ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7074/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 19 mai 2009, reclamantul P.M.T.T., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, a solicitat să se constate refuzul nejustificat al primarului de a soluționa notificarea sa; calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții, situat în municipiul Constanța, sau în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că autoarea sa, P.A.

a cumpărat imobilul în anul 1943, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16363 din 02 iunie 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, a formulat o notificare către Primărie prin intermediul executorului judecătoresc, înregistrată sub nr. 1943 din 08 august 2001, dar Primarul Municipiului Constanța nu a emis dispoziție motivată cu privire la această notificare, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire a bunului sau acordarea de despăgubiri prin echivalent. La termenul de judecată din data de 17 februarie 2010, reclamantul a formulat precizări la acțiune, prin care a solicitat introducerea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și obligarea acestuia la plata valorii de piață a imobilului, adică la suma de 1.041.300 RON.

În motivarea modificării cererii, reclamantul a arătat că solicitarea de obligare a Statului Român la plata valorii de piață a imobilului are caracter subsidiar pentru situația în care imobilul nu poate fi restituit în natură sau în compensare cu un alt teren; s-a mai precizat că, având în vedere concluziile reportului de expertiză privind valoarea imobilului și considerând de notorietate că Municipiul Constanța nu deține alte terenuri pentru compensare, urmează a fi obligat direct Statul Român la plata unor despăgubiri, în condițiile în care regimul de stabilire și plată a despăgubirilor stabilit de Legea nr. 247/2005 nu este unul eficace și util.

La data de 17 martie 2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, a formulat întâmpinare, prin care, referitor la cererea de obligare a sa la plata valorii de piață a imobilului, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive deoarece, raportat la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, doar entitatea învestită cu soluționarea notificării are legitimare procesuală, solicitând, în consecință, respingerea acțiunii față de Statul Român.

Prin Sentința civilă nr. 938 din 19 mai 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și a admis acțiunea, constatând că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul - compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții - situat în municipiul Constanța; au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, către reclamant, la plata sumei de 1.041.300 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea.

nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.

Astfel, reclamantul în calitate de unic moștenitor al autoarei sale a dobândit 1/2 din imobilul situat în Constanța - compus din teren și construcții, cu o suprafață de 360 mp - prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16363 din 02 iunie 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. 931 din 28 iunie 1943, de la vânzătorii E. și D.C.; potrivit situației juridice rezultând din Adresa nr. 167665 din 09 decembrie 2009, imobilul a fost inventariat în baza Legii nr. 213/1998 ca domeniu public al municipiului, fiind afectat de punctul termic nr. 14 și de strada S. Întrucât nu există un act de trecere în proprietatea statului a imobilului din litigiu - nici statul, și nici reprezentanții unității administrativ-teritoriale nu au invocat un titlu de proprietate - s-a considerat că preluarea imobilului a fost una abuzivă, după ce, conform registrelor matricole manuale din perioada 1952 - 1982, în evidențele autorităților a figurat ca proprietar P.A., autoarea sa.

Din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a rezultat că imobilul compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții este afectat de punctul termic nr. 14 (193 mp), platforma de deservire și terenul atribuit lui M.N. (15 mp) cu un grad de ocupare a terenului de 91% și valoarea de circulație a imobilului revendicat, la data de 05 ianuarie 2010, este de 1.041.300 RON. Astfel, s-a constatat că în cauza de față, modalitatea restituirii în natură nu este aplicabilă, întrucât imobilul nu este liber, iar acordarea în compensare a unui alt teren nu este posibilă, apreciindu-se că se poate da curs doar măsurii reparatorii de acordare a despăgubirilor bănești.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a statului s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu prevede, în mod expres, obligația Statului Român de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, însă, în condițiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul Proprietatea funcționează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanților într-un termen rezonabil și în mod efectiv și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele naționale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de către jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, tribunalul a constatat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamant, prin care se solicită plata echivalentului bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură.

Împotriva acestei sentinței a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea în consecință a acțiunii față de Statul Român, iar în subsidiar, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin Decizia nr. 273/C din 03 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul formulat de pârât, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Din perspectiva art. 132 C. proc.

civ. și a prevederilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ., motivul de apel privind tardiva introducere în cauză a Statului Român s-a apreciat ca neîntemeiat. Astfel, cererea de introducere în cauză a pârâtului Statul Român, prin cererea precizatoare, nu s-a constatat a fi tardivă, deoarece reclamantul, în raport de textele legale menționate, avea posibilitatea legală de a chema în judecată un alt pârât (dacă cel inițial indicat ar fi invocat, în întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive) sau și un alt pârât care să stea în judecată alături de cel inițial, (când obligația corelativă dreptului care se vrea protejat juridic incumbă și altei persoane), precum și de a modifica obiectul cererii și temeiul juridic al acesteia, sub orice formă.

Posibilitatea conferită de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. implică aptitudinea reclamantului de a dispune liber, dar în limita legii, asupra elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată: părți, obiect, cauză. Modificarea cererii de chemare în judecată, la data de 17 februarie 2010, s-a făcut cu ignorarea termenului stabilit de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., dar consecințele acesteia se rețineau, în raport de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate, și înainte de a pune concluzii în fond.

Pârâtul Statul Român a fost citat pentru termenul din 17 martie 2010 (cel ce a urmat modificării) cu copie acțiune și acte anexe și copie precizări, termen la care acesta a formulat întâmpinare, în care a invocat exclusiv excepția lipsei calității sale procesuale pasive, fără a face vreo referire la tardivitatea modificării cererii introductive și fără a analiza temeinicia pretențiilor reclamantului (situație care, coroborată cu lipsa prezentării unul delegat al statului la judecată, a impus constatarea că acest pârât nu a pus concluzii pe fond). Apelul s-a considerat întemeiat însă din perspectiva celorlalte motive de apel, referitoare la încălcarea gravă a dreptului la apărare, motivată de modificarea acțiunii și imposibilitatea pârâtului de a lua cunoștință de conținutul raportului de expertiză.

Astfel, din analiza cererii introductive și a desfășurării judecății în fața primei instanțe, s-a considerat că tribunalul s-a pronunțat asupra altor cereri decât cele cu care a fost învestit. Inițial, reclamantul P.M.T.T. i-a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al primarului de a soluționa notificarea sa, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 și să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții, situat în municipiul Constanța.

Pentru cazul în care restituirea în natură nu era posibilă, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea acelorași pârâți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în alte bunuri sau servicii sau în subsidiar, despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv; motivarea cererii și înscrisurile anexate vizând doar clarificarea calității de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001 (singurul temei juridic invocat); de asemenea, probatoriul administrat de instanță a vizat exclusiv verificarea condițiilor prevăzute de art. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 7 și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

După administrarea întregului probatoriu (cu singura excepție a Adresei nr. 586684/2010 depusă la 11 mai 2010), reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata valorii de piață a imobilului, adică la suma de 1.041.300 RON, astfel cum a fost stabilită prin expertiza administrată în cauză; s-a precizat că această solicitare are caracter subsidiar pentru situația în care terenul nu poate fi restituit în natură sau prin compensare cu alt teren. În consecință, instanța era învestită cu o acțiune având patru capete de cerere: trei ale cererii inițiale, la care s-a adăugat și solicitarea din modificarea acțiunii.

În urma modificării, instanța a făcut distincția între pretențiile originare (constatarea refuzului de soluționare a notificării, constatarea calității de persoană îndreptățită, obligarea la restituire în natură sau obligarea la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent), care au fost formulate în contradictoriu doar cu pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța, și solicitarea formulată prin modificarea acțiunii (obligarea la plata valorii de piață a imobilului - 1.041.300 RON) care a vizat exclusiv obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri. Astfel, a fost stabilit obiectul acțiunii - care obliga instanța potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să fixeze limitele învestirii - ca fiind cel asupra căruia pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța au pus concluzii, respectiv „obligarea la măsuri reparatorii”.

Contrar acestei situații, cu ocazia cuvântul asupra fondului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român „în solidar cu ceilalți pârâți” la plata despăgubirilor privind valoarea imobilului; nu a mai expus revendicările din acțiunea inițială privind constatările și obligarea la restituire în natură sau echivalent, situație expusă și în concluziile scrise.

Cu toate acestea, tribunalul a admis acțiunea și, constatând că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul - compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții - situat în municipiul Constanța; a obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, la plata către reclamant a sumei de 1.041.300 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură (deși valoarea stabilită de expert privea doar cota de 1/2 din imobilul a cărui restituire se solicită). Procedând în acest mod, prima instanță a depășit limitele învestirii sale, astfel încât a pronunțat o soluție care excede obiectului acțiunii, lăsând nesoluționat fondul pricinii.

S-a observat că niciodată, în cursul procesului - până la concluziile pe fond - reclamantul nu a solicitat (referitor la despăgubiri) altceva decât obligarea doar a Statului Român la plata valorii imobilului; abia în concluziile orale și cele scrise, acesta a cerut obligarea tuturor celor trei pârâți la plata despăgubirii în solidar (fără a indica vreun temei juridic sau faptic, al acestei solidarități). Potrivit art. 146 C. proc. civ., concluziile scrise (depuse la solicitarea instanței sau din propria inițiativă a părților) nu pot conține decât dezvoltări ale susținerilor verbale căci, numai în acest mod, se ajunge ca instanța să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății (art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.); raționamentul este cu atât mai puternic, întrucât, în cazul concluziilor orale formulate de părți în cadrul „dezbaterilor” (art. 145 și 150 C. proc. civ.), drepturile și obligațiile acestora sunt circumscrise obiectului cauzei, astfel cum reiese din situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor (art. 129 alin. (4) raportat la alin. (1) și 2 C. proc. civ.). Or, contrar acestor prevederi, prima instanță s-a pronunțat asupra unui alt obiect și în contradictoriu cu alți pârâți, indicați exclusiv în susținerile verbale și în concluziile scrise, deși posibilitatea creată de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. vizează o facultate ce se poate exercita doar în cursul judecății în prima instanță (concluzie rezultând din obligația instanței de a dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării).

Că obiectul pricinii este confuz pentru instanță, cât și pentru părți, rezultă incontestabil din concluziile orale ale pârâților Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța care au fost de acord cu admiterea acțiunii și obligarea la „măsuri reparatorii”, astfel cum se solicitase inițial, adică despăgubiri în condițiile legii speciale privind stabilirea și plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv; pârâți care nu au formulat o opinie referitoare la solicitarea obligării statului (nu și a lor) de a plăti despăgubiri bănești direct, deoarece acest petit nu îi privea. Față de aceste împrejurări și având în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. s-a constatat că, în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, a fost admis apelul și a fost trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond.

Cu ocazia rejudecării s-a reținut că este necesar ca instanța de fond să lămurească care este obiectul cauzei deduse judecății, prin raportare la acțiunea inițială și la modificarea formulată la data de 17 februarie 2010, urmând ca judecata să se facă în contradictoriu și cu pârâtul Statul Român, față de care, având în vedere respingerea criticii privind tardivitatea introducerii sale în cauză, calitatea sa de parte este definitiv câștigată, deoarece desființarea hotărârii vizează întreaga sentință apelată, iar motivul admiterii apelului s-a bazat pe necercetarea fondului cauzei, instanța pronunțându-se în afara limitelor învestirii sale, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care s-a raportat tot la acest obiect, greșit înțeles de tribunal, va fi avută în vedere de instanța de fond, întrucât această apărare nu putea fi apreciată direct în apel, înaintea stabilirii cu certitudine a obiectului acțiunii.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul P.M.T.T., prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că în mod greșit s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că prima instanță s-a pronunțat asupra altor cereri decât cele cu care a fost învestită. S-a arătat că hotărârea este nelegală și din perspectiva faptului că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., în sensul că nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel cu care a fost învestită. Astfel, deși prin apel s-a susținut că instanța de fond a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 1.041.300 RON, despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 360 mp și nu de 180 mp, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra unui alt obiect și în contradictoriu cu alți pârâți indicați prin susținerile orale și în concluziile scrise. Valoarea acordată reprezintă valoarea de circulație a cotei de 1/2 din imobil, de 360 mp teren, și nu a întregului imobil, eroarea cu privire la suprafață putând fi remediată printr-o cerere de îndreptare eroare materială.

În raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) și a art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în mod eronat s-a apreciat că necomunicarea raportului de expertiză apelantului reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al acestuia, deoarece instanța de apel putea reface sau completa probele, în virtutea caracterului devolutiv al apelului. În final, s-a susținut că instanța de apel trebuia să se pronunțe și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului, reținând în mod greșit că acesta și-a câștigat în mod definitiv calitatea de parte în proces, prin respingerea excepției tardivității introducerii sale în cauză, și imposibilitatea analizării acesteia, întrucât s-a dispus desființarea în totalitate a hotărârii apelate.

Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, acesta va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. În cauză, instanța a fost învestită inițial cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru că ulterior, după ce a fost efectuat raportul de expertiză tehnică, reclamantul, la data de 17 februarie 2010, a formulat precizări, prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de care a solicitat obligarea acestuia în mod direct, prin hotărâre judecătorească, la plata valorii stabilite prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Cele două cereri au obiecte și temeiuri juridice diferite, or, în cauză, s-a realizat o mixtură a două proceduri distincte. Constatând refuzul pârâților, Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, de a da curs notificării formulate de reclamant, instanța de fond, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001, dar a obligat toți pârâții, inclusiv pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei către reclamant, fără a menționa care este temeiul acestei solidarități pasive.

Or, față de această situație, instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal a constatat că instanța de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea cauzei și a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru a se lămuri obiectul cererii cu care a fost învestită, în raport de cererea introductivă și de precizările ulterioare formulate de reclamant. Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța de apel analizând toate motivele cu care a fost învestită, iar față de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., în raport de care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în mod corect, s-a trimis cauza spre rejudecare, pentru că necercetarea fondului cauzei atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar, în ceea ce privește greșelile de judecată ale instanței de fond. Legal a reținut instanța de apel faptul că dreptul la apărare al pârâtului fost încălcat, prin necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul de expertiză a fost determinant pentru soluția pronunțată, însă a fost administrat anterior introducerii pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cauză, prin cererea precizatoare, astfel că acesta nu a putut să-și exprime poziția cu privire la necesitatea administrării acestei probe, în respectarea principiului dreptului la apărare, al contradictorialității și al egalității părților în procesul civil.

Cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este “efectul devolutiv” și constă în repunerea în discuție a problemelor de fapt și de drept, dezbătute în fața instanței de fond. Efectul devolutiv are însă două limite, și anume: instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și efectele apelului nu se pot răsfrânge, decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Cum instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei, nu se pot reține nici criticile cu privire la caracterul devolutiv al apelului și greșita nesoluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât această apărare, așa cum a reținut și instanța de apel, nu putea fi apreciată direct în apel, înaintea stabilirii cu certitudine a obiectului acțiunii.

Pentru aceste motive va fi respins recursul declarat de reclamant, în cauză, nefiind incidente motivele de recurs invocate, iar instanța de apel în mod legal a constatat că instanța de fond nu a lămurit obiectul dedus judecății, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.T.T. împotriva Deciziei nr. 273/C din 03 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ