ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7036/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7036/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 1741 din 2 noiembrie

2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis

acțiunea formulată de reclamanta L.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin

primar, R.A.E.D.P.P. Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, astfel cum a

fost modificată, a obligat pârâții Primarul municipiului Constanța, Consiliul

Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar să restituie reclamantei în

natură imobilul construcție etaj situat în Constanța, str. M.K., identificat

prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de ing. C.M., a obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Constanța să plătească despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii de circulație, de la data executării hotărârii, a imobilului

compus din teren în suprafață de 470,5 mp și construcție compusă din subsol și

parter situat în Constanța, str. M.K., a respins ca nefondată cererea de

intervenție în interesul pârâților formulată de intervenienții C.V., G.M., N.M.

și S.D. și a obligat pârâții să plătească reclamantei 4.300 RON cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin primar,

precum și intervenienții C.V., G.M., N.M. și S.D.

Prin Decizia civilă

nr. 16C din 23 ianuarie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelurile, a schimbat în tot sentința apelată, a constatat că Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea față de acesta ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis

cererea de intervenție în interes alăturat și a respins acțiunea formulată de

către reclamantă împotriva celorlalți pârâți. Totodată, a obligat reclamanta la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON către R.A.E.D.P.P. Constanța

și de 4.470 RON către intervenienți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta L.V. a solicitat, direct în

instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 470,50 mp și construcție

situat în Constanța, str. M.K., județul Constanța că temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și că

acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Legea

nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele

preluate abuziv, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 prevede o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice

survenite în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în

prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil - în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschis calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, reclamanta nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este

exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem [imobilul

fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951, ceea ce se încadrează în art. 2

lit. i)], nici in personam (reclamanta fiind moștenitoarea legală a autoarei

sale, F.D.A. (fostă L.), deposedată de stat, astfel că este incident art. 4

alin. (2) din lege, după cum nu a fost relevat niciun motiv independent de

voința ei de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea

notificării.

Prin urmare, Legea

nr. 10/2001, ca lege nouă, a suprimat practic acțiunea dreptului comun, în

cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a diminua

accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator și l-a subordonat

controlului judecătoresc prin norme procedurale speciale.

Cum reglementările

cuprinse în această lege specială de reparație interesează, substanțial și

procedural, ordinea publică, ele sunt de imediată aplicare, iar această soluție

este consacrată legislativ și prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În situația în care

se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în

condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice, dezlegare dată de asemenea prin Decizia nr.

33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or,

reclamanta putea obține măsuri reparatorii, pentru imobil (ceea ce includea și

restituirea în natură) dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr.

10/2001 - nu prin introducerea unei acțiuni în revendicare - întemeiată pe art.

480 C. civ. - după intrarea în vigoare a legii speciale, cum greșit a procedat.

Greșit a procedat și

instanța de judecată admițând acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C.

civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedând la compararea

titlurilor de proprietate.

Instanța de apel a

constatat că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept stabilit

în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului

comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa

una via non datur recursus ad alteram).

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea a respins-o

reținând că în baza actelor de stare civilă, a certificatului de moștenitor din

3 august 1976 și a certificatului de calitate de moștenitor din 17 februarie

2000 emis de B.N.P. M.I. reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea legală

a autoarei sale F.D.A. (fostă L.), care a dobândit în proprietate imobilul în

litigiu, a cărui dovadă a făcut-o cu contractul de donație transcris sub nr.

x/1940.

În baza acestui act

de donație - M.C.F. a donat fiicei sale A.D.L., autoarea reclamantei, imobilul

în litigiu.

Acest imobil, în baza

Decretului nr. 111/1951 a fost preluat abuziv de către stat.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, coroborând dispozițiile art. 25

și 37 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 135 din Constituția României, ale art.

3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 și ale H.G. nr. 113/1992, instanța de apel a

reținut că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în

justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public

de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume

propriu în aceste litigii, că bunul revendicat face parte în prezent din

domeniul unității administrativ-teritoriale și că, prin urmare, are calitate

procesuală pasivă, unitatea administrativ-teritorială care îl deține în

patrimoniu, respectiv Municipiul Constanța.

Conform adresei emisă

de Primăria Municipiului Constanța, terenul și construcția compusă din subsol

și parter aparțin domeniului public al municipiului Constanța conform H.C.L.M.

nr. 295/2001, iar etajul aparține domeniului privat al municipiului Constanța

aprobat prin H.C.L.M. nr. 296/2001.

Așadar, în cauza

dedusă judecății, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate

procesuală pasivă.

În termen legal,

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea

în tot a deciziei atacate, respingerea apelurilor și menținerea sentinței

instanței de fond.

În motivarea

recursului a susținut că legea specială în materia restituirilor nu interzice

să se facă uz de mijloacele dreptului comun, că după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este

admisibilă și atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziție

foștilor chiriași, că potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin

nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația

de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, astfel

încât aceasta nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în

revendicare.

De asemenea, a

susținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dau vocația

titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale,

administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept

într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite. A apreciat că

motivarea instanței de apel vine în mod vădit în contradicție cu normele și

practica națională a instanțelor judecătorești, precum și cu cea internațională

a Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcând atât accesul liber la

justiție, cât și dreptul de proprietate privată, astfel încât se impune

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

O altă critică a vizat

nevalabilitatea titlului statului, recurenta susținând că Decretul nr. 111/1951

este neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 și, pe cale de

consecință, hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul său nu pot constitui

un titlu valabil pentru ca statul să poată dobândi dreptul de proprietate

asupra bunului imobil. De aceea, bunurile preluate în baza acestui act normativ

trebuie să fie considerate ca fiind preluate fără un titlu valabil și să aibă

un regim juridic corespunzător.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, a susținut că acesta justifică o

asemenea calitate, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, dar și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aceasta deoarece statul este cel care a preluat în mod abuziv bunul, astfel

încât cel care a privat de proprietate este dator să-l despăgubească pe

proprietar, neavând relevanță împrejurarea că statul nu este posesorul

imobilului revendicat.

În cauză s-a depus

întâmpinare de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța prin care a susținut, în

esență, că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci

un drept stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, că putea obține măsuri

reparatorii pentru imobil dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr.

10/2001 și nu prin introducerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art.

480 C. civ. și că Legea nr. 10/2001 ca lege nouă a suprimat acest tip de

acțiune.

De asemenea, a depus

întâmpinare și intimatul-pârât Statul Român, prin care a susținut că în mod

legal instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

având în vedere că, potrivit probelor administrate în cauză, imobilul

revendicat face parte din domeniul public, respectiv privat al municipiului

Constanța. Decizia recurată ține seama și de dispozițiile Deciziei nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește

critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea

priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în

materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a

fost proprietatea numitei M.C.F., care a donat fiicei sale, A.D.L., imobilul

situat în Constanța, str. M.K., potrivit actului de donație transcris sub nr.

x/1940. Așa cum s-a reținut de instanțele fondului, reclamanta a făcut dovada

calității de moștenitor a numitei A.D.L., mama defunctului său soț. Imobilul în

litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr.

69/1962 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și

urm. C. civ., invocate de reclamantă în acțiune.

Anterior introducerii

cererii în revendicare de față, reclamanta nu a mai formulat vreo altă acțiune

și nici nu a uzat de procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr.

10/2001.

În mod corect,

instanța de apel a apreciat că, în definirea normelor legale care reglementează

rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul "generalia specialibus

derogant" care generează concursul dintre legea generală și cea specială.

Problema concursului

dintre legea generală și legea specială a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în sensul

că se exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru

imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 din

C. civ.

Aplicarea prioritară

a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării

imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele

aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost

inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a

legii speciale.

Cum acțiunea de față,

prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul

autorilor săi, și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din

Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2007, deci după intrarea în vigoare

a legii speciale, soluționarea ei nu putea fi făcut decât în raport cu

reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât și pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se

aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, cunoscute pe cale doctrinară

și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Deși este adevărat că

art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, totuși nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție

prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării

procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori

special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

Pe de altă parte,

trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu

exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru

imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, numai în

situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției

"recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției".

Așadar, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune pronunțată ulterior datei de 14 februarie 2011 și fondată pe dreptul

comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în

existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta.

În cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778/22 noiembrie      2010) se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În egală măsură,

reclamanta nu are nici "o speranță legitimă" în legătură cu

recunoașterea dreptului său, pentru că prin decizia în temeiul legii pronunțată

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit

situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în

revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate fi promovată în

fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

recunoscut, anterior dezlegării date prin hotărârea menționată, că instanța

supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu

inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior

apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României 2005 ).

Simpla pretenție de

restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu

existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând

protejarea drepturilor "concrete și efective". După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă

se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi,

afișat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului ca fiind "concret și efectiv". Or, în cauză nu s-a

dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Referindu-se la

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care se

constată că nici această critică nu subzistă.

Cu privire la

nevalabilitatea titlului statului, ca urmare a neconstituționalității

Decretului nr. 111/1951, Înalta Curte observă că art. 2 din Legea nr. 10/2001

definește categoria imobilelor preluate în mod abuziv, la lit. e) făcând

vorbire despre "imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei

dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în

temeiul Decretului nr. 111/1951.. " Așadar, legea prezumă preluarea

abuzivă, independent de împrejurarea că, în cauză s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească prin care s-a constatat caracterul de bun abandonat al

imobilului, ori s-a emis numai o decizie administrativă.

Acțiunea în

revendicare promovată de reclamantă a fost respinsă nu pentru că s-ar fi dat

preferabilitate titlului statului, ci pentru că s-a apreciat că o asemenea

cerere nu mai poate fi primită după apariția Legii nr. 10/2001.

Nici critica

referitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român nu poate fi primită. În mod corect instanța de apel a

admis această excepție, reținând apartenența bunului revendicat la domeniul

unității administrativ-teritoriale, în sensul că o parte din terenul revendicat

este inclus în domeniul public al Municipiului Constanța, iar o altă parte se

află în domeniul privat al Municipiului. Or, într-o acțiune în revendicare

calitate procesuală pasivă are posesorul neproprietar al bunului. Prin motivele

de recurs formulate reclamanta însăși recunoaște că Statul Român nu are în

posesie bunul revendicat. Susținerea sa referitoare la obligația statului de a

despăgubi persoana de la care a preluat în mod abuziv proprietatea, independent

de faptul posesiei, are sens într-o cerere în procedura Legii nr. 10/2001, nu

și într-o cerere de natura celei deduse judecății.

Nu se poate reține

însă argumentul invocat de Statul Român prin întâmpinare, în sensul că lipsa

calității sale procesuale pasive în cauza de față se justifică și în raport de

dispozițiile Deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, deoarece prin această decizie se

statuează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care

se solicită obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv.

Prin urmare, se

reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a principiilor generale

de drept și normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că recurenta-reclamantă a

căzut în pretenții, va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată

solicitate și dovedite de intimatele-interveniente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva Deciziei civile nr. 16C din 23

ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă

recurenta-reclamantă la 1.488 RON cheltuieli de judecată către

intimatele-interveniente.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS