ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3282/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 656 din 30 martie

2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

F.A., a anulat Dispoziția nr. 671 din 10 martie 2004 emisă de pârâtul Primarul

Municipiului Constanța, a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să

înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea

acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru

imobilul compus din teren în suprafață de 516 mp și două construcții Corp A,

regim de înălțime - D+P+1E și Corp B, regim de înălțime P (parțial) și P+1E,

situat în Constanța, B-dul T., județul Constanța.

A respins ca

nefondate capetele de cerere privind restituirea în natură a imobilului și

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent formulate în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Constanța și a obligat pârâtul Primarul Municipiului

Constanța către reclamantă la plata sumei de 2.200 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat în temeiul

Decretului nr. 111/1959, situație care se încadrează în categoria măsurilor

abuzive de preluare conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001. Reclamanta

F.A. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu deoarece a fost instituită legatar universal de către

G.F.V., proprietarul imobilului la data preluării.

Prin expertiza

tehnică efectuată s-a stabilit identitatea imobilului notificat de autoarea

reclamantei și s-a constatat că imobilul a fost vândut chiriașilor

motiv pentru care instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că reclamanta este îndreptățită la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Dispozitivul

Sentinței civile nr. 656/2010 a fost îndreptat în temeiul art. 281 C. proc.

civ., prin încheierea pronunțată la 15 iunie 2010 instanța stabilind cuantumul

cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.508,28 RON în sarcina pârâților.

Împotriva Sentinței

civile nr. 656 din 30 martie 2010 și a încheierii din 10 aprilie 2007 au

declarat apel pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului

Constanța, iar prin Decizia civilă nr. 36 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, s-a admis apelul pârâților Primarul Municipiului Constanța și

Municipiul Constanța prin Primar, s-a schimbat în tot încheierea din 10 aprilie

2007 și Sentința civilă nr. 656 din 30 martie 2010 a Tribunalului Constanța în

sensul admiterii excepției tardivității formulării contestației și s-a respins

ca tardivă contestația formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Potrivit art. 24

alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, în forma aflată în vigoare la data

emiterii Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004, dacă restituirea în natură nu

este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este

obligat ca prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art .23 alin. (1)

să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului

[

alin. (1)

]

, iar dacă oferta este refuzată, persoana

îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen

de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

Legea nr. 10/2001 a

instituit astfel, în funcție de situațiile intervenite în cadrul procedurii

administrative, două categorii de acțiuni în justiție pe care persoana interesată

le poate folosi.

O primă categorie se

referă la acțiunea împotriva deciziei/dispoziției cuprinzând oferta de

restituire prin echivalent, în cazul în care oferta a fost refuzată.

Deși legea în formă

inițială a omis să prevadă expres, în literatura și practica judiciară s-a

admis, mutatis mutandis, că acțiunea în justiție este deschisă și atunci când

decizia sau dispoziția atacată nu ar cuprinde nicio ofertă de restituire prin

echivalent (sau s-a respins ca neîntemeiată sau nefondată cererea de restituire

în natură, cum este și cazul în speță).

Nu poate fi acceptată

concluzia instanței de fond referitoare la lipsa reglementării cu privire la

termenul de contestare a soluției de respingere a notificării pentru că în baza

acestui raționament, al inexistenței unei reglementări, nici contestația

împotriva dispoziției/deciziei de respingere nu ar fi admisibilă câtă vreme

textul care ar reglementa o asemenea contestație lipsește.

Rezultă din cele mai

sus expuse că termenul pentru formularea contestației prin care s-a respins

cererea de restituire a imobilului este, potrivit art. 24 alin. (1) și (7) din

Legea nr. 10/2001

[

actual art. 26 alin.

(3)

]

, de 30 de zile și el

curge de la data comunicării dispoziției/deciziei.

Termenul de 30 de

zile stabilit de lege pentru formularea contestației (o cale de atac specială

împotriva actului emis de unitatea deținătoare la finalul procedurii

administrative) este un termen de decădere, sancțiunea care intervine în cazul

nerespectării lui fiind stingerea dreptului procedural neexercitat în termen.

În speță, în mod

necontestat, dispoziția atacată i-a fost comunicată notificatoarei G.F.V. la 18

martie 2004, la adresa indicată prin notificare, rue S.L., Paris, Franța.

Decesul doamnei

G.F.V. a intervenit la 23 ianuarie 2005, conform certificatului medical emis de

dr. J.S., așadar după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut pentru

formularea contestației, respectiv a datei de 19 aprilie 2004.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta F.A. solicitând casarea ei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenta

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,

în condițiile în care dreptul său de a contesta dispoziția de respingere a

cererii de restituire a imobilului, este supus normei în vigoare la momentul la

care a luat naștere, conform principiului „tempus regit actum”, iar cum Legea

nr. 10/2001 în forma aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. 671

din 10 martie 2004, nu prevedea un termen în acest sens, excepția tardivității

invocată în cauză este neîntemeiată.

Față de această

situație recurenta solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține următoarele:

Notificarea nr. 460

din 19 iulie 2001 privind restituirea în natură a imobilului din Constanța,

B-dul T., formulată de V.G.F., a fost soluționată prin Dispoziția nr. 671 din

10 martie 2004, în sensul respingerii notificării motivat de faptul că nu s-a

făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la acest imobil.

Această dispoziție

i-a fost comunicată notificatoarei V.G.F. la 18 martie 2004 așa cum rezultă din

dovezile de comunicare.

Deși notificatoarea

cunoștea conținutul Dispoziției nr 671 din 10 martie 2004 prin care i-a fost

respinsă notificarea ce viza imobilul situat în Constanța B-dul T. (compus din

teren de 516 mp și două construcții corp A și B și respectiv P+1E) nu a

întreprins în timpul vieții ei (decesul notificatoarei a survenit la 23

ianuarie 2005) niciun demers judiciar în sensul anulării ei.

Este real că

notificatoarea a instituit-o pe reclamantă ca legatar universal, însă în

condițiile în care notificatoarea nu a atacat dispoziția sus evocată în timpul

vieții, această calitate nu-i poate oferi reclamantei posibilitatea ca la circa

2 ani de la decesul notificatoarei să atace Dispoziția nr. 671 din 10 martie

2004, câtă vreme aceasta din urmă nu întreprinsese în timpul vieții sale niciun

demers judiciar de anulare a dispoziției.

Din această

perspectivă este de reținut că instanța de apel a făcut o legală interpretare a

dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001 în forma în

vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 671 din 10 martie 2004, reținând

astfel excepția tardivității plângerii ce vizează anularea dispoziției sus

evocate.

Din aceleași motive

sus-enunțate este nefondată și critica legată de incidența principiului tempus

regit actum, în condițiile în care reclamanta a atacat dispoziția la circa 2

ani de la data decesului antecesoarei sale și respectiv de la data instituirii

sale ca legatar universal.

Astfel nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta F.A. împotriva Deciziei nr. 36 C din

26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanta, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS