ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6533/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6533/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1463 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a respins

cererea reclamantei F.I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului

Constanța, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință;

s-a respins cererea față de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Prefect, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă; s-au respins, ca inadmisibile, cererile vizând constatarea că primarul nu

a răspuns la notificare, precum și de constatare a calității reclamantei de unic

succesor al SC M.F.F. SNC, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei,

în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța

și Statul Român, cu consecința obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată

către pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut

că, p

rin actul de

vânzare-cumpărare autentificat în 1916, societatea comercială în nume colectiv M.F.F.

a cumpărat terenul în suprafață de 4.000 m.p. identificat în planul viilor - orașul

Constanța.

Numitul M.F. a avut 6 copii, respectiv:

M.A.F., A.F., M.A., M.R.F., S.A., N.F. și A.G.F. A.F. este moștenitorul lui M.F.,

astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat în 1932, iar reclamanta

este fiica lui A.F. și moștenitoare a acestuia, potrivit certificatului de moștenitor

din 1965.

P

otrivit art. 193 C. com. (anterior

anului 1990), „Societatea în nume colectiv încetează prin moartea, interdicțiunea,

incapacitatea legală sau falimentul unuia din asociați, afară numai dacă nu există

convențiune contrarie”.

Astfel, cum în cauză M.F. a decedat

în anul 1918, iar M.A.F. a decedat la 06 februarie 1935, după anul 1918 societatea

s-a desființat ca urmare a decesului unuia dintre asociați, bunurile societății

trecând în patrimoniul moștenitorilor defunctului.

Instanța de fond a mai reținut că prin

actul de partaj din 1932 s-a notat de către notarul public că moștenitorii legitimi

ai lui M.F. (în număr de șase) au înțeles să împartă între ei întreaga avere a defunctului,

recunoscând că, prin efectul partajului, toate drepturile lor derivând din succesiune

sunt lichidate.

Între bunurile arătate în actul de

partaj ca alcătuind averea defunctului M.F. nu este inclus și terenul de 4.000 m.p.

dobândit prin actul de vânzare din 1916, situație din care reiese că reclamanta

nu a făcut dovada că în anul 1932 bunul solicitat prin notificare se mai afla în

patrimoniul autorilor săi.

Mai mult, din situația juridică depusă,

rezultă că terenul de 4.000 m.p., între anii 1936-1938, apare înregistrat pe numele

C.L., în prezent pe el aflându-se blocuri de locuințe și o parte din Căminul C.

Totodată, din sentința civilă nr. 7086/1997 a Judecătoriei Constanța, intrată în

puterea lucrului judecat, reiese că suprafața de teren de 1.578 m.p., ce făcea parte

din lot, a fost cumpărată de numitul C.C. de la C.L., cel din urmă având întregul

lot de 6.000 m.p. (reclamanților E.C. și T.P. li s-a recunoscut dreptul de proprietate

asupra terenului de 1.578 m.p., ca teren liber, în calitate de moștenitori testamentari

ai defunctului C.C.).

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia

nr. 459/C din 07 decembrie 2011, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă

F.(B.)I.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea

reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța; a constatat

dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul – teren în suprafață de

4.000 m.p. situat în municipiul Constanța; a obligat pârâtul să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea reclamantei,

pentru terenul imposibil a fi restituit în natură; a înlăturat dispozițiile privind

obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții

ale hotărârii, reținând, în esență, următoarele:

Prezentul litigiu se încadrează în

sfera de interpretare și aplicare a „art. 24 din Legea nr. 10/2001”, creată prin

decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în legătură cu notificarea formulată de apelanta-reclamantă cu privire la imobilul

– teren în suprafață de 4.000 m.p. – și față de care unitatea deținătoare, calitate

care în speță revine Municipiului Constanța, nu a emis nicio dispoziție până la

data sesizării instanței.

Tribunalul a negat apelantei calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform legii, pe considerentul că

nu au existat acele probe care să ateste preluarea – cu sau fără titlu – de către

stat a acestui imobil în perioada de referință, concluzia dedusă din coroborarea

probelor administrate fiind aceea a ieșirii acestui bun din patrimoniul autorului

apelantei anterior anului 1932, în măsura în care el nu se regăsește în actul de

partaj voluntar încheiat în 1932 între succesorii legali ai defunctului M.F., și

că în perioada 1936-1938 bunul figurează în evidențele publice pe numele unei terțe

persoane (C.L.).

Înscrisurile administrate însă în calea

de atac atestă faptul că după decesul numitului M.F., care era asociat cu fiul său

M.A.F. în societatea M.F.F. SNC, moștenitorii au încheiat o tranzacție asupra modului

în care urma să continue activitatea societății – act transcris în 1921 la Grefa

Tribunalului Constanța, astfel cum de altfel s-a prevăzut și în contractul de societate.

Decesul acestuia a generat așadar nu

încetarea ca persoană juridică a societății, ci doar împărțeala averii defunctului,

după cum rezultă din actele încheiate pe parcursul a mai multor ani între moștenitorii

acestuia: tranzacția autentificată la Tribunalul Constanța în 1921; partajul voluntar

transcris în 1925; actul dotal autentificat în 1929 privind dota constituită pentru

fiica acestuia din bunurile succesorale, A.L.; actul de partaj voluntar transcris

în 25 noiembrie 1932, toate urmate de actul de partaj voluntar încheiat la 18

iulie 1935 între moștenitorii lui M.A.F.

Totodată, s-a reținut că la decesul

numitului M.A.F. s-a făcut mențiune în actul de partaj voluntar la imobilul de 4.000

m.p., indicându-se că în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se regăsește

cota de 30% din imobil, „conform actului autentificat în 1921”, ceea ce atestă faptul

că terenul în discuție a făcut obiectul unei tranzacții între moștenitorii defunctului

M.F., după cum reiese și din actul de partaj voluntar din 24 octombrie 1932, unde

se indică faptul că „viile prevăzute la punctul 3”, prevăzute inițial în actul dotal

al A.L., dar înlocuite conform acestui partaj cu a șasea parte din imobilele din

str. T., str. O. și str. M., „rămân guvernate de regimul excepțional prevăzut de

actul de transacțiune intervenit între noi moștenitorii și autentificat de Tribunalul

Constanța în 1921”.

În raport de toate aceste înscrisuri

și în absența oricăror documente care să ateste înstrăinarea dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, tribunalul

a apreciat că bunul nu intră în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001,

câtă vreme „viile” au fost excluse de către moștenitori, în anul 1932, partajului

de pe urma tatălui lor M.F., părțile declarând în finalul acestui act că drepturile

lor succesorale sunt complet lichidate și că, astfel fiind, se prezumă că acest

bun a rămas în patrimoniul societății ca bun al acesteia (după cum rezultă și din

actul de vânzare datat 08 iulie 1916); că imobilul a continuat să figureze în perioada

1942-1950, cu adresa din Constanța, pe numele „H. și M.F.”, cu teren viran de 3.800

m.p., precum și teren pe care se aflau două corpuri de casă, iar în evidențele fiscale

se indică faptul că acest imobil a fost naționalizat – conform adresei din 26

mai 2009 a Serviciului Public de Impozite și Taxe Constanța, și că, ulterior anului

1952, imobilul figurează ca fiind proprietatea F.H.M., ca teren viran, iar în perioada

1958-1963 există în aceleași evidențe fiscale de impunere mențiunea că imobilul

de la aceeași adresă, în suprafață de doar 1.550 m.p., este al moștenitorului M.A.F.,

fiind trecut ulterior în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951.

S-a conchis, că bunul s-a regăsit conform

acestor mențiuni fie în proprietatea societății, iar după moartea ultimului asociat,

M.A.F., fie în posesia moștenitorilor acestuia, statul exercitând însă acte de preluare

succesivă asupra patrimoniului societar și ulterior al asociaților, prin naționalizare

sau prin aplicarea decretului din 1951.

Dosarele atașate în cauză nu au relevat

date legate de eventuala înstrăinare de către moștenitor defuncților M. și M.A.F.

a unor părți din imobilul menționat, ci doar confirmarea unor drepturi de proprietate

privată transmise asupra imobilului, de moștenitor C. (lot situat în vecinătatea

celui în litigiu în prezenta cauză, conform actului de vânzare din 1916).

Întrucât apelanta reclamantă a făcut

dovada, pe baza actelor depuse la dosar, că este singura succesoare care a înțeles

să acționeze în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii,

s-a reținut că, în mod greșit, tribunalul a înlăturat apărările acesteia privind

calitatea de persoană îndreptățită, chiar dacă (de această dată în mod corect) instanța

a stabilit că F.I. nu își putea justifica această calitate ca succesoare în drepturi

a societății în nume colectiv.

În privința modalității de acordare

a măsurilor la care face trimitere art. 1 din Legea nr. 10/2001, în apel s-a constatat

că, potrivit raportului de expertiză topografică efectuat de expert P.G.L., limitele

inițiale ale acestui lot nu au putut fi identificate cu precizie pe baza datelor

tehnice topografice puse la dispoziție de către serviciul de cadastru din cadrul

Primăriei Constanța și a celor deținute de Arhivele Naționale.

Această lucrare, care susține, în esență,

măsurătorile efectuate prin raportul extrajudiciar al expertului C.C., atestă că

vechiul amplasament al lotului indicat se suprapune în lotizarea nouă din anii 1936-1938,

peste lotul care ar figura ca proprietate C.L., în prezent fiind ocupat integral

de construcțiile blocurilor din zonă, căi de acces inclusiv traseul actual al bulevardului

și trotuare, incinta stației de carburanți și spații verzi.

Expertiza a stabilit, așadar, că întregul

lot este ocupat în prezent de detalii de sistematizare, fiind exclusă restituirea

în natură.

În aceste condiții, constatându-se

că apelanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent și având în vedere

că nu au fost relevate posibilități de acordare a unor terenuri în compensare, s-a

conchis că, în speță, sunt incidente dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primarul municipiului

Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul local Constanța, criticând-o

pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

criticilor formulate au arătat că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a încălcat

dispozițiile art. 1169 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 în privința

probațiunii, întrucât reclamantei îi revenea obligația să facă dovada

calității de persoană îndreptățită, precum și a preluării abuzive a bunului

în perioada de referința a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanta nu a făcut aceste dovezi în cauză, mai întâi

a modalității de lichidare a societății comerciale în numele colectiv pe numele

căreia a fost terenul, precum și a modalității în care ar fi ajuns bunurile, de

la societate, în patrimoniul autorului său.

Observând și actul de partaj voluntar pe care se bazează

hotărârea pronunțată, s-a constatat că acesta este transcris într-o perioada

de funcționare a cărților funciare provizorii, în care, la caracterul declarativ

al partajului voluntar, s-a adăugat și caracterul declarativ al înscrierilor provizorii,

iar acest înscris nu s-a coroborat nici cu actul dobânditor, care este pe numele

unei societăți comerciale.

În aceste condițiile, reclamanta nu a făcut dovada calității

de persoana îndreptățită, cum corect a reținut instanța de fond sub acest aspect,

iar instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel a reținut

greșit că preluarea terenului de către stat în perioada de referința a Legii

nr. 10/2001 este abuzivă, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea

nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare, întrucât reclamanta nu a făcut

dovada în acest sens, iar această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât nu

s-a făcut o identificare de teren corectă, aspect cuprins în obiecțiunile respinse

în care s-a arătat că expertul nu a procedat la o suprapunere a terenului identificat

cu cel din acte; că reclamanta nu a depus la notificare actele necesare pentru soluționarea

notificării, situație în care nu se putea păși la calea administrativ jurisdicțională

și nu se putea adresa instanței direct decât prin invocarea propriei culpe, iar

sub acest aspect decizia nr. 20 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie,

a fost încălcată, întrucât persoanele îndreptățite pot exercita un astfel de demers

judiciar numai în prezența unei tăceri culpabile a deținătorului; că Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, Prefectul și Consiliul local au fost

greșit menționate în dispozitivul deciziei recurate, întrucât au fost scoase din

cauza la fond, iar apelul reclamantei nu a vizat aceste aspecte, și că înlăturarea

obligației reclamantei la plata cheltuielilor de judecata în favoarea Consiliului

local, în faza de apel, încălca art. 274 C. proc. civ., întrucât acțiunea acesteia

s-a respins, iar dispoziția instanței de fond, sub acest aspect, nu a făcut obiect

de critică în apel.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit

încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat,

pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea de fapt privind imobilul în litigiu

și care nu mai poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304

C. proc. civ., se constată că instanțele de fond și apel au reținut că imobilul,

teren în suprafață de 4.000 m.p., identificat în planul

viilor - orașul Constanța, a fost

proprietatea societății comerciale în nume colectiv M.F.F., la care asociați erau

numitul M.F. și fiul său M.A.F., iar după moartea

ultimului asociat, M.A.F., bunul s-a

găsit în posesia moștenitorilor săi, iar în prezent terenul este ocupat integral

de construcțiile blocurilor din zonă, căi de acces, bulevard, trotuare, incinta

stației de carburanți și spații verzi.

În ceea ce privește preluarea acestui

imobil de către stat, s-a constatat că asupra acestuia s-au exercitat acte de preluare

succesivă de către stat, respectiv prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950

și, ulterior, în baza Decretului nr. 111/1951, iar preluările efectuate de către

stat în baza acestor acte normative sunt calificate ca fiind abuzive, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, critica formulată de recurenții

pârâți în sensul că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului

în litigiu este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

În ceea ce privește critica formulată

de recurenții-pârâți potrivit căreia decizia recurată este pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, se constată

că este nefondată.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001, republicată, „

Sunt

îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând

în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociați

ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate

la data preluării acestora în mod abuziv”, iar potrivit art. 4 alin. (2) din același

act normativ „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

În speță, reclamanta a făcut dovada că este singura succesoare

a persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu,

care a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, potrivit actelor depuse la dosar, și

deci, în raport de dispozițiile textelor de lege mai sus indicate, aceasta are calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru

terenul în litigiu.

Critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu

încălcarea art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta nu a depus odată

cu notificarea actele necesare pentru soluționarea acesteia, situație în care nu

se putea păși la soluționarea sa de către instanță, în condițiile deciziei nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de secțiile unite, în recurs

în interesul legii, pentru că reclamanta și-a invocat propria culpă este, de asemenea,

nefondată.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, „Actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat

sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția

demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

Critica de nelegalitate a deciziei recurate constă în aceea

că actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de persoană

îndreptățită la restituire trebuiau depuse odată cu notificarea formulată în termenul

prevăzut de lege, de către contestatoare.

Cu alte cuvinte, se susține că aceste acte nu ar putea

fi depuse și ulterior în faza judiciară, reclamanta fiind decăzută din dreptul de

a se prevala în soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

de alte acte decât cele anexate notificării.

Această critică este nefondată, deoarece acest text de

lege reglementează procedura de depunere a actelor doveditoare pentru soluționarea

notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar sintagma „soluționarea notificării”

trebuie înțeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două

etape, administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin

hotărârea irevocabilă a instanței de judecată.

Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea

probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna că se aduce

atingere principiului accesului liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție

și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea

probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

În ceea ce privește critica potrivit căreia greșit instanța

de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, întrucât nesoluționarea

notificării este imputabilă reclamantei, se constată următoarele:

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 25 din legea republicată,

s-a stabilit în sarcina unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța

asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor

doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații „de a face”

se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare

deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația

depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Textul prevede

în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea

și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prin urmare, față de cele expuse, se constată că prorogarea

termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept,

în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe.

Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării

de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului

că documentația este insuficientă, se constată că în mod corect, în prezenta cauză,

instanțele, în lipsa soluționării notificării reclamantei în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, art. 25, ceea ce echivalează cu refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa notificarea, în condițiile deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, au procedat,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la soluționarea notificării reclamantei.

În ceea ce privește critica potrivit căreia, deși prima

instanță a respins acțiunea față de Consiliul local, iar dispoziția instanței de

fond pe acest aspect nu a făcut obiect de critică în apel, greșit instanța de apel

a înlăturat obligația reclamantei la cheltuieli de judecată către acesta, se constată

că este nefondată, întrucât prin sentința apelată reclamanta a fost obligată la

cheltuieli de judecată către Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța,

prin Primar, nu și către Consiliul local Constanța, pe de o parte, iar pe de altă

parte, în apel, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că

s-a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Constanța, astfel că reclamanta nu mai este căzută în pretenții față de pârâți și

deci, legal, cu aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus

înlăturarea obligației stabilite de prima instanță în sarcina reclamantei de a plăti

cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește critica potrivit căreia greșit au fost

citate în apel Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Prefectul

și Consiliul local, se constată că acestea au fost citate pentru respectarea cadrului

procesual în care reclamanta a înțeles să se judece, pe de o parte, iar pe de altă

parte, chiar dacă au fost citate în apel, prin decizia recurată, acestora nu li

s-au produs vreo vătămare, în sensul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

soluția primei instanțe în raport cu aceștia a rămas neschimbată.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul

municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar, și Consiliul local Constanța

împotriva deciziei nr. 459/C din 07 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.