o cotă de

¼

din masa

succesorală, masa succesorală fiind compusă din cota de

½

din imobilul situat

în Municipiul Constanța, Str. T., în suprafață totală de 1000 m.p.

Conform cu

certificatul de calitate de moștenitor din 1 octombrie 2001 emis de către

Biroul Notarului Public E.A., de pe urma defunctei Mi.L.a rămas ca moștenitoare

fiica sa M.L. care a cules întreg emolumentul succesoral.

Conform cu

certificatul de moștenitor din 28 septembrie 2001 emis de către Biroul

Notarului Public I.G., de pe urma defunctei R.V. a rămas ca moștenitor fiul

său, reclamantul R.M., care a cules întreg emolumentul succesoral.

Astfel, s-a constatat

că la momentul preluării imobilului litigios în proprietatea statului în anul

1980, decesul defunctului C.D. avusese loc, certificatul de moștenitor nr.

402/1969 eliberat de către Notariatul de Stat Județean Constanța fusese emis,

iar preluarea imobilului în proprietatea statului a avut loc proporțional

cotelor din dreptul de proprietate deținute asupra imobilului, de 6/8 pentru

soția supraviețuitoare C.A. și respectiv de câte 1/8 pentru fiecare dintre

surorile defunctului numita M.L. și autoarea reclamantului, numita R.V.

Prin urmare, reclamantul

R.M. nu a putut fi îndreptățit a obține alte măsuri reparatorii pentru imobilul

expropriat decât acelea la care era îndreptățită autoarea sa.

Din interpretarea

certificatului de moștenitor și a actelor de stare civilă depuse în probațiune

precum și a actelor de proprietate și a actului de expropriere, a rezultat că

reclamantul R.M. este moștenitorul unui succesor al fostului titular al

dreptului de proprietate asupra cotei de

½

din imobilul situat în Municipiul Constanța,

Str. T. fiind astfel îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii stabilite

prin Legea nr. 10/2001, în raport de cota cuvenită autoarei sale, de 1/8 din

întreg imobilul.

Celelalte cote din

dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, de 6/8 și respectiv 1/8, au

aparținut, la momentul exproprierii, în anul 1980, unor persoane de a căror

succesiune reclamantul R.M. este străin și prin urmare dispozițiile art. 3

alin. (4) conform cu care "de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire" nu pot fi incidente.

În conformitate cu

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 "sunt

îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, (...) persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora".

Art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat, a stabilit că "de prevederile

prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite".

Potrivit

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării. Întrucât textul nu conține prevederi speciale în privința

dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, respectiv a

calității de moștenitor al fostului proprietar, au fost aplicabile regulile de

drept comun întâlnite în materia acțiunii în revendicarea imobiliară.

Din economia textului

a rezultat că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor

îndreptățite se dovedește cu înscrisuri, sintagma "acte doveditoare"

făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil,

jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ de proprietate, care a

generat o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

Din această

perspectivă, se apreciază că reclamantul R.M. face parte din categoria

persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, art. 22

1

alin. (1), în prezent art. 24, (introdus prin Legea nr. 247/2005) prevede că

"în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive".

Prin urmare, se

apreciază că titlul, prin care reclamantul R.M. dovedește dreptul de

proprietate asupra imobilului litigios, este reprezentat de însuși actul de

proprietate contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la

Notariatul de Stat Regional Constanța transcris sub nr. 655/1954 la Grefa

Tribunalului Popular Constanța, care va fi coroborat cu Decretul nr. 134 din 21

aprilie 1980, cu aspectele care rezultă din istoricul de rol fiscal al

imobilului, cu datele evidențiate prin raportul de expertiză.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit în cauză de către expert B.E., imobilul revendicat de

reclamant este amplasat în Municipiul Constanța și este afectat în întregime de

construcția Blocului de locuințe 3, scara B și C de pe Str. T. precum și de

spațiile verzi aferente astfel că nu poate fi restituit către reclamant nici în

totalitate și nici parțial.

Reținându-se, așadar,

că există identitate între imobilul ce a aparținut autorului reclamantului și

care a intrat în patrimoniul statului în anul 1980 și imobilul ce a făcut

obiectul notificării, pentru a se putea aprecia asupra temeiniciei pretențiilor

deduse judecății, trebuie să se stabilească dacă preluarea bunului de către

stat a avut sau nu caracter abuziv.

Întrucât condiția

"preluării abuzive" nu se prezumă, ci, dimpotrivă, în funcție de

fiecare situație concretă trebuie dovedită, atât entitatea stabilită de lege să

soluționeze notificarea, cât și ulterior, în caz de învestire, instanța

judecătorească, este obligată să aprecieze, pe bază de dovezi, dacă

împrejurările respective se încadrează sau nu în prevederile legii, în sensul

că, sunt îndrituiți la măsuri reparatorii, doar proprietarii ori moștenitorii

lor ale căror imobile au fost "preluate în mod abuziv".

În raport de

modalitatea de preluare atestată de actele aflate la dosar, imobilul în cauză

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia în sensul prezentei

legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și "orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, cu modificările și completările ulterioare".

Ne aflăm în situația

unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum acesta este

recunoscut prin dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în temeiul căruia "Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a

amenzilor".

În ceea ce privește

modalitate concretă de acordare a măsurilor reparatorii, se reține că un

principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, caracterul

prioritar al restituirii în natură, situațiile în care măsurile reparatorii se

acordă prin echivalent reprezentând excepții prevăzute în mod expres.

În speță, potrivit

situației juridice comunicate de S.P.I.T.V.B.L. Constanța, imobilul ce a făcut

obiectul notificării reclamantului R.M. este afectat de construcția unui bloc

de locuințe.

În această situație,

față de prevederile legale amintite anterior, s-a constatat că în cauză nu este

posibilă restituirea în natură, reclamantul R.M. fiind îndreptățit la măsuri

reparatorii prin echivalent.

În ceea ce priește

modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, s-a reținut că un

principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1)

și art. 7 alin. (1), caracterul prioritar al restituirii în natură, situațiile

în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepții,

prevăzute în mod expres.

Întrucât nu s-a

dovedit probator că la dispoziția Primarului Municipiului Constanța se găsesc

terenuri echivalente cu acela preluat în proprietatea statului de la autoarea

reclamantelor, s-a constatat că aplicarea măsurii reparatorii a restituirii în

natură a unui teren echivalent nu a fost posibilă.

Deoarece în cauză s-a

demonstrat probator că măsura reparatorie a restituirii în natură reglementată

de art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, întrucât imobilul

solicitat nu este liber, urmează a se acorda reclamantelor despăgubiri, în

condițiile reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, conform cu care

"Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în

mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii

de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare".

Pentru toate aceste

considerente, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul R.M.

în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, s-a constatat

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de 1/8 din imobilul

litigios, s-a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la

restituirea în natură cât și cererea de restituire prin echivalent a imobilului

situat în Municipiul Constanța, Str. T.

În baza dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 s-a dispus

obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanța de a înainta dosarul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru cota de 1/8 din

imobilul situat în Municipiul Constanța, Str. T.

Prin Decizia nr. 294

din 9 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus

respingerea apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța

împotriva Sentinței civile nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Constanța.

S-a dispus admiterea

apelului formulat de reclamantul R.M. împotriva Sentinței civile nr. 971 din 5

octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A fost schimbată în

parte sentința apelată, în sensul că reclamantul este îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru întreg imobilul situat în Constanța, Str. T.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Critica apelantului

pârât ce vizează depășirea de către instanță a limitelor învestirii este vădit

nefondată.

Pornind de la rațiunea

adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în

caracterul profund reparatoriu, este de precizat ca prin acest act normativ,

legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari

prin abuzurile săvârșite de stat.

Reglementând

modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii, pentru imobilele

preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de

restituire, una necontencioasă și alta contencioasă.

În ipoteza în care

unitatea deținătoare nu răspunde notificării persoanei îndreptățite într-un

interval de 60 de zile, notificatorul este îndreptățit să se adreseze instanței

judecătorești, competentă să soluționeze pe fond această notificare, conform

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că prin

cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restituirea în natură a

imobilului, fără să solicite în mod expres acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură nu are relevanță în

soluționarea cererii, câtă vreme prin notificarea depusă în termen legal s-a

solicitat restituirea imobilului situat în Constanța, str. T., iar notificarea

are caracterul unui act de declanșare a procedurilor de restituiri -

administrative și/sau judiciare .

Instanța sesizată

direct de reclamanții cărora nu li s-a răspuns în termen la notificarea

formulată, soluționează practic această notificare, limitele impuse atât în

procedura judiciară, cât și în cea administrativă care o precede fiind doar

cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la

modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte este

cert că instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, având competența

de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către unitatea

deținătoare, are ea însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului

care a făcut obiectul notificării potrivit regulii "qui potest plus potest

minus" sau în măsura în care constată că restituirea în natură nu mai este

posibilă poate reține că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii conform Legii speciale.

În concluzie, nu se

poate reține depășirea de către instanța de fond a limitelor învestirii și nici

încălcarea competențelor prevăzute de lege pentru unitatea deținătoare.

Avându-se în vedere

că atât reclamantul R.M., cât și pârâtul primarul Municipiului Constanța au

formulat critici cu privire la cota despăgubirilor cuvenite reclamantului din

imobilul situat în Constanța, Str. T. - teren în suprafață de 1000 mp - ce nu

mai poate fi restituit în natură, instanța va analiza aceste critici împreună,

urmând a le soluționa printr-un considerent comun.

Din actele dosarului

a rezultat că imobilul în litigiu - teren în suprafață de 1000 mp a fost

proprietatea comună a defuncților C.D. și C.A., conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional

Constanța și transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 655/1954.

Reclamantul R.M. s-a

legitimat ca succesor legal al defunctului C.D. în calitate de nepot de soră

(descendent al colateralului privilegiat R.V. decedată la 26 iunie 1990) fiind

singurul moștenitor care a înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 și să

formuleze o notificare cu privire la imobilul mai sus menționat - teren de 1000

mp expropriat și afectat de detalii de sistematizare, conform expertizei

efectuate în cauză.

Art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 a stabilit că "de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen legal

cerere de restituire".

Astfel, în situația

în care numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au

cerut restituirea imobilului, acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii

nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor

succesorale.

Cum în speță nu este

contestată împrejurarea că terenul notificat de reclamant este afectat de

detalii de sistematizare s-a constatat că prima instanță în mod judicios a

reținut că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri bănești,

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sens în care a fost obligat

pârâtul să înainteze întreaga documentație aferentă notificării Comisiei

Centrale - singura instituție abilitată să calculeze cuantumul acestor

despăgubiri în raport de valoarea de circulație a bunului expropriat și de

eventuale despăgubiri încasate la momentul exproprierii de foștii proprietari.

Față de

considerentele de mai sus expuse s-a respins critica pârâtului ce vizează

acordarea unor despăgubiri corespunzătoare unei cote de 1/8 din valoarea

imobilului expropriat, apelantul reclamant fiind îndreptățit, în condițiile

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată la măsuri reparatorii pentru

întregul teren în suprafață de 1000 mp ce nu mai poate fi restituit în natură.

Conform dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul

Municipiului Constanța și se va admite apelul reclamantului R.M.

S-a dispus schimbarea

în parte a sentinței apelate în sensul că reclamantul este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil - teren în suprafață

de 1000 mp, situat în Constanța, str. T.

Au fost menținute

restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 971/C din 5 octombrie 2009 pronunțată

de Tribunalul Constanța.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Constanța.

Recursul este motivat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile aduse

deciziei recurate având următoarea dezvoltare.

Instanța a depășit

limitele învestirii, prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Astfel prin cererea

de chemare în judecată reclamantul a învestit instanța cu două capete de

cerere: emiterea unei dispoziții motivate de către Primarul Municipiului

Constanța pentru imobilul în litigiu, și atribuirea unui teren echivalent în

compensare. Primul capăt de cerere a fost modificat solicitându-se restituirea

în natură a imobilului.

Prin urmare, în

condițiile în care cererea principală nu cuprindea solicitarea de acordare a

despăgubirilor bănești, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, prin

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța pronunțându-se asupra

acestui obiect, în afara principiului disponibilității care guvernează procesul

civil.

Al doilea motiv de

recurs privește cota de imobil asupra căreia se poartă îndreptățirea

intimatului la măsurile reparatorii.

În considerentele

sentinței de fond s-a reținut că intimatul a făcut dovada de persoană

îndreptățită, pentru cota de 1/8 din imobilul notificat iar dispozitivul

privește cota de 1/8, în timp ce instanța de apel a considerat că reclamantul

intimat este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.

Or, dacă

notificatorul a solicitat 1/2 din imobil, instanța nu putea depăși limitele

învestirii și să se pronunțe asupra întregului imobil, cu atât mai mult cu cât

instanța de fond a reținut corect în considerente, ca fiind 1/8 din imobilul ce

formează obiectul notificării.

Așa cum rezultă din

probatoriul administrat, imobilul în litigiu, suprafața de 1000 m

2

teren situat în Constanța, str. T., a fost dobândit de C.D. și A. în

coproprietate, ca bun comun prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1066/1954.

La momentul

exproprierii prin Decretul nr. 134/1980 autorul C.D., decedat (certificat nr.

402/1969) din anexa la decretul de expropriere, fiind menționați direct

moștenitorii acestuia, C.A., R.V. și M.L., exproprierea făcându-se pe numele

fiecăruia dintre moștenitorii defunctului C., adică conform cotelor ce li se

cuveneau.

Reclamantul a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită pentru cota de 1/8 din imobil, și în

condițiile în care nu a depus acte doveditoare privind calitatea sa de

moștenitor de pe urma defunctei C.A., nu este îndreptățit la măsuri reparatorii

pentru întregul imobil, ci doar la cota de 1/8 din imobilul notificat, adică la

1/4 din cota cuvenită autoarei sale R.V. din 1/2 cota autorului C.D.

Solicită admiterea

recursului, schimbarea în parte a sentinței apelate și a constatării calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/8 din imobilul

notificat.

Examinând cererea de

recurs instanța reține următoarele.

Motivul de recurs

privitor la depășirea limitelor învestirii de către instanțe în sensul

acordării și de despăgubiri în condițiile în care reclamantul a solicitat

atribuirea unui teren în echivalent în compensare și prin modificarea acestui

capăt de cerere, restituirea în natură este neîntemeiat.

A privi în acest mod

lucrurile înseamnă că măsurile reparatorii nu au nici o finalitate, din moment

ce, cum este cazul în speță, restituirea în natură, nu este posibilă.

Pe de altă parte,

modalitățile reparatorii nu țin de opțiunea părții, din moment ce sunt

prevăzute de lege în ordinea statuată prin art. 7 din Legea nr. 10/2001,

restituirea în natură reprezentând regula și măsurile reparatorii în echivalent

constituind excepția, fiind exclusă opțiunea părții cu privire la alegerea

modalității reparatorii, care se aplică în funcție de situația imobilului la

epoca cererii de restituire.

Prin urmare, spre

deosebire de dreptul procesual comun care obligă instanța la a se pronunța doar

în raport cu petitul cererii de învestire, în materia Legii nr. 10/2001,

disponibilitatea părții în privința măsurilor reparatorii este circumscrisă de

regulile legale statuate în materie de stat, restituire a imobilelor preluate

abuziv de stat conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 care enumera

categoria măsurilor reparatorii, reluate în substanța Legii (art. 7, 9, 10, 11,

12, 14, 16, 18, 20) care variază nu în funcție de petitul cererii ori de

opțiunea reclamantului ci în funcție de situația juridică actuală a imobilului

supus restituirii în condițiile stipulate de această lege.

Astfel, în ipoteza în

care restituirea în natură nu este posibilă (art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001) se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în

compensare cu alte bunuri și servicii sau despăgubiri, ambele acordate cu

respectarea dispozițiilor legii speciale, (art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001) acestea din urmă putând fi combinate (art. 1 alin. (4) din Legea nr.

10/2001).

Acestea fiind

dispozițiile legale imperative ale Legii nr. 10/2001 este exclus a se solicita

spre exemplu măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care

restituirea în natură este posibilă, sau a se solicita restituirea în natură în

ipoteza în care aceasta este exclusă de situația juridică prezentă a imobilului

supus restituirii, fiind fără relevanță modalitatea restituirii solicitată de

parte.

În aceste condiții

este impropriu a se vorbi despre principiul disponibilității părții în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, deoarece aceasta este limitată

la a solicita sau nu restituirea, cu respectarea regulilor de drept material și

procedural impuse de Legea specială, modalitatea de restituire constând

exclusiv în aplicarea Legii care impune reguli diferite în raport cu situația

juridică actuală a imobilului, singura manifestare de voință a părții, fiind

cerută sub forma acordului, doar în ipoteza aplicării măsurilor reparatorii

prin echivalent ce constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii.

În consecință,

instanța cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a aplicat corect

dispozițiile legale obligatorii, alegând măsura reparatorie incidență în cauză,

dată fiind imposibilitatea restituirii în natură.

Cu privire la

îndreptățirea reclamantului intimat la măsuri reparatorii pentru întreg

imobilul notificat, recursul este întemeiat.

Astfel, deși instanța

de apel a reținut ca incidente în cauză dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 potrivit cu care "de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen legal

cerere de restituire", operând prin urmare dreptul de acrescământ, în

realitate acest text nu este incident în cauză, deoarece exproprierea s-a făcut

direct de la autoarea reclamantului, în cota statuată anterior exproprierii de

1/8 din succesiunea tatălui său, decedat la epoca exproprierii.

În aceste condiții,

reclamantul nu poate dobândi un drept de acrescământ din succesiunile

celorlalți moștenitori (C.A. și M.L.) deoarece vocația sa succesorală s-a

singularizat doar la cota de imobil care a aparținut autoarei sale, aceasta

neputând transmite mai multe drepturi decât a primit de la autorul său, în

speță fiind vorba despre succesiuni diferite și nu de o succesiune unică, de

cotele căreia ar fi putut profita în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

În consecință, din

moment ce vorbim despre trei succesiuni diferite, de pe urma antecesorului

reclamantului de pe urma defunctului C.D. și cotele succesorale (autoarea

reclamantului 1/8, soția supraviețuitoare a antecesorului reclamantului C.A.,

6/8 și cealaltă fiică a antecesorului reclamantului M.L. 1/8) iar la epoca

exproprierii persoana despre a cărei succesiune este vorba era decedat,

exproprierea făcându-se pe numele succesorilor săi, este limpede că reclamantul

(descendent al fiicei defunctului C.D.) nu poate avea vocație decât la cota de

1/8 care a fost constituit dreptul autoarei sale, de la care a fost expropriat

cu titlu individual cota de imobil, nefiind dovedită în vreun fel calitatea sa

de succesor al mătușii și bunicii sale pentru a opera dreptul de acrescământ.

Cu alte cuvinte, în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada de

persoană îndreptățită față de celelalte persoane expropriate, situație în care

nu poate profita de cotele acestora în absența dovedirii vocației la

succesiunea lor.

Față de cele

reținute, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. privitor la greșita reținere a vocației de restituire pentru întregul

imobil, este întemeiat și urmează a fi admis în condițiile art. 312 C. proc.

civ., dispunându-se admiterea recursului și respingerea apelului declarat de

reclamantul R.M., cu menținerea restului dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 294

C din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o

modifică în parte în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul R.M.

împotriva Sentinței nr. 971 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța,

secția civilă.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN