ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2348/2014

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 05 octombrie 1999, sub nr. 43221112013, reclamanții Z.A.H., Z.J., M.C. și Z.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P. și R.A.E.D.P.P. Constanța, în principal, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție, situat în Constanța, județul Constanța; în subsidiar, au solicitat obligarea acestora la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ. În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că sunt moștenitorii autorilor Z.M.

și C., al căror imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, titlul statului nefiind valabil pentru lipsa identității între persoana celui de la care s-a preluat bunul și adevărații proprietari ai acestuia, care erau exceptați de la naționalizare. Prin cererea formulată la data de 08 noiembrie 1999, reclamanții au modificat acțiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înțeleg să se judece, în contradictoriu, și cu pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța. De asemenea, după întocmirea raportului de expertiză privind identificarea imobilului, la data de 21 februarie 2000, reclamanții și-au modificat din nou acțiunea, înțelegând să-i cheme în judecată și pe pârâții R.A., G.M., P.l.

și Z.V., dobânditorii imobilului în baza contractelor de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996. La acest termen de judecată, pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța au invocat excepția lipsei calității lor procesual pasive, motivând că nu au deținut bunul în administrare. Prin întâmpinarea formulată la data de 07 ianuarie 2000, pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, calitate care ar aparține numai unității administrativ teritoriale ce arc bunul în proprietate; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât bunul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

La data de 17 aprilie 2000, pârâtul R.A. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii în revendicare în cazul în care, în cauză, se va face dovada că reclamanții nu se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. Totodată, a mai formulai și o cerere de chemare în garanție a Statului Român, Consiliului Local Constanța, Municipiului Constanța și a R.A.E.D.P.P. Constanța pentru ea, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, aceștia să fie obligați să pună la dispoziție un imobil similar celui cumpărat sau la plata contravalorii unui bun identic. Prin întâmpinarea formulată la data de 15 mai 2000, pârâții P.I, G.M. și Z.V. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în considerarea faptului că sunt cumpărători de bună-credință.

Simultan, au chemat în garanție Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța pentru ca, în situația în care vor cădea în pretenții, să se dispună obligarea acestora să le pună la dispoziție un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil identic, la prețul de circulație. De asemenea, pârâții au solicitat și instituirea unui drept de retențîe, în favoarea lor. La data de 22 ianuarie 2001, pârâta R.A.E.D.P.P, Constanța a chemat în garanție Administrația Financiară și Statul Român pentru ca, în eventualitatea în care acțiunea reclamanților ar fi admisă, să fie obligați Ia restituirea procentului de 99% din prețul actualizat la data efectuării plății.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 19 martie 2001, reclamanții au arătat că înțeleg să-și restrângă cererea la acele părți din imobil, care nu au fost vândute către chiriași în baza Legii nr. 112/1995 și că, pentru părțile din imobil care au fost înstrăinate pârâților P.I., G.M., Z.V. și R.A. renunță la judecată, înțelegând să uzeze calea procedurală instituită de Legea nr. 10/2001. La data de 18 aprilie 2001, reclamanții au formulat o cerere de suspendare a pricinii în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care a fost admisă de către instanță prin încheierea de la aceeași dată. Instanța de fond a mai reținut că reclamantul Z.J. a decedat la data de 15 decembrie 2004, drepturile sale procesuale fiind transmise fiicei acestuia, S.C.M..

De asemenea, pe parcursul desfășurării procesului, respectiv la data de 14 martie 2007, a decedat și pârâta Z.V., fiind atestați ca unici moștenitori legali ai acesteia numiții G.E. și Z.D., care au preluat, în această calitate, drepturile procesuale ale defunctei. Prin precizările depuse la dosarul cauzei, ia data de 12 octombrie 2007, numitul Z.A.H., în numele tuturor reclamanților, în temeiul prevederilor art. 12 și art. 13 din Legea nr. 112/1995, a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților R.A., G.M., P.l. și Z.V., precum și restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcții, situat în municipiul Constanța, jud. Constanța, față de care instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ., a reținut că nu poate fi primită. Prin sentința art. 136 din 15 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Statul Român, prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin primar; a fost admisă acțiunea principală și, în consecință, pârâții au fost obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin raportui de expertiză efectuat în cauză; au fost admise toate cererile de chemare în garanție, așa cum au fost formulate. împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții P.l., G.M., Z.D., G.E.

și R.A., prin care au criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, având în vedere că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Z.V. și Z.J., care au decedat. Sentința pronunțată de instanța de fond a fost atacată cu apel și de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, care au invocat, de asemenea, lipsa capacității de folosință a defunctului Z.J., iar pe fond, a arătat că, în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare, deoarece bunul a fost preluat cu titlu valabil. Și pârâtul Statul Român a criticat hotărârea pronunțată în fond, solicitând modificarea acesteia și respingerea acțiunii formulate împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea din data de 07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, în baza dispozițiilor alin. (2) din Legea nr, 219/2005, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 350/115/2009. Prin decizia nr. 192 din 23 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâții R.A., G.M., P.l., Statul Român, prin M.F.P., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, G.E. și Z.D.; a fost desființată sentința, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanței de fond. Astfel, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 5549/118/2009, La data de 23 septembrie 2009, reclamanții Z.A.H., S.C.M.

și Z.N. au precizat cadrul procesual pasiv, în raport de obiectul acțiunii în revendicare, care vizează leren și construcție și, la data de 14 octombrie 2009, au solicitat chemarea în judecată și a pârâtei P.Ș. La aceeași dată, pârâții P.I., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D. au precizat cererea de chemare în garanție ca fiind îndreptată doar împotriva Statului Român, prin M.F.P., pentru ca acesta să răspundă pentru evicțiune. La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța și-a reafirmat susținerile față de excepția lipsei calității procesuale pasive, referitor la cererea privind revendicarea construcției, iar, în raport de precizările formulate de pârâții persoane fizice cu privire la cererea de chemare în garanție, a solicitat ca instanța să ia act că această solicitare formulată de acest pârât, în primul ciclu procesual, a rămas fără obiect.

Prin sentința nr. 1345 din data de 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanții Z.A.H., Z.N., S.C.M. și M.C., formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local Constanța, P.l., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D.; a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente valorii de circulație a imobilului situat în str. S., compus din teren, în suprafață de 426,60 mp și construcții, stabilită ia data executării prezentei hotărâri; au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâții R.A., G.M., G.E., P.l., P.Ș.

și de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța; au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 lei către pârâții P.l., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D., la suma de 595 lei către pârâtul Consiliul Local Constanța, iar către R.A.E.D.P.P. Constanța la plata sumei de 300 lei. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 426, 60 mp și construcție alcătuită din 6 camere, hol, două marchize, baie și beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit, în proprietate, de autorii reclamanților C.C.Z. și M.Z., conform sentinței civile nr. 329 din 12 decembrie 1946. pronunțată de Tribunalul Constanța. Ulterior, acesta a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 144, figurând ca proprietar, C.Z.

Această preluare a fost calificată de Tribunal ca fiind abuzivă deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea atât dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Constituția României din 1948, cât și prevederilor art. 481 C. civ. Acesta nu a reprezentat un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în cel al statului.

Mai mult, la data naționalizării, titularii dreptului de proprietate al imobilului erau autorii reclamanților, iar nu persoana menționată, în mod eronat, în anexele Decretiiiui nr. 92/1950, motiv pentru care s-a considerat că măsura naționalizării a fost nelegală, Pentru a ajunge îa concluzia netemeiniciei acțiunii în revendicare, instanța de fond a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți și a dat eficiență principiului validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimata în adagiul error communis facit jus și a apreciat că, în acțiunea în revendicare, triumfe pârâții care, având calitatea de chiriași ai apartamentelor la data apariției Legii nr. 112/1995, au achiziționat cu bună credință locuințele, merezându-se în aparența de proprietar a statului și contractând cu certitudinea că transmîțătorul avea, la momentul încheierii actului, calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.

Tribunalul a constatat că restituirea în natură a construcției dobândite de pârâți cu bună credință nu mai este posibilă, situație în care a apreciat că reclamanții sunt privați de dreptul lor de proprietate asupra acesteia, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat simt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat. Potrivit dispozițiilor art. 26 ultimul alin. din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, s-a reținut că aceeași soluție se impune și în privința terenului în suprafață de 42.630 mp, pe care este situată construcția înstrăinată chiriașilor, care au vocație legală la dobândirea dreptului de proprietate și asupra terenului care nu poate fi restituit în natură reclamanților.

Constatând că preiuarea imobilului s-a făcut printr-un act abuziv, instanța de fond a stabilit o obligație de dezdăunare în sarcina Statului. apreciind că repararea prejudiciului, creat reclamanților, poate fi realizată doar prin acordarea despăgubirilor, care să asigure un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare aîe drepturilor fundamentale ale persoanei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.H.A., Z.N. și S.C.M. prin care au susținut că prima instanță nu a aplicat regulile de analiză a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare și a apreciat, greșit, că titlul pârâților este preferabil. De asemenea, și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, a formulat apel, prin care a arătat, printre altele, că nu are calitate procesuală pasivă, aceasta revenind Municipiului Constanța, deoarece, potrivit prevederilor art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) lit. a) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, art. 135 din Constituția României și H.G. nr. 113/1992, M.F.P. reprezintă interesele statului în justiție în litigiile ai căror obiect îi formează bunurile din domeniul public de interes național, iar imobilul în litigiu figurează ca parte a patrimoniului unității administrativ teritoriale. În cursul judecății apelului, respectiv la 13 august 2010, reclamantul Z.N. a decedat, caîitatea procesuală a acestuia fiind transmisă succesoarei sale, Z.E.A., soție supraviețuitoare, care a fost introdusă în cauză.

Prin Decizia nr. 12/C din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile formulate de reclamanții Z.H.A., Z.E.A., M.C. și S.M. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanța; a schimbat, în parte, sentința și a obligat pe pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să restituie reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 250,12 mp, situat în Constanța, jud. Constanța, identificat prin expertiza efectuată de expertul I.T.; totodată, a obligat pe pârâtul Statul Român la despăgubiri conform Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 176,48 mp și pentru construcțiile înstrăinate pârâților, conform Legii nr. 112/1995, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În motivare, instanța de apel a reținut că principiul validității aparenței in drept și statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunci-credințe a chiriașilor cumpărători ai bunului, la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, au fost corect dezlegate de instanța de fond. Curtea a apreciat că reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar astfel după cum a reținut șî instanța de fond, în absența oricărei tulburări din partea adevăraților proprietari, intervenită până la momentul mstrăinării bunului, chiriașii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului, care } în mod public și neechivoc, era cunoscut ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Critica referitoare la compararea titlurilor a fost considerată ca ne fondată, rețlnându-se că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului, este preferat cel din urmă, soluția fiind impusă de asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, cu valoare de principiu, și nu de o analiză simplista a metodelor de comparație, relevate în doctrină, în materia revendicării imobiliare și nu într-un act normativ, Cu privire la motivul de apel formulat de către reclamanți, referitor la terenul aferent construcțiilor înstrăinate, s-a arătat ca prima instanță a apreciat corect incidența în speță a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 12/1995, însă a aplicat trunchiat această normă, iară să stabilească, în concret, dacă bunul, în întregime, nu mai poate fi restituit în natură reclamanților sau dacă există porțiuni din imobil care îndeplinesc condiția de a nu fi grevate de contractele de înstrăinare încheiate cu pârâții și care ar putea fi astfel restituite.

S-a mai reținut că, prin contractele de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în lunile septembrie și decembrie 1996, pârâții au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute cu contract de închiriere, în timp ce terenul aferent acestor apartamente nu a tacul obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din interpretarea dispozițiilor arî.26, ultimul alineat, din aceiași act normativ, și din art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. l 12/1995, Curtea a stabilit că, în virtutea legii, cumpărătorii construcțiilor dobândite în baza acestui act normativ devin și proprietarii terenurilor aferente acestora, situația acestui drept urmând a li rezolvată, ulterior,pe cale administrativă, respectiv prin ordin al prefectului, conform art. 36 din Legea nr. 8/1991.

Pentru a ajunge la concluzia restituirii unei porțiuni de teren de 250,12 mp, identificată prin expertiză ca fiind suprafață liberă de construcții, instanța de apel a amintit că noțiunea de „suprafață aferentă construcției vândute" nu a. fost definită de legiuitor în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995, iar în vederea determinării acestor suprafețe, instanțele trebuie să aibă în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcției, dobândite prin cumpărare. Curtea de Apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român este nefondat, prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu, deoarece se ignora că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către staî și că într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema titlului cel mai bine caracterizat, ci și a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegaî al statului și a respectării jurisprudenței C.E.D.O.

privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice. Instanța de apel a mai arătat, referitor la normele speciale în legătură cu procedura de acordare a .despăgubirilor cuvenite reclamanților că, pentru plata despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglememat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Existența unei proceduri speciale prin care statul a înțeles să despăgubească foștii proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, ca și despăgubirile stabilite în echivalent pentru imobilul preluat, în mod abuziv, de la autorul reclamanților și nerestituit în natură să urmeze aceeași procedură specială instituită prin Legea nr. 247/2005, așa cum întemeiat a solicitat pârâtul. Împotriva deciziei mai sus menționate, au formulat recurs reclamanții Z.A.H., M.C., Z.E.A. și S.M.C. și pârâtul Statul Român, prin care au criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 4634 din data de 20 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civila, a admis recursurile formulate de reclamanții M.C., S.C.M., Z.E.A.

și Z.A.H., de pârâții G.C., G.M., C.M., P.I., P.Ș., R.A. și Z.D. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanța și, casând Decizia nr. 12/C din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Referitor Ia recursul reclamanților, Înalta Curte a stabilit că, în mod corect a fost dezlegată problema bunei-credințe a chiriașilor cumpărători, iar consecința firească a fost constatarea justă că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credință, în aplicarea principiului securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice, astfel că existența în patrimoniul pârâților a unui „bun" în sensul Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 1 se opune admiterii acțiunii în revendicare și restituirii bunului fostului proprietar.

Instanța a respins, ca nefondaîe, criticiie reclamanților vizând soluționarea greșită a acordării despăgubirilor prin echivalent, deoarece, constatau du-se imposibilitatea restituirii în natură a unei părți din imobil, cadrul normativ adecvat al reparației ce poate fi oferit este cel creat prin Legea nr. 10/2001, soluția instanței de apel fiind apreciată drept greșită doar atunci când stabilește că debitorul obligației este Statul Român. În legătură cu aceste despăgubiri, Înalta Curte a reținu!

că, deși instanța de apel a constatat, în mod corect, incidența Titlului Vii din Legea nr. 247/2005, în același timp, a ignorat conținutul procedurii de acordare a despăgubirilor conform acestui act normativ, deoarece, Statului, prin M.F.P., îi incumbă obligația acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de prevederile ari.28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv, atunci când unitatea deținătoare nu este identificată, situație care nu se regăsește în speță. Pentru admiterea parțială a recursului Statului Român, instanța a stabilit că acest pârât, avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, dar numai sub aspectul verificării nevalabilității preluării bunului, la momentul preluării abuzive a imobilului, prin aplicarea decretului de naționalizare.

Soluționarea cererii privind restituirea, prin echivalent, a imobilului nu se poate face în contradictoriu cu acesta, Înalta Curte a admis în întregime recursul pârâților P.l., P.Ș., G.M., G.M., G.C., Z.D. și R.A. apreciind că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a noțiunii de „teren aferent" când a dispus restituirea în natură a suprafeței de 250,12 mp, deoarece, prin raportare doar la suprafața apartamentelor vândute fiecărui pârât, instanța a ignorat conținutul contractelor de vânzare-cumpărare din care rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceștia și unele dependințe. S-a subliniat că nu s-a determinat ce înseamnă, raportată cauzei, sintagma de teren aferent pentru că, deși pornește de la premisa corectă că aceasta presupune asigurarea unei utilizări, normale a locuinței, se reduce noțiunea la terenul efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuință.

În aceste condiții, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea corectei soluționări a cererii de acordare a despăgubirilor, ca reparație prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură, sub aspectul debitorului acestei obligații și pentru administrarea unor probe suplimentare, (expertiză de specialitate), pentru determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr.112/1995 trebuie considerat ca fiind înstrăinat odată cu construcția, ținându-se seama de accepțiunea dată acestei noțiuni, ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcției, potrivit art. 7.3. din O.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010. În re judecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța din data de 04 iulie 2012, sub nr. 5549/118/2009.

Prin Decizia nr. 25/C din data de 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apei Constanța, secția I civiiă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții Z.H.A., Z.E.A., M.C. și S.M.C.; a fost admis apeiul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanța; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a fost obligat să facă propunere de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 426 mp și construcții; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței; a fost admisă cererea expertului B.E., intimații-pârâți, persoane fizice, fiind obligați la plata diferenței de onorariu de expert, în cuantum de 500 lei.

În raport de îndrumările deciziei de casare, instanța de apel a apreciat că rejudecarea vizează, exclusiv, soluționarea problemelor privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și posibila restituire în natură a unei suprafețe de teren, respectiv, întinderea acestei suprafețe în funcție de determinarea, în concret, a semnificației noțiunii de „teren aferent.

De aceea, în raport de precizările expuse în Decizia nr. 634 din 20 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că au intrat în autoritatea lucrului judecat, următoarele aspecte: buna-credință a cumpărătorilor, foști chiriași; imposibilitatea restituirii în natură a construcțiilor cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 27 septembrie 1996, din 30 septembrie 1996 și din 27 decembrie 1996; dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII al Legii nr. 47/2005 pentru aceste imobile și existența calității procesuale pasive a Statului Român, exclusiv în demersul ce viza stabilirea caracterului abuziv al preluării, dar care nu face obiectul rejudecării, nu și solicitarea de măsuri reparatorii, dacă acestea se vor acorda în alt temei decât cel reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește aspectele supuse analizei, constând în stabilirea debitorului obligației de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și în determinarea terenului aferent construcțiilor înstrăinate. instanța de apel a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 1941 și transcris la Tribunalul Constanța sub nr. 1825/1941, numiții Z.C. și Z.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra lotului 22, din careul 201, de 426,6 mp și construcția amplasată pe suprafața acestuia, compusă din 6 camere, hol, două marchize, baie și beci. Conform sentinței civile nr. 329 din 12 decembrie 1946, pronunțată de Tribunalul Constanța, acest imobil a devenit, ca urmare a decesului numitului Z.C., coproprietatea, cu câte o cotă de VI, a numiților Z.C.

C.Z. și M.Z. În actul de partaj judiciar există și o descriere detaliată a imobilului. Prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 144, anexa Constanța, figurează două apartamente, situate în strada I.P., preluate de la Z.C. La întocmirea fișei clădirii, din 05 septembrie 1970, privind imobilul din strada S., s-a menționat că bunul a fost preluat de stat, prin Decretul nr. 92/1950, anexa 144, în procent de 100% și că are o suprafață construită de 249 mp, din care 214 mp folosiți pentru locuințe, 92 mp suprafață locuibilă, 57 mp, dependințe principale și 65 mp, alte dependințe.

S-a mai precizat că anexele gospodărești constau într-un garaj și 2 magazii ce ocupă un teren măsurând 117 mp În anexele acestei, fișe" sunt identificate clădirile principale, respectiv parter și etaj (august 1959, fila 135 dosar rejudecare apel), și un plan de situație, în care nu este stipulată data, dar este în mod cert anterioară anului 1990, întrucât există o mențiune „proprietate I.G.L.", întreprinderile de stat încetându-si activitatea odată cu apariția Legii nr. 15/1990. în cuprinsul planului este indicată, printr-o scriere ulterioară întocmirii, suprafața de teren 435 mp și sunt desenate, pe lângă locuințe și un garaj din scândură, o bucătărie de vară și o magazie scândură. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 numiții P.l.

și Ș. au devenit proprietarii unei locuințe situate la parter, formată din 3 camere și hol în suprafață utilă de 46,65 mp Aceștia au primit, în folosință, pe durata existenței construcției, suprafața de 46,65 mp teren. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, numita G.M. a cumpărat o locuință, situată la parter, compusă dintr-o cameră, în suprafață utilă de 32,28 mp și o magazie, primind în folosință suprafața de 32,28 mp teren. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, numita Z.V. a achiziționat un apartament compus din 2 camere, în suprafață utilă de 52,45 mp, iar o suprafața corespondentă de teren i-a fost acordată în folosință. Potrivit contractului din 27 decembrie 1996, numitul R.A.

a cumpărat de la R.A.E.D.P.P. Constanța un apartament situat la parter, format din 2 camere, în suprafață utilă de 28,76 mp și un beci, primind în folosință suprafața de 28,76 mp teren aferent. Ulterior acestor vânzări, prin contractul din 26 mai 2009, numitei G.M. i-a fost închiriată suprafața indiviză de 26,3 mp. Prin contractul din 24 februarie 2009, numiților P.l. și Ș. le-a fost închiriată suprafața indiviză de 81,1 mp. R.A. a închiriat suprafața indiviză de 45,9 mp, prin contractul din 11 noiembrie 2009; G.E. și Z.D. au închiriat o suprafață indiviză neprecizată în contractul din 10 octombrie 2009, dar în fișa de calcul este indicată suprafața de 94,6 mp.

În vederea identificării suprafeței de teren a imobilului situat în municipiul Constanța, pe care sunt amplasate construcțiile (suprafață construită la sol), anexe gospodărești (magazii, beci, garaje, bucătărie) și a curții, care asigură utilizarea și exploatarea normală a locuințelor și anexelor gospodărești, (accesul la locuință), utilitățile aliate pe acest teren, fluxurile de circulație pentru accese și traseele instalațiilor sanitare, gaze, electrice, canalizare, etc. în funcție de poziția ccior patru unități locative deținute de pârâți, s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Precedând la identificarea imobilului situat în Constanța, jud. Constanța, expertul a constatat că acesta este format din suprafața totală de teren de 421,26 mp, ce a fost identificată în limitele notațiilor date de pct. A-B-C-D-A, reprezentând delimitările întregului imobil față de vecinătăți, pe care este amplasată o construcție de tip parter și etaj parțial, având destinația de locuință, precum și alte construcții anexe cu diferite destinații, ce au fost executate fie cu materiale durabile, fie pe structură de lemn și cu pereții din scândură sau O.S.B. (placă de material lemnos presat). Expertul desemnat de instanță a considerat că nu au fost edificate, conform celor patru contracte de vânzare-cum parare încheiate cu R.A.E.D.P.P.

Constanța, construcțiile reprezentând: holul 4, cu o suprafață construită de 10,48 mp, aflat în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș. și care a fost edificat cu fundație din beton, zidărie din B.C.A. și tâmplârie din PVC cu geam termopan; magazia de lemn, cu o suprafață construită de 6,04 mp, situată lângă bucătăria de vară și aflată în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș.; garajul auto cu o suprafață construită de 16,70 mp, aflat în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș., indicate în anexa nr. 7 a lucrării a raportului de expertiză. A fost precizată suprafața construită a construcției cu destinația de locuință, ce a fost înstrăinată de R.A.E.D.P.P.

Constanța celor patru foști chiriași, și care măsoară, în totalitate, 194,58 mp, la care se adăugă suprafața magaziei de 11,18 mp, conform titlului de proprietate, și de 14,28 mp, ce a fost vândută fostei chiriașe G.M., precum și suprafața construită a bucătăriei de vară de 10,40 mp, ce a fost înstrăinata drept magazie către P.l. și P.Ș., conform anexei nr. 1. Expertul a apreciat că terenul necesar utilizării pârtilor de construcții dobândite de către cei patru proprietari, este alcătuit din suprafața ocupata la sol a celor patru unități locative, împreună cu părțile de construcții anexe, ce au fost dobândite prin efectul Legii nr. 112/1995 de Ia R.A.E.D.P.P.

Constanța și care, împreună, formează curtea imobilului, care, la rândul ei, este brăzdată de rețelele subterane ce alimentează utilitățile spațiilor locative și care poate fi identificată în limitele notațiilor date de pct. A-6-5-4-3-2-1-D-A, conform anexei nr. 8. În aceste condiții, s-a concluzionat, în urma analizei poziționării celor patru unități locative, în configurația construcției cu destinație de locuință, cât și a poziționării construcțiilor anexe pe amplasamentul imobilului, că nu se pot individualiza accese separate de la calea publică către intrările părților de construcții aflate în proprietatea celor patru proprietari, deoarece fluxurile de circulație spre intrările locuințelor și construcțiile anexe se întretaie în cadrul curții imobilului.

Deși expertul a specificat că anumite dependințe, indicate în anexa 7 a suplimentului, nu sunt menționate în cele 4 contracte de vânzare-cumpărare, instanța a arătat că, potrivit conținutului „fișei clădirii", sunt indicate drept „anexe gospodărești" un garaj și 2 magazii, în suprafață totală de 117 mp, în acest context, s-a apreciat că adevăratele „construcții noi" sunt doar magazia de 6,04 mp și holul edificat de pârâții P., prin refacerea marchizei. Aceste constatări, unite cu cele ale expertului, rezultând din așezarea construcțiilor pe teren, fac imposibilă restituirea in natură a vreunei suprafețe de teren, atâta timp cât nu s-au putut individualiza accese separate de la calea publică pentru fiecare dintre cele patru unități locative, deoarece fluxurile de circulație către intrările locuințelor și a construcțiilor anexe se întretaie.

Astfel, după cum a stabilit Înalta Curte în jurispmdența sa constantă, instanța de apel a arătat că „faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanților' 1 , atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea unor nevoi ale proprietarului noii construcții, față de care reclamanții nu pot invoca pretenții de restituire in natură. Înalta Curte apreciază că „este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber" și „teren liber ee poate ii restituit In natură", știut fiind că „posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale". Concluzia expusă de către instanța supremă, din perspectiva Legii nr. 10/2001 care, deși folosește destui de frecvent sintagma „teren liber" (art. 7 alin. (1), art. 10, art. 2), nu o definește, iar H.G.

nr. 250/2007 nu cuprinde decât soluții particulare ale unor situații concrete în care s-ar putea găsi terenul preluat abuziv - este pe deplin explicabilă și prezentei acțiuni în revendicare formulate de reclamanți.

Astfel, trebuie subliniat că sintagma „teren liber" nu poate avea niciodată înțelesul restrâns ca „teren pe care nu sunt edificate construcții", deși în art. 10 din Legea nr. 10/200.1 pare să se facă o distincție antinomică între „teren liber" și „teren ocupat de construcții/teren pe care s-au edificat construcții". Aceasta pentru că, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o aplicare a noțiunii autonome - specifică nu doar legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, ci tuturor situațiilor în care, ca și Legea nr. 10/2001 este posibilă restituirea în natură, această măsură este obligatorie doar pentru terenul liber, din punct de vedere juridic, iară ca înțelesul expresiei să rezulte din simpla interpretare literală a termenilor care o alcătuiesc.

Prin dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interesează pricina de față, pentru că pârâții au devenit proprietari ai locuințelor în baza Legii nr. 112/1995, s-a stabilit că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul celui din urmă act normativ, cu modificările ulterioare. Pentru explicitarea conținutului acestei dispoziții, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost completate cu art. 17 pct. 3 prin care, prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege atât terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.

Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Adăugând la suprafața ocupată de construcții noi, care înseamnă, efectiv, amprenta pe sol a construcțiilor, a suprafețelor afectate servitutilor legale și a suprafețelor destinate amenajărilor de utilități publice, legiuitorul dă impresia că omite situațiile în care, pe terenul preluat abuziv, care este administrat de unitățile deținătoare, un terț dobândește proprietatea unei construcții, iar dreptul său nu poate fi pus la îndoială. Dispozițiile art. 7 alin. (5) dlin Legea nr. 10/2001 reglementează un exemplu de situație în care terenul nu este liber, iar, în ceea ce privește noile construcții autorizate, în acest act normativ nu se face distincție între titularul dreptului de proprietate, acestea fiind unități deținătoare sau un terț, motiv pentru care nici interpretul nu poate să o facă.

Este însâ reglementată doar situația amenajărilor de utilitate publică, care. prin definiție, aparțin unei entități dintre cele enunțate la art. 21 alin. (1), dar nu și ipoteza terțului care, pentru a se putea „bucura" de bunul său trebuie să aibă și folosința unui teren, aspect ce nu poate fi încadrat nici în categoria „amenajări de utilități publice" și nici în cea a „servitutilor legale". Rațiunea care a condus la instituirea excepției de la restituirea în natură a terenului aferent imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este pe deplin aplicabilă și împrejurării în care un terț dobândește proprietatea unei construcții de pe terenul preluat abuziv, pentru că, dobândind proprietatea construcției, printr-un aci.

a cărui legalitate nu mai poate fi contestată sau într-un mod originar, prin edificare autorizată, titularul acestui drept trebuie să aibă posibilitatea deplinei exercitări a atributelor acestuia, în special usus fructis. Imposibilitatea restituirii în natură rezultă din perspectiva folosinței ia care cei patru proprietari ai locuințelor și anexelor sunt îndreptățiți și care include justa utilizare a acelor patru unități locative, ceea ce înseamnă atât existența unor suprafețe aferente imobilelor împrejurul acestora și posibilitatea folosirii anexelor (fie că ele sunt indicate sau nu în titlurile de proprietate) cu utilizarea căilor de acces de pe strada Sarmisegetuza, cât și o lesnicioasă legătură în corpul de locuințe și cel conținând garaje și magazii.

Acest aspect denotă că nu se poate acorda, în natură, apelanților, o suprafață de teren care s-ar găsi între cele două edificii. Instanța de apel a reținut că nu se poate restitui în natură nici suprafața de teren cuprinsă între pct. 1-2-3-4-5-6-B-C-1 identificată în anexa 8, în suprafață de 77,61 mp, pentru că buna administrare a clădirii impune existența unei suprafețe de teren libere, care să permită, inclusiv, accesul unor mijloace de stingere a incendiilor, conform dispozițiilor art. 24 lit. b) din H.G. nr. 525/1996.

Curtea a avut în vedere că terenul trebuie să respecte un procent de ocupare, în eventualitatea solicitării unei autorizații pentru executarea construcțiilor cu o anumită orientare fata de punctele cardinale, o distanță minimă obligatorie față de limitele laterale și posterioare ale parcelei, distanță pe care, oricum, determinarea expertului nu o respectă pentru că, de-a lungul liniilor 5-4, 4-3 și 2-1, hotarul este indicat chiar pe zidurile construcțiilor proprietatea pârâților. Cum restituirea construcțiilor nu mai este în discuție, iar pentru teren, s-a demonstrat că nicîo suprafață nu este liberă juridic, instanța de apel a apreciat că, pentru întreg imobilul, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 247/2005, Titlul VIl, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare.

Față de menținerea acestei dispoziții, stabilită în judecarea anterioară a apelurilor, criticată inclusiv în recursul reclamanților, și înlăturată de Înalta Curte, instanța a arătat că s pentru terenul în suprafață de 426,6 mp și construcții, înstrăinate pârâților, situate în Constanța, jud. Constanța, reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform legii speciale, urmând ca Municipiul Constanța, prin primar, care este proprietarul terenului și care a înstrăinat cele patru locuințe, în virtutea calității sale de unitate deținătoare, să facă propunerea motivată prevăzută de legea specială. Împotriva acestei, decizii au formulat recurs, în termen legal, reclamanții Z.H.A., S.C.M.

și M.C., solicitând admiterea căii de atac exercitate și modificarea hotărârii atacate. În motivare, recurenții-recîamanți au arătat că instanța de apel a respins cererea în revendicare a terenului și a construcției, în condițiile în care naționalizarea s-a făcut pentru o parte din acest edificiu, în care nu este inclus terenul. De asemenea, au specificat că, în mod greșit, Curtea a reținui buna-credință a pârâților, în ceea ce privește încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest sens, în cauză, este relevantă junsprudența Curțn Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu privire la dreptul unui proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale fiind principiul securității raporturilor juridice.

De asemenea, recurenții-recîamanți au criticat decizia pronunțată de instanța în apel, întrucât aceasta a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, care, de fapt, nu sunt incidente în cauză. In acest sens, au arătat că demersurile actuale de recuperare a bunului reprezintă consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă de către stat și prin vinderea acestuia către terți, în absența oricărei reparații concrete a prejudiciului pe care l-au suferit, care să pună capăt acestei încălcări. în opinia recurenților-reclamanți, în mod greșit, instanța de apel a ignorat faptul că aceștia sunt deținăiorii unui titlu asupra imobilului, reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare, și că dispun, sub acest aspect, de un bun, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În același context, recurenții-reclamanți au precizat că, în ceea ce îi privește, singura măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate, rezultată din vânzarea imobilului către chiriași, este restituirea în natură a acestuia. Pe de altă parte, au menționat că, în condițiile în care intimații-pârâți nu au sesizat instanța cu o cerere de chemare în garanție a statului, aceștia nu sunt împiedicați să solicite dezdăunarea cu privire ia bunul de care au fost evinși, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ. Prin urmare, în raport de aceste considerente, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea cererii în revendicare imobiliară, și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu, O altă critică formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel constă în faptul că aceasta a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 480 C. civ.

în acest context, recurenții-reclamanți arată că titlul lor este mai bine caracterizat decât cel al pârâților, acesta constând într-un contract de vânzare-cumpărare autentic, transcris în Registrul de transcripțiunt aflat la grefa Tribunalului Constanța, pe când titlurile pârâților provin de la un nan dominus, respectiv Statul, care l-a preluat, în parte, în mod abuziv. Din această perspectivă, instanța de apei a reținut, în mod greșit, că titlul exhibat de către pârâți este preferabil celui deținut de către reclamanți. Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei pronunțate în apel și din perspectiva încălcării dispozițiilor ari.304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în ceea ce privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului.

Această măsură se impunea în raport de faptul că imobilul este ocupat de construcții ușoare, demontabile, în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nu au fost autorizate, iar cele care sunt menționate, parțial, în conținutul convențiilor, sunt atribuite în folosință, aspect care, în principiu, nu ar îngrădi restituirea în natură. În același context, au fost aduse critici situației de fapt reținute în suplimentul Ia raportul de expertiză efectuat In cauză, fiind invocate dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată, recurenții-reclamanți au contestat și concluziile expertului, menționate în suplimentul la raportul de expertiză, cu privire la suprafața de teren deținută de către pârâții P.l.

și P.Ș. și a celei înstrăinate de către R.A.E.D.P.P. celor 4 chiriași, arătând că expertul nu a măsurat suprafața la sol a construcției cu destinația de locuință, care este, în realitate, de 140 mp și nu de 208, 87 mp. Recurenții-reclamanți au mai susținut, în motivele de recurs, că hotărârea instanței de apei este contradictorie, întrucât, pe de o parte, Curtea a reținut concluziile expertului din raportul de expertiză, care a specificai că anumite dependințe nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, pentru ca, ulterior, să revină asupra soluției și să menționeze că opinia expertului trebuie temperată, din perspectiva conținutului fișei clădirii, ajungând în final, ia concluzia că suprafețele anexe aparțin proprietarilor construcției, fiind astfel imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren, în condițiile în care anexele nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, recurenții-reclamanți au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciind că instanța a pronunțai o hotărâre eu nerespectarea principiului oralității, astfel că, după depunerea raportului de expertiză și a suplimentului la acesta la dosar, instanța nu a pus în discuția părților obiecțiunile formulate, cu atât mai mult cu cât reclamaseră erori grave, declarații false consemnate de către expert, care au condus la respingerea cererii de restituire în natură a terenului, in condițiile în care anexele nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Prin criticife formulate, recurenții-pârâți au contestat și concluziile raportului de expertiză, efectuat de expertul B.E., care nu avea competența de a întocmi raportul de expertiză topografică, fiind specialist în construcții civile, aspect relevat chiar de acesta, în cuprinsul lucrării.

Din acest motiv, neavând instrumentele necesare efectuării măsurătorilor, a stabilit suprafața la doar patru laturi ale terenului, deși acesta avea cinci, iar la sol construcția cu destinația de locuință, nu a fost măsurată. In opinia recurenți lor-reclamanți, subsolul numit impropriu beci, poate fi restituit în natură, întrucât, din suprafața de aproximativ 98 mp s-a vândut doar 6 mp. în ceea ce privește fluxurile de intrare, acestea nu au fost în mod corect determinate, deoarece pârâtul R.A. are acces la imobil și din str. O., iar pârâții P.I. și P.Ș. au, în prezent, două intrări. Din această perspectivii, expertul l-a împroprietărit pe chiriașii-cumpărători, cu anexe care nu. făcut obiectul vânzării potrivii Legii nr. 112/1995, ajungând la concluzia eronată că este necesar ca accesul la imobil să se facă potrivit concluziilor menționate în cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză.

Referitor la rețelele de apă, canalizare, gaze și electricitate, recurenții-reclamanți au arătat că expertul le-a stabilit oehiometrsc, întrucât im există documente care să ateste poziționarea acestora. Raportul de expertiză întocmit de expertul B.E. a produs consecințe juridice, în sensul că a stat la baza formării convingerii instanței de apel. Acesta cuprinde date false, pe care recurenții-reclamanți le-au învederat instanței de apel, prin formularea obiecțiuniior, însă acestea nu au fost puse în discuția părților. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Intimații-pârâți P.I., P.Ș., G.M., G.M., G.D. și G.C. au formulat întâmpinare. solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Examinând recursul in raport de crîticile formulate și de dispozițiile legale incidente în cauză, înalta Curte constată următoarele: Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate de intimații-pârâți P.l., P.Ș., G.M., G.D., a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, întrucât motivele de recurs se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din actul normativ menționat.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenții-reci amanți și-au fundamentat recursul, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când decizia pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin urmare, în raport de prevederile legale mai sus menționate, două sunt ipotezele în care decizia pronunțată în apel poate fi modificată, și anume atunci când considerentele acesteia nu permit identificarea normelor juridice, care susțin rezolvarea dată litigiului sau când aceasta nu este motivată în drept, precum și în cazul în care inst