ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2348/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2348/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

După deliberare, asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța la 05 octombrie 1999, sub nr. 43221112013,

reclamanții Z.A.H., Z.J., M.C. și Z.N.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P. și

R.A.E.D.P.P. Constanța, în principal, obligarea pârâților să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcție,

situat în Constanța, județul Constanța; în subsidiar, au solicitat obligarea

acestora la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de circulație a

imobilului.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ.

În

motivare, reclamanții au arătat, în esență, că sunt moștenitorii autorilor Z.M.

și C., al căror imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950,

titlul statului nefiind valabil pentru lipsa identității între persoana celui

de la care s-a preluat bunul și adevărații proprietari ai acestuia, care erau

exceptați de la naționalizare.

Prin

cererea formulată la data de 08 noiembrie 1999, reclamanții au modificat

acțiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înțeleg să se

judece, în contradictoriu, și cu pârâții Consiliul Local Constanța și

Municipiul Constanța. De asemenea, după întocmirea raportului de expertiză

privind identificarea imobilului, la data de 21 februarie 2000, reclamanții

și-au modificat din nou acțiunea, înțelegând să-i cheme în judecată și pe

pârâții R.A., G.M., P.l. și Z.V., dobânditorii imobilului în baza contractelor

de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996. La acest termen

de judecată, pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și

R.A.E.D.P.P. Constanța au invocat excepția lipsei calității lor procesual

pasive, motivând că nu au deținut bunul în administrare.

Prin

întâmpinarea formulată la data de 07 ianuarie 2000, pârâtul Statul Român a

invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, calitate care ar

aparține numai unității administrativ teritoriale ce arc bunul în proprietate;

pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât bunul

a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

La data

de 17 aprilie 2000, pârâtul R.A. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii în revendicare în cazul în care, în cauză, se va

face dovada că reclamanții nu se încadrau în categoria persoanelor exceptate de

la naționalizare. Totodată, a mai formulai și o cerere de chemare în garanție a

Statului Român, Consiliului Local Constanța, Municipiului Constanța și a

R.A.E.D.P.P. Constanța pentru ea, în cazul admiterii acțiunii în revendicare,

aceștia să fie obligați să pună la dispoziție un imobil similar celui cumpărat

sau la plata contravalorii unui bun identic.

Prin

întâmpinarea formulată la data de 15 mai 2000, pârâții P.I, G.M. și Z.V. au

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în considerarea faptului

că sunt cumpărători de bună-credință. Simultan, au chemat în garanție Statul

Român, prin M.F.P., Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al

Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța pentru ca, în situația în care

vor cădea în pretenții, să se dispună obligarea acestora să le pună la

dispoziție un imobil similar sau să le plătească contravaloarea unui imobil

identic, la prețul de circulație. De asemenea, pârâții au solicitat și

instituirea unui drept de retențîe, în favoarea lor.

La data

de 22 ianuarie 2001, pârâta R.A.E.D.P.P, Constanța a chemat în garanție

Administrația Financiară și Statul Român pentru ca, în eventualitatea în care

acțiunea reclamanților ar fi admisă, să fie obligați Ia restituirea procentului

de 99% din prețul actualizat la data efectuării plății.

Prin cererea

precizatoare formulată la data de 19 martie 2001, reclamanții au arătat că

înțeleg să-și restrângă cererea la acele părți din imobil, care nu au fost

vândute către chiriași în baza Legii nr. 112/1995 și că, pentru părțile din

imobil care au fost înstrăinate pârâților P.I., G.M., Z.V. și R.A. renunță la

judecată, înțelegând să uzeze calea procedurală instituită de Legea nr.

10/2001.

La data de 18

aprilie 2001, reclamanții au formulat o cerere de suspendare a pricinii în

temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care a fost admisă de

către instanță prin încheierea de la aceeași dată.

Instanța

de fond a mai reținut că reclamantul Z.J. a decedat la data de 15 decembrie

2004, drepturile sale procesuale fiind transmise fiicei acestuia, S.C.M.. De

asemenea, pe parcursul desfășurării procesului, respectiv la data de 14 martie

2007, a decedat și pârâta Z.V., fiind atestați ca unici moștenitori legali ai

acesteia numiții G.E. și Z.D., care au preluat, în această calitate, drepturile

procesuale ale defunctei.

Prin

precizările depuse la dosarul cauzei, ia data de 12 octombrie 2007, numitul

Z.A.H., în numele tuturor reclamanților, în temeiul prevederilor art. 12 și

art. 13 din Legea nr. 112/1995, a solicitat constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare ale pârâților R.A., G.M., P.l. și Z.V., precum și

restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcții, situat în

municipiul Constanța, jud. Constanța, față de care instanța de fond, în temeiul

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., a reținut că nu poate fi primită.

Prin sentința

art. 136 din 15 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă,

a fost respinsă, ca

nefondată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Statul Român,

prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța, prin primar; a fost admisă acțiunea

principală și, în consecință, pârâții au fost obligați să lase reclamanților,

în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren și

construcție, astfel cum a fost identificat prin raportui de expertiză efectuat

în cauză; au fost admise toate cererile de chemare în garanție, așa cum au fost

formulate.

împotriva

acestei sentințe au formulat apel pârâții P.l., G.M., Z.D., G.E. și R.A., prin

care au criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând modificarea acesteia, având în vedere că hotărârea a fost pronunțată

în contradictoriu cu Z.V. și Z.J., care au decedat.

Sentința

pronunțată de instanța de fond a fost atacată cu apel și de pârâții Consiliul

Local Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, care au invocat, de

asemenea, lipsa capacității de folosință a defunctului Z.J., iar pe fond, a

arătat că, în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare, deoarece bunul

a fost preluat cu titlu valabil.

Și pârâtul

Statul Român a criticat hotărârea pronunțată în fond, solicitând modificarea

acesteia și respingerea acțiunii formulate împotriva sa, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea

din data de 07 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța a dispus înaintarea

cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, în baza

dispozițiilor alin. (2) din Legea nr, 219/2005, cauza fiind înregistrată pe

rolul acestei instanțe sub nr. 350/115/2009.

Prin

decizia nr. 192 din 23 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța,

secția civilă, au fost admise

apelurile declarate de pârâții R.A., G.M., P.l., Statul Român, prin M.F.P.,

Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, G.E. și Z.D.; a

fost

desființată sentința, iar cauza a fost

trimisă, spre rejudecare, instanței de fond.

Astfel,

dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.

5549/118/2009, La data de 23 septembrie 2009, reclamanții Z.A.H., S.C.M. și

Z.N. au precizat cadrul procesual pasiv, în raport de obiectul acțiunii în

revendicare, care vizează leren și construcție și, la data de 14 octombrie

2009, au solicitat chemarea în judecată și a pârâtei P.Ș. La aceeași dată,

pârâții P.I., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D. au precizat cererea de chemare în

garanție ca fiind îndreptată doar împotriva Statului Român, prin M.F.P., pentru

ca acesta să răspundă pentru evicțiune.

La

rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța și-a reafirmat susținerile față de

excepția lipsei calității procesuale pasive, referitor la cererea privind

revendicarea construcției, iar, în raport de precizările formulate de pârâții

persoane fizice cu privire la cererea de chemare în garanție, a solicitat ca

instanța să ia act că această solicitare formulată de acest pârât, în primul

ciclu procesual, a rămas fără obiect.

Prin

sentința nr. 1345 din data de 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanta,

secția civilă, a admis excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a respins, ca nefondată,

acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanții Z.A.H., Z.N., S.C.M.

și M.C., formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin

primar, Consiliul Local Constanța, P.l., P.Ș., R.A., G.M., G.E. și Z.D.; a

admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la

plata către reclamanți a despăgubirilor echivalente valorii de circulație a

imobilului situat în str. S., compus din teren, în suprafață de 426,60 mp și

construcții, stabilită ia data executării prezentei hotărâri; au fost respinse

cererile de chemare în garanție formulate de pârâții R.A., G.M., G.E., P.l., P.Ș.

și de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța; au fost obligați reclamanții la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 lei către pârâții P.l., P.Ș., R.A.,

G.M., G.E. și Z.D., la suma de 595 lei către pârâtul Consiliul Local Constanța,

iar către R.A.E.D.P.P. Constanța la plata sumei de 300 lei.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța a reținut că imobilul în litigiu, compus din

teren în suprafață de 426, 60 mp și construcție alcătuită din 6 camere, hol,

două marchize, baie și beci, formând lotul 22 din careul 201, a fost dobândit,

în proprietate, de autorii reclamanților C.C.Z. și M.Z., conform sentinței

civile nr. 329 din 12 decembrie 1946. pronunțată de Tribunalul Constanța.

Ulterior, acesta a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, la

poziția 144, figurând ca proprietar, C.Z.

Această preluare

a fost calificată de Tribunal ca fiind abuzivă deoarece Decretul nr. 92/1950

contravenea atât dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Constituția României din

1948, cât și prevederilor art. 481 C. civ. Acesta nu a reprezentat un titlu

valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să

opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților

în cel al statului. Mai mult, la data naționalizării, titularii dreptului de

proprietate al imobilului erau autorii reclamanților, iar nu persoana

menționată, în mod eronat, în anexele Decretiiiui nr. 92/1950, motiv pentru

care s-a considerat că măsura naționalizării a fost nelegală,

Pentru a

ajunge îa concluzia netemeiniciei acțiunii în revendicare, instanța de fond a

procedat la compararea titlurilor exhibate de părți și a dat eficiență

principiului validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimata în

adagiul error communis facit jus și a apreciat că, în acțiunea în revendicare,

triumfe pârâții care, având calitatea de chiriași ai apartamentelor la data

apariției Legii nr. 112/1995, au achiziționat cu bună credință locuințele,

merezându-se în aparența de proprietar a statului și contractând cu

certitudinea că transmîțătorul avea, la momentul încheierii actului, calitatea

de proprietar al bunului înstrăinat.

Tribunalul a

constatat că restituirea în natură a construcției dobândite de pârâți cu bună

credință nu mai este posibilă, situație în care a apreciat că reclamanții sunt

privați de dreptul lor de proprietate asupra acesteia, iar pentru acoperirea

prejudiciului astfel creat simt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a

imobilului înstrăinat. Potrivit dispozițiilor art. 26 ultimul alin. din Legea

nr. 112/1995 și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, s-a

reținut că aceeași soluție se impune și în privința terenului în suprafață de

42.630 mp, pe care este situată construcția înstrăinată chiriașilor, care au

vocație legală la dobândirea dreptului de proprietate și asupra terenului care

nu poate fi restituit în natură reclamanților.

Constatând că

preiuarea imobilului s-a făcut printr-un act abuziv, instanța de fond a stabilit

o obligație de dezdăunare în sarcina Statului. apreciind că repararea

prejudiciului, creat reclamanților, poate fi realizată doar prin acordarea

despăgubirilor, care să asigure un echilibru just între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele de salvgardare aîe drepturilor

fundamentale ale persoanei.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.H.A., Z.N. și S.C.M. prin care

au susținut că prima instanță nu a aplicat regulile de analiză a titlurilor în

cadrul acțiunii în revendicare și a apreciat, greșit, că titlul pârâților este

preferabil. De asemenea, și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, a formulat apel, prin care a arătat, printre altele, că nu are

calitate procesuală pasivă, aceasta revenind Municipiului Constanța, deoarece,

potrivit prevederilor art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin.

(1) lit. a) pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, art. 135 din Constituția României și

H.G. nr. 113/1992, M.F.P. reprezintă interesele statului în justiție în

litigiile ai căror obiect îi formează bunurile din domeniul public de interes

național, iar imobilul în litigiu figurează ca parte a patrimoniului unității

administrativ teritoriale.

În

cursul judecății apelului, respectiv la 13 august 2010, reclamantul Z.N. a

decedat, caîitatea procesuală a acestuia fiind transmisă succesoarei sale, Z.E.A.,

soție supraviețuitoare, care a fost introdusă în cauză.

Prin Decizia nr.

12/C din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelurile formulate de reclamanții Z.H.A., Z.E.A.,

M.C. și S.M. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Constanța; a schimbat, în parte, sentința și a obligat pe pârâții Municipiul

Constanța și Consiliul Local Constanța să restituie reclamanților, în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 250,12 mp, situat în

Constanța, jud. Constanța, identificat prin expertiza efectuată de expertul

I.T.; totodată, a obligat pe pârâtul Statul Român la despăgubiri conform

Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 176,48 mp

și pentru construcțiile înstrăinate pârâților, conform Legii nr. 112/1995,

menținând restul dispozițiilor sentinței.

În

motivare, instanța de apel a reținut că principiul validității aparenței in

drept și statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunci-credințe a

chiriașilor cumpărători ai bunului, la momentul perfectării contractului de

vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, au fost corect dezlegate de

instanța de fond.

Curtea a

apreciat că reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar astfel după

cum a reținut șî instanța de fond, în absența oricărei tulburări din partea

adevăraților proprietari, intervenită până la momentul mstrăinării bunului,

chiriașii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului

statului, care

}

în mod public și neechivoc, era cunoscut ca fiind

titularul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Critica

referitoare la compararea titlurilor a fost considerată ca ne fondată,

rețlnându-se că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul

proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului, este preferat cel

din urmă, soluția fiind impusă de asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice, cu valoare de principiu, și nu de o analiză

simplista a metodelor de comparație, relevate în doctrină, în materia

revendicării imobiliare și nu într-un act normativ,

Cu privire la

motivul de apel formulat de către reclamanți, referitor la terenul aferent

construcțiilor înstrăinate, s-a arătat ca prima instanță a apreciat corect

incidența în speță a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 12/1995, însă a

aplicat trunchiat această normă, iară să stabilească, în concret, dacă bunul,

în întregime, nu mai poate fi restituit în natură reclamanților sau dacă există

porțiuni din imobil care îndeplinesc condiția de a nu fi grevate de contractele

de înstrăinare încheiate cu pârâții și care ar putea fi astfel restituite.

S-a mai

reținut că, prin contractele de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995, în lunile septembrie și decembrie 1996, pârâții au dobândit un

drept de proprietate asupra apartamentelor deținute cu contract de închiriere,

în timp ce terenul aferent acestor apartamente nu a tacul obiectul vânzării

conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din interpretarea dispozițiilor arî.26,

ultimul alineat, din aceiași act normativ, și din art. 37 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. l 12/1995, Curtea a stabilit că, în

virtutea legii, cumpărătorii construcțiilor dobândite în baza acestui act

normativ devin și proprietarii terenurilor aferente acestora, situația acestui

drept urmând a li rezolvată, ulterior,pe cale administrativă, respectiv prin

ordin al prefectului, conform art. 36 din Legea nr. 8/1991.

Pentru a

ajunge la concluzia restituirii unei porțiuni de teren de 250,12 mp,

identificată prin expertiză ca fiind suprafață liberă de construcții, instanța

de apel a amintit că noțiunea de „suprafață aferentă construcției vândute"

nu a. fost definită de legiuitor în cuprinsul art. 26 din Legea nr. 112/1995,

iar în vederea determinării acestor suprafețe, instanțele trebuie să aibă în

vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a

construcției, dobândite prin cumpărare.

Curtea

de Apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român este nefondat, prin prisma

negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu, deoarece se

ignora că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de

către staî și că într-o asemenea speță, nu se ridică doar problema titlului cel

mai bine caracterizat, ci și a atenuării consecințelor juridice ale actului

nelegaî al statului și a respectării jurisprudenței C.E.D.O. privitoare la

existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului

securității raporturilor juridice.

Instanța de

apel a mai arătat, referitor la normele speciale în legătură cu procedura de

acordare a .despăgubirilor cuvenite reclamanților că, pentru plata

despăgubirilor bănești stabilite în cadrul procedurilor de restituire a

imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglememat un sistem unitar de

evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Existența unei proceduri speciale prin care statul a înțeles să despăgubească

foștii proprietari determină, în aplicarea regulii specialia generalibus

derogant, ca și despăgubirile stabilite în echivalent pentru imobilul preluat,

în mod abuziv, de la autorul reclamanților și nerestituit în natură să urmeze

aceeași procedură specială instituită prin Legea nr. 247/2005, așa cum

întemeiat a solicitat pârâtul.

Împotriva

deciziei mai sus menționate, au formulat recurs reclamanții Z.A.H., M.C., Z.E.A.

și S.M.C. și pârâtul Statul Român, prin care au criticat hotărârea instanței de

apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia

nr. 4634 din data de 20 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civila, a admis recursurile

formulate de reclamanții M.C., S.C.M., Z.E.A. și Z.A.H., de pârâții G.C., G.M.,

C.M., P.I., P.Ș., R.A. și Z.D. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. Constanța și, casând Decizia nr. 12/C din 19 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță de apel.

Referitor

Ia recursul reclamanților, Înalta Curte a stabilit că, în mod corect a fost dezlegată

problema bunei-credințe a chiriașilor cumpărători, iar consecința firească a

fost constatarea justă că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este

paralizată prin opunerea titlului subdobânditorului de bună-credință, în

aplicarea principiului securității circuitului civil și al stabilității

raporturilor juridice, astfel că existența în patrimoniul pârâților a unui

„bun" în sensul Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 1 se opune admiterii

acțiunii în revendicare și restituirii bunului fostului proprietar.

Instanța

a respins, ca nefondaîe, criticiie reclamanților vizând soluționarea greșită a

acordării despăgubirilor prin echivalent, deoarece, constatau du-se

imposibilitatea restituirii în natură a unei părți din imobil, cadrul normativ

adecvat al reparației ce poate fi oferit este cel creat prin Legea nr. 10/2001,

soluția instanței de apel fiind apreciată drept greșită doar atunci când

stabilește că debitorul obligației este Statul Român.

În legătură cu

aceste despăgubiri, Înalta Curte a reținu! că, deși instanța de apel a

constatat, în mod corect, incidența Titlului Vii din Legea nr. 247/2005, în

același timp, a ignorat conținutul procedurii de acordare a despăgubirilor

conform acestui act normativ, deoarece, Statului, prin M.F.P., îi incumbă obligația

acordării măsurilor reparatorii prin echivalent numai în ipoteza descrisă de

prevederile ari.28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv, atunci când

unitatea deținătoare nu este identificată, situație care nu se regăsește în

speță.

Pentru admiterea

parțială a recursului Statului Român, instanța a stabilit că acest pârât, avea

calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, dar numai sub aspectul

verificării nevalabilității preluării bunului, la momentul preluării abuzive a

imobilului, prin aplicarea decretului de naționalizare. Soluționarea cererii

privind restituirea, prin echivalent, a imobilului nu se poate face în

contradictoriu cu acesta,

Înalta Curte a

admis în întregime recursul pârâților P.l., P.Ș., G.M., G.M., G.C., Z.D. și R.A.

apreciind că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a noțiunii de „teren

aferent" când a dispus restituirea în natură a suprafeței de 250,12 mp,

deoarece, prin raportare doar la suprafața apartamentelor vândute fiecărui

pârât, instanța a ignorat conținutul contractelor de vânzare-cumpărare din care

rezultă că au făcut obiectul înstrăinării către aceștia și unele dependințe.

S-a subliniat că nu s-a determinat ce înseamnă, raportată cauzei, sintagma de teren

aferent pentru că, deși pornește de la premisa corectă că aceasta presupune

asigurarea unei utilizări, normale a locuinței, se reduce noțiunea la terenul

efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării

normale, nici măcar asigurării accesului la locuință.

În

aceste condiții, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare,

instanței de apel în vederea corectei soluționări a cererii de acordare a

despăgubirilor, ca reparație prin echivalent pentru terenul imposibil de

restituit în natură, sub aspectul debitorului acestei obligații și pentru

administrarea unor probe suplimentare, (expertiză de specialitate), pentru

determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr.112/1995

trebuie considerat ca fiind înstrăinat odată cu construcția, ținându-se seama

de accepțiunea dată acestei noțiuni, ca reprezentând terenul necesar bunei

exploatări a construcției, potrivit art. 7.3. din O.G. nr. 923 din 1 septembrie

2010.

În re

judecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța din  data

de 04 iulie 2012, sub nr. 5549/118/2009.

Prin Decizia nr.

25/C din data de 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apei Constanța, secția

I civiiă,

a fost respins,

ca nefondat, apelul formulat de reclamanții Z.H.A., Z.E.A., M.C. și S.M.C.; a

fost admis apeiul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Constanța; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că pârâtul

Municipiul Constanța, prin primar, a fost obligat să facă propunere de

despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul

situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 426 mp și construcții; au

fost menținute restul dispozițiilor sentinței; a fost admisă cererea expertului

B.E., intimații-pârâți, persoane fizice, fiind obligați la plata

diferenței de onorariu de expert, în cuantum de 500 lei.

În

raport de îndrumările deciziei de casare, instanța de apel a apreciat că

rejudecarea vizează, exclusiv, soluționarea problemelor privind acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005 și posibila restituire în natură a unei suprafețe de teren, respectiv,

întinderea acestei suprafețe în funcție de determinarea, în concret, a

semnificației noțiunii de „teren aferent.

De aceea, în

raport de precizările expuse în Decizia nr. 634 din 20 iunie 2012, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că au intrat în autoritatea

lucrului judecat, următoarele aspecte: buna-credință a cumpărătorilor, foști

chiriași; imposibilitatea restituirii în natură a construcțiilor cumpărate prin

contractele de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, din 27 septembrie

1996, din 30 septembrie 1996 și din 27 decembrie 1996; dreptul reclamanților la

măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII al Legii nr. 47/2005 pentru aceste

imobile și existența calității procesuale pasive a Statului Român, exclusiv în

demersul ce viza stabilirea caracterului abuziv al preluării, dar care nu face

obiectul rejudecării, nu și solicitarea de măsuri reparatorii, dacă acestea se

vor acorda în alt temei decât cel reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În ceea

ce privește aspectele supuse analizei, constând în stabilirea debitorului

obligației de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și în determinarea

terenului aferent construcțiilor înstrăinate. instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 1941 și transcris la

Tribunalul Constanța sub nr. 1825/1941, numiții Z.C. și Z.M. au dobândit

dreptul de proprietate asupra lotului 22, din careul 201, de 426,6 mp și

construcția amplasată pe suprafața acestuia, compusă din 6 camere, hol, două

marchize, baie și beci. Conform sentinței civile nr. 329 din 12 decembrie 1946,

pronunțată de Tribunalul Constanța, acest imobil a devenit, ca urmare a

decesului numitului Z.C., coproprietatea, cu câte o cotă de VI, a numiților Z.C.

C.Z. și M.Z.

În actul de

partaj judiciar există și o descriere detaliată a imobilului. Prin Decretul nr.

92/1950, la poziția 144, anexa Constanța, figurează două apartamente, situate

în strada I.P., preluate de la Z.C. La întocmirea fișei clădirii, din 05

septembrie 1970, privind imobilul din strada S., s-a menționat că bunul a fost

preluat de stat, prin Decretul nr. 92/1950, anexa 144, în procent de 100% și că

are o suprafață construită de 249 mp, din care 214 mp folosiți pentru locuințe,

92 mp suprafață locuibilă, 57 mp, dependințe principale și 65 mp, alte

dependințe. S-a mai precizat că anexele gospodărești constau într-un garaj și 2

magazii ce ocupă un teren măsurând 117 mp

În

anexele acestei, fișe" sunt identificate clădirile principale, respectiv

parter și etaj (august 1959, fila 135 dosar rejudecare apel), și un plan de

situație, în care nu este stipulată data, dar este în mod cert anterioară

anului 1990, întrucât există o mențiune „proprietate I.G.L.",

întreprinderile de stat încetându-si activitatea odată cu apariția Legii nr.

15/1990. în cuprinsul planului este indicată, printr-o scriere ulterioară

întocmirii, suprafața de teren 435 mp și sunt desenate, pe lângă locuințe și un

garaj din scândură, o bucătărie de vară și o magazie scândură.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 numiții P.l. și Ș. au

devenit proprietarii unei locuințe situate la parter, formată din 3 camere și

hol în suprafață utilă de 46,65 mp Aceștia au primit, în folosință, pe durata

existenței construcției, suprafața de 46,65 mp teren.

Potrivit

contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, numita G.M. a

cumpărat o locuință, situată la parter, compusă dintr-o cameră, în suprafață

utilă de 32,28 mp și o magazie, primind în folosință suprafața de 32,28 mp

teren.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, numita Z.V. a

achiziționat un apartament compus din 2 camere, în suprafață utilă de 52,45 mp,

iar o suprafața corespondentă de teren i-a fost acordată în folosință.

Potrivit

contractului din 27 decembrie 1996, numitul R.A. a cumpărat de la R.A.E.D.P.P.

Constanța un apartament situat la parter, format din 2 camere, în suprafață

utilă de 28,76 mp și un beci, primind în folosință suprafața de 28,76 mp teren

aferent.

Ulterior

acestor vânzări, prin contractul din 26 mai 2009, numitei G.M. i-a fost

închiriată suprafața indiviză de 26,3 mp. Prin contractul din 24 februarie

2009, numiților P.l. și Ș. le-a fost închiriată suprafața indiviză de 81,1 mp. R.A.

a închiriat suprafața indiviză de 45,9 mp, prin contractul din 11 noiembrie

2009; G.E. și Z.D. au închiriat o suprafață indiviză neprecizată în contractul din

10 octombrie 2009, dar în fișa de calcul este indicată suprafața de 94,6 mp.

În vederea

identificării suprafeței de teren a imobilului situat în municipiul Constanța,

pe care sunt amplasate construcțiile (suprafață construită la sol), anexe

gospodărești (magazii, beci, garaje, bucătărie) și a curții, care asigură

utilizarea și exploatarea normală a locuințelor și anexelor gospodărești,

(accesul la locuință), utilitățile aliate pe acest teren, fluxurile de

circulație pentru accese și traseele instalațiilor sanitare, gaze, electrice,

canalizare, etc. în funcție de poziția ccior patru unități locative deținute de

pârâți, s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Precedând

la identificarea imobilului situat în Constanța, jud. Constanța, expertul a

constatat că acesta este format din suprafața totală de teren de 421,26 mp, ce

a fost identificată în limitele notațiilor date de pct. A-B-C-D-A, reprezentând

delimitările întregului imobil față de vecinătăți, pe care este amplasată o

construcție de tip parter și etaj parțial, având destinația de locuință, precum

și alte construcții anexe cu diferite destinații, ce au fost executate fie cu

materiale durabile, fie pe structură de lemn și cu pereții din scândură sau O.S.B.

(placă de material lemnos presat).

Expertul

desemnat de instanță a considerat că nu au fost edificate, conform celor patru

contracte de vânzare-cum parare încheiate cu R.A.E.D.P.P. Constanța,

construcțiile reprezentând: holul 4, cu o suprafață construită de 10,48 mp, aflat

în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș. și care a fost edificat cu fundație

din beton, zidărie din B.C.A. și tâmplârie din PVC cu geam termopan; magazia de

lemn, cu o suprafață construită de 6,04 mp, situată lângă bucătăria de vară și

aflată în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș.; garajul auto cu o suprafață

construită de 16,70 mp, aflat în folosința proprietarilor P.l. și P.Ș.,

indicate în anexa nr. 7 a lucrării a raportului de expertiză.

A fost

precizată suprafața construită a construcției cu destinația de locuință, ce a

fost înstrăinată de R.A.E.D.P.P. Constanța celor patru foști chiriași, și care

măsoară, în totalitate, 194,58 mp, la care se adăugă suprafața magaziei de

11,18 mp, conform titlului de proprietate, și de 14,28 mp, ce a fost vândută fostei

chiriașe G.M., precum și suprafața construită a bucătăriei de vară de 10,40 mp,

ce a fost înstrăinata drept magazie către P.l. și P.Ș., conform anexei nr. 1.

Expertul a

apreciat că terenul necesar utilizării pârtilor de construcții dobândite de

către cei patru proprietari, este alcătuit din suprafața ocupata la sol a celor

patru unități locative, împreună cu părțile de construcții anexe, ce au fost

dobândite prin efectul Legii nr. 112/1995 de Ia R.A.E.D.P.P. Constanța și care,

împreună, formează curtea imobilului, care, la rândul ei, este brăzdată de

rețelele subterane ce alimentează utilitățile spațiilor locative și care poate

fi identificată în limitele notațiilor date de pct. A-6-5-4-3-2-1-D-A, conform

anexei nr. 8.

În

aceste condiții, s-a concluzionat, în urma analizei poziționării celor patru

unități locative, în configurația construcției cu destinație de locuință, cât

și a poziționării construcțiilor anexe pe amplasamentul imobilului, că nu se

pot individualiza accese separate de la calea publică către intrările părților

de construcții aflate în proprietatea celor patru proprietari, deoarece

fluxurile de circulație spre intrările locuințelor și construcțiile anexe se

întretaie în cadrul curții imobilului. Deși expertul a specificat că anumite dependințe,

indicate în anexa 7 a suplimentului, nu sunt menționate în cele 4 contracte de

vânzare-cumpărare, instanța a arătat că, potrivit conținutului „fișei

clădirii", sunt indicate drept „anexe gospodărești" un garaj și 2

magazii, în suprafață totală de 117 mp, în acest context, s-a apreciat că

adevăratele „construcții noi" sunt doar magazia de 6,04 mp și holul

edificat de pârâții P., prin refacerea marchizei.

Aceste

constatări, unite cu cele ale expertului, rezultând din așezarea construcțiilor

pe teren, fac imposibilă restituirea in natură a vreunei suprafețe de teren, atâta

timp cât nu s-au putut individualiza accese separate de la calea publică pentru

fiecare dintre cele patru unități locative, deoarece fluxurile de circulație

către intrările locuințelor și a construcțiilor anexe se întretaie.

Astfel, după

cum a stabilit Înalta Curte în jurispmdența sa constantă, instanța de apel a

arătat că „faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții nu este un

temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanților'

1

,

atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru

satisfacerea unor nevoi ale proprietarului noii construcții, față de care

reclamanții nu pot invoca pretenții de restituire in natură.

Înalta

Curte apreciază că „este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren

liber" și „teren liber ee poate ii restituit In natură", știut fiind

că „posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată

afectațiunii sale".

Concluzia

expusă de către instanța supremă, din perspectiva Legii nr. 10/2001 care, deși

folosește destui de frecvent sintagma „teren liber" (art. 7 alin. (1),

art. 10, art. 2), nu o definește, iar H.G. nr. 250/2007 nu cuprinde decât

soluții particulare ale unor situații concrete în care s-ar putea găsi terenul

preluat abuziv - este pe deplin explicabilă și prezentei acțiuni în revendicare

formulate de reclamanți.

Astfel,

trebuie subliniat că sintagma „teren liber" nu poate avea niciodată

înțelesul restrâns ca „teren pe care nu sunt edificate construcții", deși

în art. 10 din Legea nr. 10/200.1 pare să se facă o distincție antinomică între

„teren liber" și „teren ocupat de construcții/teren pe care s-au edificat

construcții".

Aceasta pentru

că, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o

aplicare a noțiunii autonome - specifică nu doar legii privind regimul juridic

al imobilelor preluate abuziv, ci tuturor situațiilor în care, ca și Legea nr.

10/2001 este posibilă restituirea în natură, această măsură este obligatorie

doar pentru terenul liber, din punct de vedere juridic, iară ca înțelesul

expresiei să rezulte din simpla interpretare literală a termenilor care o

alcătuiesc.

Prin

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interesează pricina

de față, pentru că pârâții au devenit proprietari ai locuințelor în baza Legii

nr. 112/1995, s-a stabilit că nu se restituie în natură terenurile aferente

imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul celui din urmă act normativ, cu

modificările ulterioare. Pentru explicitarea conținutului acestei dispoziții,

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost completate cu art.

17 pct. 3 prin care, prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege atât terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile

construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de

folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției

se face motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Adăugând

la suprafața ocupată de construcții noi, care înseamnă, efectiv, amprenta pe

sol a construcțiilor, a suprafețelor afectate servitutilor legale și a

suprafețelor destinate amenajărilor de utilități publice, legiuitorul dă

impresia că omite situațiile în care, pe terenul preluat abuziv, care este

administrat de unitățile deținătoare, un terț dobândește proprietatea unei

construcții, iar dreptul său nu poate fi pus la îndoială.

Dispozițiile

art. 7 alin. (5) dlin Legea nr. 10/2001 reglementează un exemplu de situație în

care terenul nu este liber, iar, în ceea ce privește noile construcții

autorizate, în acest act normativ nu se face distincție între titularul dreptului

de proprietate, acestea fiind unități deținătoare sau un terț, motiv pentru

care nici interpretul nu poate să o facă.

Este însâ

reglementată doar situația amenajărilor de utilitate publică, care. prin

definiție, aparțin unei entități dintre cele enunțate la art. 21 alin. (1), dar

nu și ipoteza terțului care, pentru a se putea „bucura" de bunul său

trebuie să aibă și folosința unui teren, aspect ce nu poate fi încadrat nici în

categoria „amenajări de utilități publice" și nici în cea a „servitutilor

legale". Rațiunea care a condus la instituirea excepției de la restituirea

în natură a terenului aferent imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995

este pe deplin aplicabilă și împrejurării în care un terț dobândește

proprietatea unei construcții de pe terenul preluat abuziv, pentru că,

dobândind proprietatea construcției, printr-un aci. a cărui legalitate nu mai

poate fi contestată sau într-un mod originar, prin edificare autorizată,

titularul acestui drept trebuie să aibă posibilitatea deplinei exercitări a

atributelor acestuia, în special usus fructis.

Imposibilitatea

restituirii în natură rezultă din perspectiva folosinței ia care cei patru

proprietari ai locuințelor și anexelor sunt îndreptățiți și care include justa

utilizare a acelor patru unități locative, ceea ce înseamnă atât existența unor

suprafețe aferente imobilelor împrejurul acestora și posibilitatea folosirii

anexelor (fie că ele sunt indicate sau nu în titlurile de proprietate) cu

utilizarea căilor de acces de pe strada Sarmisegetuza, cât și o lesnicioasă

legătură în corpul de locuințe și cel conținând garaje și magazii. Acest aspect

denotă că nu se poate acorda, în natură, apelanților, o suprafață de teren care

s-ar găsi între cele două edificii.

Instanța

de apel a reținut că nu se poate restitui în natură nici suprafața de teren

cuprinsă între pct. 1-2-3-4-5-6-B-C-1 identificată în anexa 8, în suprafață de

77,61 mp, pentru că buna administrare a clădirii impune existența unei

suprafețe de teren libere, care să permită, inclusiv, accesul unor mijloace de

stingere a incendiilor, conform dispozițiilor art. 24 lit. b) din H.G. nr.

525/1996. Curtea a avut în vedere că terenul trebuie să respecte un procent de

ocupare, în eventualitatea solicitării unei autorizații pentru executarea

construcțiilor cu o anumită orientare fata de punctele cardinale, o distanță

minimă obligatorie față de limitele laterale și posterioare ale parcelei,

distanță pe care, oricum, determinarea expertului nu o respectă pentru că, de-a

lungul liniilor 5-4, 4-3 și 2-1, hotarul este indicat chiar pe zidurile

construcțiilor proprietatea pârâților.

Cum

restituirea construcțiilor nu mai este în discuție, iar pentru teren, s-a

demonstrat că nicîo suprafață nu este liberă juridic, instanța de apel a

apreciat că, pentru întreg imobilul, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 247/2005, Titlul VIl, astfel cum a

stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare.

Față de

menținerea acestei dispoziții, stabilită în judecarea anterioară a apelurilor,

criticată inclusiv în recursul reclamanților, și înlăturată de Înalta Curte,

instanța a arătat că

s

pentru terenul în suprafață de 426,6 mp și

construcții, înstrăinate pârâților, situate în Constanța, jud. Constanța,

reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform legii

speciale, urmând ca Municipiul Constanța, prin primar, care este proprietarul

terenului și care a înstrăinat cele patru locuințe, în virtutea calității sale

de unitate deținătoare, să facă propunerea motivată prevăzută de legea

specială.

Împotriva

acestei, decizii au formulat recurs, în termen legal, reclamanții Z.H.A., S.C.M.

și M.C., solicitând admiterea căii de atac exercitate și modificarea hotărârii

atacate.

În motivare,

recurenții-recîamanți au arătat că instanța de apel a respins cererea în

revendicare a terenului și a construcției, în condițiile în care naționalizarea

s-a făcut pentru o parte din acest edificiu, în care nu este inclus terenul. De

asemenea, au specificat că, în mod greșit, Curtea a reținui buna-credință a

pârâților, în ceea ce privește încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest sens, în cauză, este

relevantă junsprudența Curțn Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, cu privire la dreptul unui proces echitabil, garantat de

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina

preambulului acesteia, care afirmă preeminența dreptului, ca element al

patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale fiind

principiul securității raporturilor juridice.

De asemenea,

recurenții-recîamanți au criticat decizia pronunțată de instanța în apel,

întrucât aceasta a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, care, de

fapt, nu sunt incidente în cauză. In acest sens, au arătat că demersurile

actuale de recuperare a bunului reprezintă consecința directă a încălcării

dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă de către stat și prin vinderea

acestuia către terți, în absența oricărei reparații concrete a prejudiciului pe

care l-au suferit, care să pună capăt acestei încălcări. în opinia

recurenților-reclamanți, în mod greșit, instanța de apel a ignorat faptul că

aceștia sunt deținăiorii unui titlu asupra imobilului, reprezentat de un contract

de vânzare-cumpărare, și că dispun, sub acest aspect, de un bun, în înțelesul

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În același

context, recurenții-reclamanți au precizat că, în ceea ce îi privește, singura

măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate, rezultată din

vânzarea imobilului către chiriași, este restituirea în natură a acestuia. Pe

de altă parte, au menționat că, în condițiile în care intimații-pârâți nu au

sesizat instanța cu o cerere de chemare în garanție a statului, aceștia nu sunt

împiedicați să solicite dezdăunarea cu privire ia bunul de care au fost evinși,

în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ.

Prin urmare,

în raport de aceste considerente, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea

cererii în revendicare imobiliară, și obligarea pârâților să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu,

O altă critică

formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel constă în faptul că

aceasta a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 480 C. civ. în

acest context, recurenții-reclamanți arată că titlul lor este mai bine

caracterizat decât cel al pârâților, acesta constând într-un contract de

vânzare-cumpărare autentic, transcris în Registrul de transcripțiunt aflat la

grefa Tribunalului Constanța, pe când titlurile pârâților provin de la un nan

dominus, respectiv Statul, care l-a preluat, în parte, în mod abuziv. Din

această perspectivă, instanța de apei a reținut, în mod greșit, că titlul

exhibat de către pârâți este preferabil celui deținut de către reclamanți.

Recurenții-reclamanți

au invocat nelegalitatea deciziei pronunțate în apel și din perspectiva

încălcării dispozițiilor ari.304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în ceea ce

privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului. Această

măsură se impunea în raport de faptul că imobilul este ocupat de construcții

ușoare, demontabile, în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nu au

fost autorizate, iar cele care sunt menționate, parțial, în conținutul

convențiilor, sunt atribuite în folosință, aspect care, în principiu, nu ar îngrădi

restituirea în natură. În același context, au fost aduse critici situației de

fapt reținute în suplimentul Ia raportul de expertiză efectuat In cauză, fiind

invocate dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată,

recurenții-reclamanți au contestat și concluziile expertului, menționate în

suplimentul la raportul de expertiză, cu privire la suprafața de teren deținută

de către pârâții P.l. și P.Ș. și a celei înstrăinate de către R.A.E.D.P.P.

celor 4 chiriași, arătând că expertul nu a măsurat suprafața la sol a

construcției cu destinația de locuință, care este, în realitate, de 140 mp și

nu de 208, 87 mp.

Recurenții-reclamanți

au mai susținut, în motivele de recurs, că hotărârea instanței de apei este

contradictorie, întrucât, pe de o parte, Curtea a reținut concluziile

expertului din raportul de expertiză, care a specificai că anumite dependințe

nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, pentru ca, ulterior, să

revină asupra soluției și să menționeze că opinia expertului trebuie temperată,

din perspectiva conținutului fișei clădirii, ajungând în final, ia concluzia că

suprafețele anexe aparțin proprietarilor construcției, fiind astfel imposibilă

restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren, în condițiile în care

anexele nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea,

recurenții-reclamanți au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., apreciind că instanța a pronunțai o hotărâre eu nerespectarea

principiului oralității, astfel că, după depunerea raportului de expertiză și a

suplimentului la acesta la dosar, instanța nu a pus în discuția părților

obiecțiunile formulate, cu atât mai mult cu cât reclamaseră erori grave,

declarații false consemnate de către expert, care au condus la respingerea

cererii de restituire în natură a terenului, in condițiile în care anexele nu

au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Prin

criticife formulate, recurenții-pârâți au contestat și concluziile raportului

de expertiză, efectuat de expertul B.E., care nu avea competența de a întocmi

raportul de expertiză topografică, fiind specialist în construcții civile,

aspect relevat chiar de acesta, în cuprinsul lucrării. Din acest motiv, neavând

instrumentele necesare efectuării măsurătorilor, a stabilit suprafața la doar

patru laturi ale terenului, deși acesta avea cinci, iar la sol construcția cu

destinația de locuință, nu a fost măsurată. In opinia recurenți lor-reclamanți,

subsolul numit impropriu beci, poate fi restituit în natură, întrucât, din

suprafața de aproximativ 98 mp s-a vândut doar 6 mp. în ceea ce privește fluxurile

de intrare, acestea nu au fost în mod corect determinate, deoarece pârâtul R.A.

are acces la imobil și din str. O., iar pârâții P.I. și P.Ș. au, în prezent,

două intrări. Din această perspectivii, expertul l-a împroprietărit pe

chiriașii-cumpărători, cu anexe care nu. făcut obiectul vânzării potrivii Legii

nr. 112/1995, ajungând la concluzia eronată că este necesar ca accesul la

imobil să se facă potrivit concluziilor menționate în cuprinsul suplimentului

la raportul de expertiză.

Referitor

la rețelele de apă, canalizare, gaze și electricitate, recurenții-reclamanți au

arătat că expertul le-a stabilit oehiometrsc, întrucât im există documente care

să ateste poziționarea acestora.

Raportul

de expertiză întocmit de expertul B.E. a produs consecințe juridice, în sensul

că a stat la baza formării convingerii instanței de apel. Acesta cuprinde date

false, pe care recurenții-reclamanți le-au învederat instanței de apel, prin

formularea obiecțiuniior, însă acestea nu au fost puse în discuția părților.

În drept, recursul

a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Recursul

este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Intimații-pârâți

P.I., P.Ș., G.M., G.M., G.D. și G.C. au formulat întâmpinare. solicitând

respingerea recursului, ca nefondat.

În faza

procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Examinând

recursul in raport de crîticile formulate și de dispozițiile legale incidente

în cauză, înalta Curte constată următoarele:

Analizând

recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate de

intimații-pârâți P.l., P.Ș., G.M., G.D.,

a

cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, întrucât

motivele de recurs se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 9 din actul normativ menționat.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenții-reci amanți și-au

fundamentat recursul, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere,

numai pentru motive de nelegalitate, când decizia pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin urmare,

în raport de prevederile legale mai sus menționate, două sunt ipotezele în care

decizia pronunțată în apel poate fi modificată, și anume atunci când

considerentele acesteia nu permit identificarea normelor juridice, care susțin

rezolvarea dată litigiului sau când aceasta nu este motivată în drept, precum

și în cazul în care inst