ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7036/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 1741 din 2 noiembrie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea formulată de reclamanta L.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, R.A.E.D.P.P. Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâții Primarul municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar să restituie reclamantei în natură imobilul construcție etaj situat în Constanța, str. M.K., identificat prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de ing.

C.M., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța să plătească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii de circulație, de la data executării hotărârii, a imobilului compus din teren în suprafață de 470,5 mp și construcție compusă din subsol și parter situat în Constanța, str. M.K., a respins ca nefondată cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervenienții C.V., G.M., N.M. și S.D. și a obligat pârâții să plătească reclamantei 4.300 RON cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin primar, precum și intervenienții C.V., G.M., N.M.

și S.D. Prin Decizia civilă nr. 16C din 23 ianuarie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelurile, a schimbat în tot sentința apelată, a constatat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea față de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis cererea de intervenție în interes alăturat și a respins acțiunea formulată de către reclamantă împotriva celorlalți pârâți. Totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON către R.A.E.D.P.P. Constanța și de 4.470 RON către intervenienți. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta L.V.

a solicitat, direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 470,50 mp și construcție situat în Constanța, str. M.K., județul Constanța că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate abuziv, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 prevede o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice survenite în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschis calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem [imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i)], nici in personam (reclamanta fiind moștenitoarea legală a autoarei sale, F.D.A. (fostă L.), deposedată de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege, după cum nu a fost relevat niciun motiv independent de voința ei de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării. Prin urmare, Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, a suprimat practic acțiunea dreptului comun, în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a diminua accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator și l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme procedurale speciale.

Cum reglementările cuprinse în această lege specială de reparație interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, ele sunt de imediată aplicare, iar această soluție este consacrată legislativ și prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În situația în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată de asemenea prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, reclamanta putea obține măsuri reparatorii, pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură) dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 - nu prin introducerea unei acțiuni în revendicare - întemeiată pe art. 480 C. civ.

- după intrarea în vigoare a legii speciale, cum greșit a procedat. Greșit a procedat și instanța de judecată admițând acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedând la compararea titlurilor de proprietate. Instanța de apel a constatat că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram). Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea a respins-o reținând că în baza actelor de stare civilă, a certificatului de moștenitor din 3 august 1976 și a certificatului de calitate de moștenitor din 17 februarie 2000 emis de B.N.P.

M.I. reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea legală a autoarei sale F.D.A. (fostă L.), care a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, a cărui dovadă a făcut-o cu contractul de donație transcris sub nr. x/1940. În baza acestui act de donație - M.C.F. a donat fiicei sale A.D.L., autoarea reclamantei, imobilul în litigiu. Acest imobil, în baza Decretului nr. 111/1951 a fost preluat abuziv de către stat. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, coroborând dispozițiile art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 135 din Constituția României, ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 și ale H.G.

nr. 113/1992, instanța de apel a reținut că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu în aceste litigii, că bunul revendicat face parte în prezent din domeniul unității administrativ-teritoriale și că, prin urmare, are calitate procesuală pasivă, unitatea administrativ-teritorială care îl deține în patrimoniu, respectiv Municipiul Constanța. Conform adresei emisă de Primăria Municipiului Constanța, terenul și construcția compusă din subsol și parter aparțin domeniului public al municipiului Constanța conform H.C.L.M.

nr. 295/2001, iar etajul aparține domeniului privat al municipiului Constanța aprobat prin H.C.L.M. nr. 296/2001. Așadar, în cauza dedusă judecății, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, respingerea apelurilor și menținerea sentinței instanței de fond.

În motivarea recursului a susținut că legea specială în materia restituirilor nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului comun, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă și atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziție foștilor chiriași, că potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, astfel încât aceasta nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare. De asemenea, a susținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dau vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite.

A apreciat că motivarea instanței de apel vine în mod vădit în contradicție cu normele și practica națională a instanțelor judecătorești, precum și cu cea internațională a Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcând atât accesul liber la justiție, cât și dreptul de proprietate privată, astfel încât se impune respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. O altă critică a vizat nevalabilitatea titlului statului, recurenta susținând că Decretul nr. 111/1951 este neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 și, pe cale de consecință, hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul său nu pot constitui un titlu valabil pentru ca statul să poată dobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil.

De aceea, bunurile preluate în baza acestui act normativ trebuie să fie considerate ca fiind preluate fără un titlu valabil și să aibă un regim juridic corespunzător. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, a susținut că acesta justifică o asemenea calitate, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aceasta deoarece statul este cel care a preluat în mod abuziv bunul, astfel încât cel care a privat de proprietate este dator să-l despăgubească pe proprietar, neavând relevanță împrejurarea că statul nu este posesorul imobilului revendicat. În cauză s-a depus întâmpinare de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P.

Constanța prin care a susținut, în esență, că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci un drept stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, că putea obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 și nu prin introducerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și că Legea nr. 10/2001 ca lege nouă a suprimat acest tip de acțiune. De asemenea, a depus întâmpinare și intimatul-pârât Statul Român, prin care a susținut că în mod legal instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere că, potrivit probelor administrate în cauză, imobilul revendicat face parte din domeniul public, respectiv privat al municipiului Constanța.

Decizia recurată ține seama și de dispozițiile Deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei M.C.F., care a donat fiicei sale, A.D.L., imobilul situat în Constanța, str. M.K., potrivit actului de donație transcris sub nr. x/1940.

Așa cum s-a reținut de instanțele fondului, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor a numitei A.D.L., mama defunctului său soț. Imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 69/1962 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., invocate de reclamantă în acțiune. Anterior introducerii cererii în revendicare de față, reclamanta nu a mai formulat vreo altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În mod corect, instanța de apel a apreciat că, în definirea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul "generalia specialibus derogant" care generează concursul dintre legea generală și cea specială. Problema concursului dintre legea generală și legea specială a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în sensul că se exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 din C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi, și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2007, deci după intrarea în vigoare a legii speciale, soluționarea ei nu putea fi făcut decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât și pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, cunoscute pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Deși este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, totuși nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției". Așadar, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune pronunțată ulterior datei de 14 februarie 2011 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în existența unei speranțe legitime în legătură cu aceasta.

În cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În egală măsură, reclamanta nu are nici "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului său, pentru că prin decizia în temeiul legii pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

mai poate fi promovată în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, anterior dezlegării date prin hotărârea menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României 2005 ). Simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective". După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, afișat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret și efectiv". Or, în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.

Cu privire la nevalabilitatea titlului statului, ca urmare a neconstituționalității Decretului nr. 111/1951, Înalta Curte observă că art. 2 din Legea nr. 10/2001 definește categoria imobilelor preluate în mod abuziv, la lit. e) făcând vorbire despre "imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951.. " Așadar, legea prezumă preluarea abuzivă, independent de împrejurarea că, în cauză s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul de bun abandonat al imobilului, ori s-a emis numai o decizie administrativă. Acțiunea în revendicare promovată de reclamantă a fost respinsă nu pentru că s-ar fi dat preferabilitate titlului statului, ci pentru că s-a apreciat că o asemenea cerere nu mai poate fi primită după apariția Legii nr. 10/2001.

Nici critica referitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român nu poate fi primită. În mod corect instanța de apel a admis această excepție, reținând apartenența bunului revendicat la domeniul unității administrativ-teritoriale, în sensul că o parte din terenul revendicat este inclus în domeniul public al Municipiului Constanța, iar o altă parte se află în domeniul privat al Municipiului. Or, într-o acțiune în revendicare calitate procesuală pasivă are posesorul neproprietar al bunului. Prin motivele de recurs formulate reclamanta însăși recunoaște că Statul Român nu are în posesie bunul revendicat. Susținerea sa referitoare la obligația statului de a despăgubi persoana de la care a preluat în mod abuziv proprietatea, independent de faptul posesiei, are sens într-o cerere în procedura Legii nr. 10/2001, nu și într-o cerere de natura celei deduse judecății.

Nu se poate reține însă argumentul invocat de Statul Român prin întâmpinare, în sensul că lipsa calității sale procesuale pasive în cauza de față se justifică și în raport de dispozițiile Deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece prin această decizie se statuează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv. Prin urmare, se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept și normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că recurenta-reclamantă a căzut în pretenții, va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite de intimatele-interveniente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva Deciziei civile nr. 16C din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă recurenta-reclamantă la 1.488 RON cheltuieli de judecată către intimatele-interveniente. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS