ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4328/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 602 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca

nefondată, cererea formulată de reclamantul B.N., în contradictoriu cu Municipiul

Constanța și a obligat reclamantul la plata sumei de 500 lei către pârât, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a chemat în judecată

pe pârâtul Primarul municipiului Constanța pentru a se dispune obligarea

acestuia să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, privind

acordarea de măsuri reparatorii pentru o casă demolată, și terenul aferent

acesteia în suprafață de 350 mp, preluate abuziv, prin expropriere, precum și

la plata unor daune morale în valoare de 10.000 Euro.

Tribunalul a apreciat

că, în raport de solicitarea reclamantului și de motivarea cererii de chemare

in judecata, acțiunea nu poate fi analizată decât raportat la prevederile art. 23

alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, iar

nu prin prisma prevederilor evocate, Legea nr. 554/2004 și art. 998 C. civ.

Notificarea a fost

însă adresată primăriei la 24 octombrie 2005, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 și deci după expirarea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1)

din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

prorogat succesiv.

S-a conchis, că, în

speță, reclamantul nu a făcut dovada sesizării autorității locale, ca persoană

deținătoare, cu o notificare formulată în termenul prevăzut de lege, întrucât

nici unul din înscrisurile depuse la dosar nu poartă dată certă constituită în

condițiile art. 1182 C. civ., iar adresa nr. R 56436 din 13 aprilie 2009 emisă

de Primăria municipiului Constanța confirmă că reclamantul nu a adresat

unității deținătoare vreo notificare sau o cerere de restituire.

Prin decizia civilă

nr. 241/C din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul formulat de apelantul reclamant, ca nefondat

și a obligat apelantul la plata sumei de 300 lei cheltuieli

de judecată, către intimatul-pârât, reținând, în esență, următoarele:

Chestiunea dedusă

judecății este cea a supunerii autorității publice locale intimate la îndeplinirea

unei obligații legale, anume aceea statuată prin art. 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată, de a emite o dispoziție motivată asupra notificării înaintate de

persoana pretins îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, precum și a subzistenței acestei obligații în cazul în care

notificarea a fost depusă cu depășirea termenului reglementat prin art. 21 alin.

(1) din lege (actual art. 22 din legea republicată), și care a fost prorogat

succesiv prin efectul O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Analiza acestui

aspect implică raportarea la interesul actual,

legitim

și imediat al părții care reclamă neîndeplinirea acestei

obligații, iar din acest punct de vedere, în mod corect, prima instanță a

constatat că, prin nedepunerea unei notificări până la împlinirea termenului

legal, autoritatea locală este derobată de obligația de a mai răspunde prin

dispoziție notificării depuse după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Chiar dacă instanța

de fond nu s-a pronunțat explicit asupra acestui aspect, s-a reținut că însuși

apelantul reclamant confirmă că demersurile sale s-au materializat abia după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care, însă, prin modificările aduse,

conform Titlului I, Legii nr. 10/2001, nu a generat o repunere a persoanelor

care au pierdut termenul legal de notificare în exercițiul acestui drept.

Or, pierderea termenului

de depunere a notificării în condițiile Legii nr. 10/2001 instituie premisa

pierderii calității de persoană îndreptățită în sensul dat de lege, prin

negarea în fața oricărei autorități a statului (inclusiv a celor

jurisdicționale) a dreptului de proprietate reclamat și, deci, a unui bun în înțelesul

art. 1

din

Protocolul I la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

S-a mai

reținut, că susținerile apelantului care tind să fundamenteze motivele

apelului, referitoare la existența unor demersuri la primărie, imediat după

apariția Legii nr. 10/2001, pentru documentare, dar care nu au primit un

răspuns, cât și pentru identificarea, după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, a unor înscrisuri doveditoare depuse cu notificarea, sunt

neîntemeiate, câtă vreme singurul document relevant, care atestă inițierea

procedurii, este notificarea datată 24 octombrie 2005.

S-a

concluzionat, că tardivitatea depunerii notificării prevăzute de Legea nr.

10/2001, atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din legea modificată, pierderea

dreptului de a pretinde în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, ceea ce echivalează cu negarea oricărei obligații a persoanei

notificate de a răspunde prin decizie/dispoziție motivată pretențiilor

formulate.

Sub

aspectul criticilor referitoare la obligarea reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată către pârât în fața instanței de fond, s-a reținut că

acestea sunt neîntemeiate în contextul dat de art. 274 C. proc. civ., care

instituie regula suportării tuturor cheltuielilor generate de proces de către

partea care cade în pretenții. Cum în speță s-a făcut dovada plății efective a

unor asemenea cheltuieli de către pârât apărătorului care i-a reprezentat

interesele, nu prezintă importanță, pentru controlul jurisdicțional, aspectele

referitoare la modalitatea de reflectare în documentația contabilă

justificativă a acestor cheltuieli.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N., indicând

ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar

în dezvoltarea acestora a arătat că instanța de apel, apreciind că cererea a

fost tardiv formulată, ceea ce atrage pierderea dreptului de a pretinde în

justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent, greșit a respins apelul

ca nefondat, deoarece cererea reclamantului din data de 24 octombrie 2005 a fost transmisă prin poștă, fără confirmare de primire; că ulterior s-a prezentat în audiență,

când i s-a comuniat că „cererile de restituire depuse în baza Legii nr.

247/2005 nefiind depuse în termen nu au mai fost înregistrate”.

Chiar

dacă această cerere nu se mai regăsește în evidențele primăriei, recurentul-reclamant

arată că a relevat instanței de apel că și în cursul anului 2006 și 2007 solicitările

acestuia, împreună cu documentația aferentă, au fost transmise Prefecturii Constanța,

aspect relevat prin adresa nr. 157/1 din 15 martie 2007 emisă de Prefectura

Constanța, ceea ce nu poate fi ignorat.

S-a mai

arătat, că, deși a depus, în mod repetat, în fiecare an, cerere, primăria a

rămas opacă la toate solicitările sale și ale Prefecturii Constanța, „cu

încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, care prevede că în

termen de 60 de zile de la înregistrare, entitatea deținătoare era obligată să

se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată”, fie la notificarea inițială

din 24 octombrie 2005, fie la revenirile ulterioare adresate prin intermediul

Instituției prefectului, și că, procedând altfel, se creează o discriminare

între persoanele vizate de Legea nr. 10/2001 și cele vizate de Legea nr.

1/2000.

De

asemenea, reclamantul a arătat că hotărârea este nelegală și sub raportul

obligării acestuia la plata onorariului de avocat, întrucât la dosar s-a depus

o chitanță în care se consemnează un anumit onorariu încasat de la pârât, înscris

fals, întrucât nu este însoțită de factură fiscală, fiind vorba de o persoană

juridică.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a

fost pronunțată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

În

speță, recurentul-reclamant, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că

decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 25 din

Legea nr. 10/2001 ce reglementează dreptul său de a i se răspunde la

notificarea formulată, după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, de către unitatea deținătoare, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată.

Acest

text de lege are în vedere, însă, notificările formulate în termenul prevăzut

de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 22 după republicare,

potrivit căruia, persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii

în cadrul acestei legi, aveau obligația de a formula, în termenul prevăzut de

această lege, o notificare prin care învesteau entitatea deținătoare cu analiza

pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul

de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii,

14 februarie 2001, și a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și

O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002. Acest termen nu a

suferit nicio modificare prin dispozițiile legale ulterioare, aplicându-se

pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără

vreo distincție.

Nerespectarea

termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei de a mai solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de

bunuri, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Fiind

un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile

art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în

care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate

cere repunerea în termen, adică acele condiții în care actul procedural se

poate efectua și după expirarea termenului legal, și anume când legea dispune

altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată să-l îndeplinească

printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Așa cum

s-a arătat mai sus, referitor la termenul de notificare reglementat prin art.

22 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu a intervenit nicio modificare

legislativă, conținutul său nefiind modificat nici explicit și nici implicit,

prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispozițiile Legii nr.

247/2005, și nici nu s-a invocat vreun caz de forță majoră care să-l fi

împiedicat pe reclamant să fi formulat notificarea în termenul prevăzut de art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a prorogat

ulterior.

Prin

urmare, susținerea reclamantului în sensul că intimatul trebuia să soluționeze

notificarea formulată la 24 octombrie 2005 prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, este neîntemeiată, câtă vreme aceasta a fost formulată

tardiv, cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, reclamantul fiind în culpă pentru pierderea acestui

termen.

Așadar,

se constată că în mod corect instanța de apel, stabilind că reclamantul a

formulat notificarea tardiv, a dispus respingerea apelului acestuia prin

decizia recurată, păstrând astfel ca legală soluția primei instanțe, de

respingere a cererii deduse judecății.

Critica

formulată de recurentul-reclamant potrivit căreia hotărârea recurată este

nelegală sub aspectul obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariul de avocat, deoarece chitanța în care s-a consemnat

onorariul încasat de la pârât nu a fost însoțită de factura fiscală, este, de

asemenea, nefondată.

Astfel,

chitanța depusă la dosar de către intimat face dovada achitării efective a onorariului

de către acesta apărătorului care i-a reprezentat interesele, neavând nicio

importanță, pentru controlul jurisdicțional, modalitatea reflectării onorariului

în documentația contabilă justificativă, așa cum corect a stabilit instanța de

apel.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de reclamantul B.N.

Văzând

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și constatând culpa procesuală a

recurentului-reclamant, instanța va dispune obligarea acestuia la plata sumei

de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul

Primarul municipiului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 241/C din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Obligă recurentul B.N. la plata

sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul Primarul

municipiului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 09 septembrie 2010.