ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5463/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta F.M. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța, să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului situat în Constanța, str. P., compus din teren in suprafața de 400 m.p. și construcția cu destinație de locuință situată pe acesta, să oblige pârâții să îi restituie în echivalent imobilul, în principal prin măsuri compensatorii prin acordarea unui alt teren în echivalent valoric, iar în subsidiar să emită o decizie prin care să se propună acordarea de despăgubiri, cu obligarea la restituirea sumei de 32.000 RON primite cu titlu de despăgubiri, actualizată în condițiile legii.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că este proprietara imobilului situat în Constanța, str. P., ce a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în anul 1986, pentru construcția demolată fiind despăgubiți cu suma de 32.000 RON, iar pe terenul in suprafață de 400 m.p. pentru care nu s-a primit nici o despăgubire s-a construit un bloc de locuințe și ca atare nu mai poate fi restituit in natura. Prin notificarea din 12 iunie 2001, reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Constanța acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent însă unitatea juridică deținătoare nu a răspuns în termenul și modalitatea prevăzută de lege.

Ca urmare a faptului că pe parcursul judecării prezentului litigiu unitatea deținătoare a emis dispoziție de soluționare a notificării, reclamanta a sesizat la data de 06 iulie 2009 aceeași instanță, cu contestația împotriva dispoziției din 31 martie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanța, solicitând instanței să dispună anularea în parte a acestei dispoziții, cu privire la respingerea cererii de restituire a terenului în suprafață de 400 m.p. și să fie obligat pârâtul să-i restituie în natură terenul, dacă acest lucru este posibil, sau prin măsuri reparatorii în echivalent. În raport de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., Tribunalul a admis excepția conexității și, în consecință, a dispus conexarea Dosarului nr. 6672/118/2009 la Dosarul nr. 1814/118/2009.

Prin sentința civilă nr. 1056 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea principală, ca rămasă fără obiect, a admis cererea conexă și a dispus anularea în parte a dispoziției din 31 martie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanța și obligarea acestuia să emită dispoziție motivată cu propunerea de despăgubiri conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și pentru suprafața de 400 m.p. teren ce nu poate fi restituit in natură. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că, având în vedere că pe parcursul judecății cererii principale, unitatea deținătoare a emis dispoziție motivată asupra solicitării formulate pe calea notificării, care a fost contestată de către reclamantă, instanța a respins cererea principală ca rămasă fără obiect.

În ce privește cererea conexă, Tribunalul a reținut că reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din acest act normativ, notificând la data de 12 iunie 2001 Primăria municipiului Constanța cu solicitarea prevăzută de legea specială privind restituirea in echivalent a imobilului compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcția situată pe acesta, iar prin dispoziția din 31 martie 2009 Primarul municipiului Constanța a admis în parte cererea și a dispus acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și a respins cererea de restituire a terenului motivat de faptul că acesta figurează „proprietate de stat”, conform situației juridice.

Imobilul situat în Constanța, str. P., în prezent D., compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcție a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 32/1986 in scopul construirii de locuințe, fiind menționat in anexa la poziția nr. 220. Prin actul de vânzare – cumpărare autentificat din 03 august 1971, reclamanta împreună cu defunctul său soț F.G., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafață de 400 m.p. și o construcție ce a făcut obiectul notificării reclamantei. S-a reținut ca reclamanta a făcut dovada calității de proprietar și de succesor al soțului său F.G., precum și a faptului că imobilul compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcție a fost expropriat în vederea demolării și a edificării de locuințe, astfel că în mod greșit s-a respins cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren.

Din actele care atestă situația juridică actuală a terenului rezultă că acesta este afectat de construcția blocului X, de spații verzi și alei aferente blocului, aspect necontestat de reclamantă, situație în care se constată că restituirea în natură este imposibil de realizat în mod obiectiv. Conform dispozițiilor art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență în stabilirea măsurilor reparatorii, în timp ce în privința despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora. Acordarea în compensare a altor bunuri au servicii este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniu unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Cum în speță restituirea în natură a terenului în suprafață de 400 m.p. nu este posibilă, iar unitatea deținătoare nu dispune de un alt teren intravilan pentru a fi oferit în compensare, a fost obligat pârâtul să emită o dispoziție cu propunere motivată de acordare de despăgubiri și pentru terenul în suprafață de 400 m.p.

La data de 6 ianuarie 2010, reclamanta a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1056 din 21 octombrie 2009, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 257 din 17 februarie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis cererea reclamantei și, în temeiul dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1056/2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva sentinței civile nr. 1056 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța.

Prin decizia nr. 176/C din 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul, dispunând obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată de 1.500 RON către reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut ca fiind nefondată excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Local și Municipiului Constanța într-o acțiune vizând fie restituirea în natură, fie atribuirea de bunuri în echivalent valoric, devreme ce aceste entități au atribuții, din perspectiva Legii nr. 215/2001, prin compartimentele de specialitate, de a stabili dacă este posibilă scoaterea din patrimoniul localității a bunului pentru care s-a emis notificarea ori a unui alt bun în echivalent, în vederea acordării în compensare persoanei îndreptățite.

Primarul municipiului Constanța are obligația de a emite dispoziție motivată în calitatea sa de șef al autorității locale, lucrând ca reprezentant al Municipiului, în timp ce posibilitatea atribuirii de bunuri din patrimoniul entității publice este validată de Consiliul Local, prin hotărârile date în temeiul art. 36 din Legea nr. 215/2001 pentru administrarea domeniului public și privat al localității.

Nu a fost considerată întemeiată nici critica privitoare la regimul juridic al terenului pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru că deși în procesul-verbal din 12 februarie 1986 nu există nici o mențiune legată de evaluarea terenului aferent construcției expropriate, iar în situația juridică produsă de Serviciul Patrimoniu al Primăriei Constanța se consemnează că acesta era la momentul preluării „proprietate de stat", intimata reclamantă a făcut pe deplin dovada în cauză că a deținut atât construcția, cât și terenul aferent de 400 m.p. în baza unui titlu de proprietate, fiind fără relevanță faptul că acesta a fost preluat de stat pentru realizarea obiectivelor locative.

Cum în speță s-a probat că reclamanta a deținut întreg imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, măsura respingerii notificării pentru teren a fost incorectă, astfel cum a apreciat și instanța de fond. În ce privește critica vizând nedatorarea integrală a cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că prima acțiune, înregistrată la 23 februarie 2009, a vizat obligarea autorităților locale de a soluționa notificarea depusă la 12 iunie 2001, în timp ce a doua, înregistrată la 6 iulie 2009, a fost introdusă urmare emiterii dispoziției la 31 martie 2009 (deci, după sesizarea instanței cu prima cerere). Această situație exclude inexistența unei culpe procesuale ori ideea necesității reevaluării cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, în măsura în care prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă ca rămasă rară obiect, urmare emiterii dispoziției, iar nu datorită constatării netemeiniciei sale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 au formulat următoarele critici: 1. Reținerea calității procesual pasive a Municipiului Constanța și a Consiliului local Constanța s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 18, 19, 28 și urm. din Legea nr. 215/2001. 2. S-au încălcat dispozițiile art. 276 C. proc. civ. întrucât, respingându-se un capăt din cererea reclamantei, cheltuielile de judecată se datorau parțial. 3. În speță, s-au aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 10/2001, admițându-se în mod greșit acțiunea conexă cu privire la teren, prin considerarea reclamantei ca persoană îndreptățită, întrucât la data emiterii decretului nr. 32/1986, în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, terenul era proprietate de stat.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Constanța și Consiliul local Constanța este nefondată în considerarea următoarelor considerente: În concepția reglementărilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, aplicabile în speță, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între „entitatea investită cu soluționarea notificării” și „persoana îndreptățită”, adică numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material reglementat de acest act normativ și dedus judecății.

În înțelesul acestor dispoziții legale, „unitatea deținătoare” este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra bunului care face obiectul Legii nr. 10/2001, fie entitatea care are înregistrat în patrimoniul său un asemenea bun. Aceleași reglementări semnifică „entitatea investită cu soluționarea notificării” ca fiind, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său. Nu mai puțin, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera și criteriile de identificare a „persoanelor îndreptățite” la restituire potrivit procedurii prevăzute de această lege.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005, coroborate cu cele ale H.G. nr. 250/2007, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor se face prin dispoziția motivată a primarilor. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrativ teritoriale. Aceste persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită făcându-se prin dispoziția motivată a primarilor. În redactarea acestui text, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului, respectiv comuna, orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De asemenea, art. 21.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede că „ În cazul în care entitatea obligată la restituire este unitatea administrativ-teritorială, organul de conducere abilitat expres de lege [alin. (4) al art. 21 din lege] este primarul, respectiv primarul general al municipiului București, ori, după caz, președintele consiliului județean. Avându-se în vedere această precizare expresă a legiuitorului, rezultă că nu este necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către consiliul local (sau, după caz, general) ori județean, responsabilitatea aplicării legii aparținând în totalitate primarului ori președintelui consiliului județean.

Cu toate acestea, se recomandă ca deciziile de restituire să fie prezentate spre informare consiliului local (sau, după caz, general) ori județean în vederea asigurării transparenței actului decizional ». Față de aceste considerente, în mod corect a reținut instanța de apel că Primarul are obligația de a emite dispoziție motivată în calitatea sa de șef al autorității locale, lucrând ca reprezentant al Municipiului, în timp ce posibilitatea atribuirii de bunuri din patrimoniul entității publice este validată de Consiliul Local, prin hotărârile date în temeiul art. 36 din Legea nr. 215/2001. Așa fiind, prima critică apare ca nefondată și nu poate fi reținută. 2. Instanța de recurs poate analiza critica vizând obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, însă numai cele la care au fost obligați de instanța de apel.

Aceasta întrucât pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 257 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, prin care au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată la fond, iar criticile formulate direct în recurs, omisso medio, nu pot fi analizate. În mod corect instanța de apel a dispus obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

La baza obligației de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretențiuni”. Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câștigă procesul. Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea judecătorească de soluționare a litigiului. În speța de față, culpa procesuală aparține pârâților, care nu și-au îndeplinit obligațiile ce izvorau din calitatea sa unitate deținătoare, conform Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluționa, în termenul prevăzut de acest act normativ, notificarea formulată de reclamantă, fapt ce a determinat-o pe aceasta să formuleze acțiunea de față.

Prin pasivitatea de care a dat dovadă, neexecutând în termenul legal obligația ce-i revenea, recurenții au determinat declanșarea prezentului litigiu, culpa lor procesuală născând dreptul reclamantei de a solicita plata cheltuielilor de judecată, fiind irelevant că, în faza soluționării în fond a cauzei, s-a emis dispoziția de soluționare a notificării, astfel că în mod evident, cererea principală a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare. În consecință, în mod corect instanța de apel a statuat că pârâții datorează reclamantei, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces, întrucât culpa pentru declanșarea procesului le aparține. 3. În raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, care nu mai poate fi reanalizată în recurs, față de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în mod corect au fost aplicate dispozițiile legale incidente. Astfel, s-a stabilit ca situație de fapt, că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar și de succesor al soțului său F.G., precum și a faptului că imobilul litigios, compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcție, a fost expropriat în vederea demolării și a edificării de locuințe. Din actele care atestă situația juridică actuală a terenului rezultă că acesta este afectat de construcția blocului X, de spații verzi și alei aferente blocului, aspect necontestat de reclamantă, situație în care restituirea in natură este imposibil de realizat.

Așa fiind, în mod corect au fost aplicate în speță dispozițiile art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Cum nu au fost identificate bunuri disponibile pentru a fi oferite în compensare, s-a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru întregul imobil solicitat, construcție și teren. Prin urmare, în mod corect s-a dispus obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanța să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și pentru terenul în suprafață de 400 m.p.

ce nu poate fi restituit în natură. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța împotriva deciziei nr. 176/C din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.