ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3960/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța. S-a constatat calitatea reclamantului R.M. de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de ¼ din imobilul situat în Municipiul Constanța, str. T. S-a dispus respingerea cererii de restituire în natură către reclamant a imobilului situat în Municipiul Constanța, str. T., ca nefondată. S-a dispus respingerea cererii de restituire în echivalent către reclamant a unui imobil similar celui situat în Municipiul Constanța, str. T., ca nefondată.

S-a dispus înaintarea dosarului format, în vederea soluționării notificării nr. 428/2001 către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită conform Legii nr. 10/2001 în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite către reclamant. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 428 din 15 octombrie 2001 la Biroul Executorului judecătoresc A.R., reclamantul R.M., a solicitat Primarului Municipiului Constanța restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Constanța, Str. T., notificare nesoluționată până în prezent.

În cazul întârzierii nejustificate a răspunsului la notificarea adresată deținătorului bunului, jurisprudența și doctrina au recunoscut în mod constant dreptul persoanei îndreptățite de a acționa în instanță, având drept argument principiul liberului acces la justiție consacrat în textele art. 20 și 21 din Constituția României, ale art. 17 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot constituie o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situație de inferioritate față de persoanele care au primit răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu avea nici o culpă.

Refuzul sau tergiversarea soluționării notificării printr-o "decizie" de către unitatea deținătoare nu poate determina respingerea contestației pe motiv că este prematură sau inadmisibilă deoarece, așa cum s-a arătat într-o practică recentă și constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție "a considera că plângerea este prematură sau inadmisibilă și a o respinge ca atare, nu înseamnă numai a da dovadă de un formalism nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi și a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția unor persoane juridice deloc interesate în a pierde imobilul". De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv,

ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Autorul reclamantului R.M. a dobândit, în timpul căsătoriei cu numita C.A. în cote egale cu aceasta, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanța, str. T. prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanța transcris sub nr. 655/1954 la Grefa Tribunalului Popular Constanța. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134 din 21 aprilie 1980 a fost expropriat, iar în prezent, a fost afectat parțial de construcția blocului de locuințe 3 de pe Str. T. și a aleii de acces, aspect care rezultă din adresa din 10 februarie 2009 emisă de către Primăria Municipiului Constanța precum și din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către domnul expert B.E.

Prin certificatul de moștenitor nr. 402/1969 emis de către Notariatul de Stat Județean de pe urma defunctului C.D., decedat la data de 14 iunie 1969 au rămas ca moștenitori: soția supraviețuitoare, numita C.A., cu o cotă de 2/4 din masa succesorală, sora defunctului, R.V., cu o cotă de ¼ din masa succesorală și sora defunctului M.L. cu o cotă de ¼ din masa succesorală, masa succesorală fiind compusă din cota de ½ din imobilul situat în Municipiul Constanța, Str. T., în suprafață totală de 1000 m.p. Conform cu certificatul de calitate de moștenitor din 1 octombrie 2001 emis de către Biroul Notarului Public E.A., de pe urma defunctei Mi.L.a rămas ca moștenitoare fiica sa M.L. care a cules întreg emolumentul succesoral.

Conform cu certificatul de moștenitor din 28 septembrie 2001 emis de către Biroul Notarului Public I.G., de pe urma defunctei R.V. a rămas ca moștenitor fiul său, reclamantul R.M., care a cules întreg emolumentul succesoral. Astfel, s-a constatat că la momentul preluării imobilului litigios în proprietatea statului în anul 1980, decesul defunctului C.D. avusese loc, certificatul de moștenitor nr. 402/1969 eliberat de către Notariatul de Stat Județean Constanța fusese emis, iar preluarea imobilului în proprietatea statului a avut loc proporțional cotelor din dreptul de proprietate deținute asupra imobilului, de 6/8 pentru soția supraviețuitoare C.A. și respectiv de câte 1/8 pentru fiecare dintre surorile defunctului numita M.L.

și autoarea reclamantului, numita R.V. Prin urmare, reclamantul R.M. nu a putut fi îndreptățit a obține alte măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat decât acelea la care era îndreptățită autoarea sa. Din interpretarea certificatului de moștenitor și a actelor de stare civilă depuse în probațiune precum și a actelor de proprietate și a actului de expropriere, a rezultat că reclamantul R.M. este moștenitorul unui succesor al fostului titular al dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul situat în Municipiul Constanța, Str. T. fiind astfel îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, în raport de cota cuvenită autoarei sale, de 1/8 din întreg imobilul.

Celelalte cote din dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, de 6/8 și respectiv 1/8, au aparținut, la momentul exproprierii, în anul 1980, unor persoane de a căror succesiune reclamantul R.M. este străin și prin urmare dispozițiile art. 3 alin. (4) conform cu care "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire" nu pot fi incidente.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora". Art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat, a stabilit că "de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite". Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Întrucât textul nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, respectiv a calității de moștenitor al fostului proprietar, au fost aplicabile regulile de drept comun întâlnite în materia acțiunii în revendicarea imobiliară. Din economia textului a rezultat că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedește cu înscrisuri, sintagma "acte doveditoare" făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ de proprietate, care a generat o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă. Din această perspectivă, se apreciază că reclamantul R.M.

face parte din categoria persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001. Totodată, art. 22 1 alin. (1), în prezent art. 24, (introdus prin Legea nr. 247/2005) prevede că "în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Prin urmare, se apreciază că titlul, prin care reclamantul R.M.

dovedește dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, este reprezentat de însuși actul de proprietate contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanța transcris sub nr. 655/1954 la Grefa Tribunalului Popular Constanța, care va fi coroborat cu Decretul nr. 134 din 21 aprilie 1980, cu aspectele care rezultă din istoricul de rol fiscal al imobilului, cu datele evidențiate prin raportul de expertiză. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert B.E., imobilul revendicat de reclamant este amplasat în Municipiul Constanța și este afectat în întregime de construcția Blocului de locuințe 3, scara B și C de pe Str. T. precum și de spațiile verzi aferente astfel că nu poate fi restituit către reclamant nici în totalitate și nici parțial.

Reținându-se, așadar, că există identitate între imobilul ce a aparținut autorului reclamantului și care a intrat în patrimoniul statului în anul 1980 și imobilul ce a făcut obiectul notificării, pentru a se putea aprecia asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății, trebuie să se stabilească dacă preluarea bunului de către stat a avut sau nu caracter abuziv.

Întrucât condiția "preluării abuzive" nu se prezumă, ci, dimpotrivă, în funcție de fiecare situație concretă trebuie dovedită, atât entitatea stabilită de lege să soluționeze notificarea, cât și ulterior, în caz de învestire, instanța judecătorească, este obligată să aprecieze, pe bază de dovezi, dacă împrejurările respective se încadrează sau nu în prevederile legii, în sensul că, sunt îndrituiți la măsuri reparatorii, doar proprietarii ori moștenitorii lor ale căror imobile au fost "preluate în mod abuziv". În raport de modalitatea de preluare atestată de actele aflate la dosar, imobilul în cauză se încadrează în ipoteza reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare". Ne aflăm în situația unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum acesta este recunoscut prin dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în temeiul căruia "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor". În ceea ce privește modalitate concretă de acordare a măsurilor reparatorii, se reține că un principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, caracterul prioritar al restituirii în natură, situațiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepții prevăzute în mod expres.

În speță, potrivit situației juridice comunicate de S.P.I.T.V.B.L. Constanța, imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului R.M. este afectat de construcția unui bloc de locuințe. În această situație, față de prevederile legale amintite anterior, s-a constatat că în cauză nu este posibilă restituirea în natură, reclamantul R.M. fiind îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce priește modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, s-a reținut că un principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1), caracterul prioritar al restituirii în natură, situațiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepții, prevăzute în mod expres.

Întrucât nu s-a dovedit probator că la dispoziția Primarului Municipiului Constanța se găsesc terenuri echivalente cu acela preluat în proprietatea statului de la autoarea reclamantelor, s-a constatat că aplicarea măsurii reparatorii a restituirii în natură a unui teren echivalent nu a fost posibilă.

Deoarece în cauză s-a demonstrat probator că măsura reparatorie a restituirii în natură reglementată de art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, întrucât imobilul solicitat nu este liber, urmează a se acorda reclamantelor despăgubiri, în condițiile reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, conform cu care "Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare". Pentru toate aceste considerente, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul R.M.

în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de 1/8 din imobilul litigios, s-a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la restituirea în natură cât și cererea de restituire prin echivalent a imobilului situat în Municipiul Constanța, Str. T. În baza dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 s-a dispus obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanța de a înainta dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru cota de 1/8 din imobilul situat în Municipiul Constanța, Str. T. Prin Decizia nr. 294 din 9 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva Sentinței civile nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.

S-a dispus admiterea apelului formulat de reclamantul R.M. împotriva Sentinței civile nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că reclamantul este îndreptățite la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul situat în Constanța, Str. T. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Critica apelantului pârât ce vizează depășirea de către instanță a limitelor învestirii este vădit nefondată. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat ca prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii, pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă și alta contencioasă. În ipoteza în care unitatea deținătoare nu răspunde notificării persoanei îndreptățite într-un interval de 60 de zile, notificatorul este îndreptățit să se adreseze instanței judecătorești, competentă să soluționeze pe fond această notificare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, fără să solicite în mod expres acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură nu are relevanță în soluționarea cererii, câtă vreme prin notificarea depusă în termen legal s-a solicitat restituirea imobilului situat în Constanța, str. T., iar notificarea are caracterul unui act de declanșare a procedurilor de restituiri - administrative și/sau judiciare . Instanța sesizată direct de reclamanții cărora nu li s-a răspuns în termen la notificarea formulată, soluționează practic această notificare, limitele impuse atât în procedura judiciară, cât și în cea administrativă care o precede fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte este cert că instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, având competența de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către unitatea deținătoare, are ea însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării potrivit regulii "qui potest plus potest minus" sau în măsura în care constată că restituirea în natură nu mai este posibilă poate reține că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii speciale. În concluzie, nu se poate reține depășirea de către instanța de fond a limitelor învestirii și nici încălcarea competențelor prevăzute de lege pentru unitatea deținătoare.

Avându-se în vedere că atât reclamantul R.M., cât și pârâtul primarul Municipiului Constanța au formulat critici cu privire la cota despăgubirilor cuvenite reclamantului din imobilul situat în Constanța, Str. T. - teren în suprafață de 1000 mp - ce nu mai poate fi restituit în natură, instanța va analiza aceste critici împreună, urmând a le soluționa printr-un considerent comun. Din actele dosarului a rezultat că imobilul în litigiu - teren în suprafață de 1000 mp a fost proprietatea comună a defuncților C.D. și C.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanța și transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 655/1954. Reclamantul R.M.

s-a legitimat ca succesor legal al defunctului C.D. în calitate de nepot de soră (descendent al colateralului privilegiat R.V. decedată la 26 iunie 1990) fiind singurul moștenitor care a înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 și să formuleze o notificare cu privire la imobilul mai sus menționat - teren de 1000 mp expropriat și afectat de detalii de sistematizare, conform expertizei efectuate în cauză. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a stabilit că "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen legal cerere de restituire". Astfel, în situația în care numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului, acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

Cum în speță nu este contestată împrejurarea că terenul notificat de reclamant este afectat de detalii de sistematizare s-a constatat că prima instanță în mod judicios a reținut că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri bănești, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sens în care a fost obligat pârâtul să înainteze întreaga documentație aferentă notificării Comisiei Centrale - singura instituție abilitată să calculeze cuantumul acestor despăgubiri în raport de valoarea de circulație a bunului expropriat și de eventuale despăgubiri încasate la momentul exproprierii de foștii proprietari.

Față de considerentele de mai sus expuse s-a respins critica pârâtului ce vizează acordarea unor despăgubiri corespunzătoare unei cote de 1/8 din valoarea imobilului expropriat, apelantul reclamant fiind îndreptățit, în condițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată la măsuri reparatorii pentru întregul teren în suprafață de 1000 mp ce nu mai poate fi restituit în natură. Conform dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța și se va admite apelul reclamantului R.M. S-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil - teren în suprafață de 1000 mp, situat în Constanța, str. T. Au fost menținute restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 971/C din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Constanța. Recursul este motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate având următoarea dezvoltare. Instanța a depășit limitele învestirii, prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel prin cererea de chemare în judecată reclamantul a învestit instanța cu două capete de cerere: emiterea unei dispoziții motivate de către Primarul Municipiului Constanța pentru imobilul în litigiu, și atribuirea unui teren echivalent în compensare. Primul capăt de cerere a fost modificat solicitându-se restituirea în natură a imobilului. Prin urmare, în condițiile în care cererea principală nu cuprindea solicitarea de acordare a despăgubirilor bănești, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, prin încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., instanța pronunțându-se asupra acestui obiect, în afara principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Al doilea motiv de recurs privește cota de imobil asupra căreia se poartă îndreptățirea intimatului la măsurile reparatorii. În considerentele sentinței de fond s-a reținut că intimatul a făcut dovada de persoană îndreptățită, pentru cota de 1/8 din imobilul notificat iar dispozitivul privește cota de 1/8, în timp ce instanța de apel a considerat că reclamantul intimat este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil. Or, dacă notificatorul a solicitat 1/2 din imobil, instanța nu putea depăși limitele învestirii și să se pronunțe asupra întregului imobil, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a reținut corect în considerente, ca fiind 1/8 din imobilul ce formează obiectul notificării.

Așa cum rezultă din probatoriul administrat, imobilul în litigiu, suprafața de 1000 m 2 teren situat în Constanța, str. T., a fost dobândit de C.D. și A. în coproprietate, ca bun comun prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1066/1954. La momentul exproprierii prin Decretul nr. 134/1980 autorul C.D., decedat (certificat nr. 402/1969) din anexa la decretul de expropriere, fiind menționați direct moștenitorii acestuia, C.A., R.V. și M.L., exproprierea făcându-se pe numele fiecăruia dintre moștenitorii defunctului C., adică conform cotelor ce li se cuveneau. Reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru cota de 1/8 din imobil, și în condițiile în care nu a depus acte doveditoare privind calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctei C.A., nu este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, ci doar la cota de 1/8 din imobilul notificat, adică la 1/4 din cota cuvenită autoarei sale R.V.

din 1/2 cota autorului C.D. Solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinței apelate și a constatării calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/8 din imobilul notificat. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele. Motivul de recurs privitor la depășirea limitelor învestirii de către instanțe în sensul acordării și de despăgubiri în condițiile în care reclamantul a solicitat atribuirea unui teren în echivalent în compensare și prin modificarea acestui capăt de cerere, restituirea în natură este neîntemeiat. A privi în acest mod lucrurile înseamnă că măsurile reparatorii nu au nici o finalitate, din moment ce, cum este cazul în speță, restituirea în natură, nu este posibilă.

Pe de altă parte, modalitățile reparatorii nu țin de opțiunea părții, din moment ce sunt prevăzute de lege în ordinea statuată prin art. 7 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură reprezentând regula și măsurile reparatorii în echivalent constituind excepția, fiind exclusă opțiunea părții cu privire la alegerea modalității reparatorii, care se aplică în funcție de situația imobilului la epoca cererii de restituire.

Prin urmare, spre deosebire de dreptul procesual comun care obligă instanța la a se pronunța doar în raport cu petitul cererii de învestire, în materia Legii nr. 10/2001, disponibilitatea părții în privința măsurilor reparatorii este circumscrisă de regulile legale statuate în materie de stat, restituire a imobilelor preluate abuziv de stat conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 care enumera categoria măsurilor reparatorii, reluate în substanța Legii (art. 7, 9, 10, 11, 12, 14, 16, 18, 20) care variază nu în funcție de petitul cererii ori de opțiunea reclamantului ci în funcție de situația juridică actuală a imobilului supus restituirii în condițiile stipulate de această lege.

Astfel, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri și servicii sau despăgubiri, ambele acordate cu respectarea dispozițiilor legii speciale, (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) acestea din urmă putând fi combinate (art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001). Acestea fiind dispozițiile legale imperative ale Legii nr. 10/2001 este exclus a se solicita spre exemplu măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care restituirea în natură este posibilă, sau a se solicita restituirea în natură în ipoteza în care aceasta este exclusă de situația juridică prezentă a imobilului supus restituirii, fiind fără relevanță modalitatea restituirii solicitată de parte.

În aceste condiții este impropriu a se vorbi despre principiul disponibilității părții în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, deoarece aceasta este limitată la a solicita sau nu restituirea, cu respectarea regulilor de drept material și procedural impuse de Legea specială, modalitatea de restituire constând exclusiv în aplicarea Legii care impune reguli diferite în raport cu situația juridică actuală a imobilului, singura manifestare de voință a părții, fiind cerută sub forma acordului, doar în ipoteza aplicării măsurilor reparatorii prin echivalent ce constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii. În consecință, instanța cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

a aplicat corect dispozițiile legale obligatorii, alegând măsura reparatorie incidență în cauză, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură. Cu privire la îndreptățirea reclamantului intimat la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul notificat, recursul este întemeiat. Astfel, deși instanța de apel a reținut ca incidente în cauză dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen legal cerere de restituire", operând prin urmare dreptul de acrescământ, în realitate acest text nu este incident în cauză, deoarece exproprierea s-a făcut direct de la autoarea reclamantului, în cota statuată anterior exproprierii de 1/8 din succesiunea tatălui său, decedat la epoca exproprierii.

În aceste condiții, reclamantul nu poate dobândi un drept de acrescământ din succesiunile celorlalți moștenitori (C.A. și M.L.) deoarece vocația sa succesorală s-a singularizat doar la cota de imobil care a aparținut autoarei sale, aceasta neputând transmite mai multe drepturi decât a primit de la autorul său, în speță fiind vorba despre succesiuni diferite și nu de o succesiune unică, de cotele căreia ar fi putut profita în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În consecință, din moment ce vorbim despre trei succesiuni diferite, de pe urma antecesorului reclamantului de pe urma defunctului C.D. și cotele succesorale (autoarea reclamantului 1/8, soția supraviețuitoare a antecesorului reclamantului C.A., 6/8 și cealaltă fiică a antecesorului reclamantului M.L.

1/8) iar la epoca exproprierii persoana despre a cărei succesiune este vorba era decedat, exproprierea făcându-se pe numele succesorilor săi, este limpede că reclamantul (descendent al fiicei defunctului C.D.) nu poate avea vocație decât la cota de 1/8 care a fost constituit dreptul autoarei sale, de la care a fost expropriat cu titlu individual cota de imobil, nefiind dovedită în vreun fel calitatea sa de succesor al mătușii și bunicii sale pentru a opera dreptul de acrescământ. Cu alte cuvinte, în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada de persoană îndreptățită față de celelalte persoane expropriate, situație în care nu poate profita de cotele acestora în absența dovedirii vocației la succesiunea lor.

Față de cele reținute, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privitor la greșita reținere a vocației de restituire pentru întregul imobil, este întemeiat și urmează a fi admis în condițiile art. 312 C. proc. civ., dispunându-se admiterea recursului și respingerea apelului declarat de reclamantul R.M., cu menținerea restului dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 294 C din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul R.M. împotriva Sentinței nr. 971 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010. Procesat de GGC - NN