ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2004

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin acțiunea adresată la data de 4 octombrie

2001 Tribunalului Constanța, reclamanții V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. și V.V.A.

au chemat în judecată pârâta S.C. M. S.A. Constanța, solicitând să se dispună

anularea dispoziției nr. 1 emisă de aceasta la 31 august 2001 prin care li s-a

respins cererea, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, vizând

restituirea în natură a imobilului-construcție, situat în Constanța, și anume

etajul I (cu excepția apartamentului de 3 camere și dependințe aripa stângă) și

etajul II, mansardă, pod și terase.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că

sunt proprietarii imobilului în calitate de moștenitori ai defunctului V.I.,

care l–a dobândit prin actul de partaj imobiliar autentificat sub nr. 3457 din 5

decembrie 1934 și transcris sub nr. 6431/1934. Imobilul a fost trecut în

proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950 iar prin

decizia nr. 243 din 8 iunie 1990 Primăria Constanța a transmis în administrare

către S.C. C. S.A. parterul și subsolul clădirii iar etajele 1 și 2, precum și

mansarda către pârâta S.C. M. S.A. (fosta Î.C.S.M.C.).

S-a mai învederat că reclamanții au revendicat

de la S.C. C. S.A. spațiile deținute de aceasta, acțiunea fiindu-le admisă prin

hotărâre definitivă și irevocabilă. Cu ocazia acelui proces instanțele au

constatat că titlul statului este nul întrucât nici construcția și nici

proprietarul nu intrau sub incidența Decretului nr. 92/1950.

În aceste condiții, reclamanții au arătat că

dispoziția emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire în

natură prin ofertă de acordare a unor despăgubiri prin echivalent este vădit

nelegală.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 844

din 27 decembrie 2001 a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

Instanța a reținut în esență că reclamanții

și-au dovedit calitatea procesuală activă, nu însă și împrejurarea că autorul

lor ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura

naționalizării. În consecință, cum titlul statului este valabil, și transmiterea

spațiilor revendicate către pârâtă, în condițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990

își produce efectele și este de natură să conducă la respingerea acțiunii în revendicare.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe, și prin care s-a susținut că în mod greșit le-a fost respinsă

acțiunea, a fost admis, în complet de divergență, cu opinia separată a unui

judecător, prin decizia civilă nr. 126 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel

Constanța.

A fost schimbată în totalitate sentința în

sensul că a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea dispoziției nr. 1 din 31

august 2001 emisă de S.C. M. S.A. Constanța.

A fost obligată pârâta să restituie în natură

reclamanților, din imobilul în litigiu, etajul I – (cu excepția apartamentului

de 3 camere și dependințe – proprietar I.C.), etajul II, mansardă, pod și

terase.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut în esență că:

- reclamanții au dovedit că sunt moștenitorii

proprietarului originar, V.I.;

- bunul imobil asupra căruia poartă acest

litigiu a fost în mod cert identificat ca fiind unul și același cu cel ocupat

parțial de pârâtă, situat în Constanța;

- imobilul a fost preluat de către stat în mod

abuziv, pe căi de fapt, prin violență, încă din anul 1948, iar apoi, pentru a se

crea o aparență de legalitate, el a fost inclus în anexa la Decretul nr. 92/1950,

deși nici destinația imobilului și nici situația personală a proprietarului –

mic comerciant, nu justificau măsura naționalizării;

- imobilul nu a intrat în mod legal în patrimoniul

pârâtei nici în cursul procesului de privatizare, neexistând nici o dovadă că

acesta ar face parte din capitalul său social.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

S-a susținut în primul rând că decizia nu este

convingător argumentată, conținând motivări contradictorii și greșite.

În ceea ce privește nelegalitatea, recurenta

pârâtă a arătat că:

- imobilul în litigiu nu a fost în mod exact

individualizat;

- titlul de proprietate al statului s-a

constituit în mod valabil, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950;

- imobilul în litigiu face parte din patrimoniul

societății comerciale pârâte, privatizată în mod legal, astfel încât

restituirea în natură nu este juridicește posibilă.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri

potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ.

Examinând întregul material probator administrat

în diferitele faze procesuale, Curtea reține că recursul este nefondat, decizia

pronunțată în apel fiind legală din toate punctele de vedere.

Astfel, se reține în primul rând că dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au aplicabilitate.

Decizia recurată (16 pagini) conține o

argumentare laborioasă și completă a tuturor problemelor de fapt și de drept

ale cauzei. Se răspunde pe larg, cu trimitere la probatorii, susținerilor

părților, iar dispozițiile legale aplicabile sunt de fiecare dată menționate.

Așadar, departe de a fi deficitară,

contradictorie, străină pricinii, motivarea amplă argumentează convingător

soluția pe fond și îi sporește autoritatea.

În ceea ce privește identificarea fizică și

juridică a imobilului în litigiu, toate probatoriile administrate în cauză, ca și

cele din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 15036/1997 a

Judecătoriei Constanța (definitivă și irevocabilă) converg spre concluzia certă

că imobilul în litigiu este cel ocupat parțial de pârâtă, situat în Constanța.

De altfel, această apărare de ultimă oră a

pârâtei este infirmată prin:

- adresa nr. 3548 din 3 august 1999, emisă chiar

de aceasta, prin care se recunoaște dreptul de proprietate al autorului

reclamanților și se menționează însă că ar dori să păstreze bunul „fără a leza

drepturile și interesele lor”.

- expertiza tehnică efectuată de ing. L.C.,

necontestată, a concluzionat în mod cert asupra identificării imobilului în

litigiu.

Referitor la susținerile potrivit cărora statul

a dobândit în mod valabil proprietatea, acestea au fost corect înlăturate de

către instanța de apel.

Este cert că imobilul a fost preluat în anul

1948 pe căi de fapt, proprietarii fiind pur și simplu alungați din locuință. Că

este așa rezultă, între altele, din adresa emisă la 29 iunie 1949 de I.C.S.D.,

care atestă că la acea dată în imobil se afla deja sediul I.C.S. A.

Ulterior, imobilul a fost trecut în listele-anexă

la Decretul nr. 92/1950, deși nu cuprindea decât două apartamente necesare

proprietarului și familiei sale iar din nici o probă a cauzei nu rezultă că

V.I. ar fi fost altceva decât un mic comerciant iar nu un reprezentant al

„marii burghezii”.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr.1

5036/1997 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a statuat că

statul nu a avut un titlu valabil pentru o parte din imobil (subsolul și

parterul, revendicate de reclamanți, de la S.C. C. S.A., fosta Î.C.S.T.Î.).

Desigur, această hotărâre nu are, strict formal, autoritate de lucru judecat,

conform prevederilor art. 1201 C. civ., în prezenta cauză, neexistând

identitate de părți (pârâți). Nu mai puțin însă, ceea ce s-a stabilit în mod

irevocabil în acea cauză, cu privire la o parte din imobil, este în deplin

acord cu probatoriile administrate în acest dosar, Curtea pronunțând o soluție

logică și unitară.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut că partea

de imobil revendicată face parte în mod legal din patrimoniul ei, în urma

procesului de privatizare, astfel încât a invocat prevederile art. 27 și art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Nici aceste susțineri nu pot fi primite.

Toate probatoriile administrate atestă în mod

concordant două împrejurări:

- imobilul nu a fost inclus în vânzarea de

active și nici în capitalul social al pârâtei tocmai datorită caracterului său

litigios (edificator este, sub acest aspect, între altele, înscrisul aflat la

dosar recurs);

- încă din anul 1996 reclamanții au trimis

societății pârâte un mare număr de scrisori, memorii, notificări, solicitându-i

să nu achiziționeze imobilul, făcând demersuri care au împiedicat în cele din

urmă o asemenea operațiune juridică.

În consecință, soluția de admitere a acțiunii și

de restituire în natură a părții de imobil revendicate este corectă, în

concordanță cu probatoriile administrare și cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat

conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În baza art. 274 C. proc. civ. se va dispune

obligarea recurentei pârâte la cheltuieli de judecată către intimații

reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta S.C. M. S.A. Constanța împotriva deciziei nr. 126 din 30

octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească

intimaților-reclamanți V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. și V.V.A. suma de

10.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 martie 2004.