ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2004

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea adresată la data de 4 octombrie 2001 Tribunalului Constanța, reclamanții V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. și V.V.A. au chemat în judecată pârâta S.C. M. S.A. Constanța, solicitând să se dispună anularea dispoziției nr. 1 emisă de aceasta la 31 august 2001 prin care li s-a respins cererea, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului-construcție, situat în Constanța, și anume etajul I (cu excepția apartamentului de 3 camere și dependințe aripa stângă) și etajul II, mansardă, pod și terase. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului în calitate de moștenitori ai defunctului V.I., care l–a dobândit prin actul de partaj imobiliar autentificat sub nr. 3457 din 5 decembrie 1934 și transcris sub nr. 6431/1934.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950 iar prin decizia nr. 243 din 8 iunie 1990 Primăria Constanța a transmis în administrare către S.C. C. S.A. parterul și subsolul clădirii iar etajele 1 și 2, precum și mansarda către pârâta S.C. M. S.A. (fosta Î.C.S.M.C.). S-a mai învederat că reclamanții au revendicat de la S.C. C. S.A. spațiile deținute de aceasta, acțiunea fiindu-le admisă prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Cu ocazia acelui proces instanțele au constatat că titlul statului este nul întrucât nici construcția și nici proprietarul nu intrau sub incidența Decretului nr. 92/1950. În aceste condiții, reclamanții au arătat că dispoziția emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură prin ofertă de acordare a unor despăgubiri prin echivalent este vădit nelegală.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 844 din 27 decembrie 2001 a respins acțiunea reclamanților ca nefondată. Instanța a reținut în esență că reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă, nu însă și împrejurarea că autorul lor ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării. În consecință, cum titlul statului este valabil, și transmiterea spațiilor revendicate către pârâtă, în condițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 își produce efectele și este de natură să conducă la respingerea acțiunii în revendicare. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, și prin care s-a susținut că în mod greșit le-a fost respinsă acțiunea, a fost admis, în complet de divergență, cu opinia separată a unui judecător, prin decizia civilă nr. 126 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța.

A fost schimbată în totalitate sentința în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea dispoziției nr. 1 din 31 august 2001 emisă de S.C. M. S.A. Constanța. A fost obligată pârâta să restituie în natură reclamanților, din imobilul în litigiu, etajul I – (cu excepția apartamentului de 3 camere și dependințe – proprietar I.C.), etajul II, mansardă, pod și terase.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în esență că: - reclamanții au dovedit că sunt moștenitorii proprietarului originar, V.I.; - bunul imobil asupra căruia poartă acest litigiu a fost în mod cert identificat ca fiind unul și același cu cel ocupat parțial de pârâtă, situat în Constanța; - imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, pe căi de fapt, prin violență, încă din anul 1948, iar apoi, pentru a se crea o aparență de legalitate, el a fost inclus în anexa la Decretul nr. 92/1950, deși nici destinația imobilului și nici situația personală a proprietarului – mic comerciant, nu justificau măsura naționalizării; - imobilul nu a intrat în mod legal în patrimoniul pârâtei nici în cursul procesului de privatizare, neexistând nici o dovadă că acesta ar face parte din capitalul său social.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. S-a susținut în primul rând că decizia nu este convingător argumentată, conținând motivări contradictorii și greșite. În ceea ce privește nelegalitatea, recurenta pârâtă a arătat că: - imobilul în litigiu nu a fost în mod exact individualizat; - titlul de proprietate al statului s-a constituit în mod valabil, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950; - imobilul în litigiu face parte din patrimoniul societății comerciale pârâte, privatizată în mod legal, astfel încât restituirea în natură nu este juridicește posibilă. Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ. Examinând întregul material probator administrat în diferitele faze procesuale, Curtea reține că recursul este nefondat, decizia pronunțată în apel fiind legală din toate punctele de vedere. Astfel, se reține în primul rând că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au aplicabilitate. Decizia recurată (16 pagini) conține o argumentare laborioasă și completă a tuturor problemelor de fapt și de drept ale cauzei. Se răspunde pe larg, cu trimitere la probatorii, susținerilor părților, iar dispozițiile legale aplicabile sunt de fiecare dată menționate. Așadar, departe de a fi deficitară, contradictorie, străină pricinii, motivarea amplă argumentează convingător soluția pe fond și îi sporește autoritatea.

În ceea ce privește identificarea fizică și juridică a imobilului în litigiu, toate probatoriile administrate în cauză, ca și cele din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 15036/1997 a Judecătoriei Constanța (definitivă și irevocabilă) converg spre concluzia certă că imobilul în litigiu este cel ocupat parțial de pârâtă, situat în Constanța. De altfel, această apărare de ultimă oră a pârâtei este infirmată prin: - adresa nr. 3548 din 3 august 1999, emisă chiar de aceasta, prin care se recunoaște dreptul de proprietate al autorului reclamanților și se menționează însă că ar dori să păstreze bunul „fără a leza drepturile și interesele lor”. - expertiza tehnică efectuată de ing. L.C., necontestată, a concluzionat în mod cert asupra identificării imobilului în litigiu.

Referitor la susținerile potrivit cărora statul a dobândit în mod valabil proprietatea, acestea au fost corect înlăturate de către instanța de apel. Este cert că imobilul a fost preluat în anul 1948 pe căi de fapt, proprietarii fiind pur și simplu alungați din locuință. Că este așa rezultă, între altele, din adresa emisă la 29 iunie 1949 de I.C.S.D., care atestă că la acea dată în imobil se afla deja sediul I.C.S. A. Ulterior, imobilul a fost trecut în listele-anexă la Decretul nr. 92/1950, deși nu cuprindea decât două apartamente necesare proprietarului și familiei sale iar din nici o probă a cauzei nu rezultă că V.I. ar fi fost altceva decât un mic comerciant iar nu un reprezentant al „marii burghezii”.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr.1 5036/1997 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă, s-a statuat că statul nu a avut un titlu valabil pentru o parte din imobil (subsolul și parterul, revendicate de reclamanți, de la S.C. C. S.A., fosta Î.C.S.T.Î.). Desigur, această hotărâre nu are, strict formal, autoritate de lucru judecat, conform prevederilor art. 1201 C. civ., în prezenta cauză, neexistând identitate de părți (pârâți). Nu mai puțin însă, ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil în acea cauză, cu privire la o parte din imobil, este în deplin acord cu probatoriile administrate în acest dosar, Curtea pronunțând o soluție logică și unitară. În fine, recurenta-pârâtă a susținut că partea de imobil revendicată face parte în mod legal din patrimoniul ei, în urma procesului de privatizare, astfel încât a invocat prevederile art. 27 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Nici aceste susțineri nu pot fi primite. Toate probatoriile administrate atestă în mod concordant două împrejurări: - imobilul nu a fost inclus în vânzarea de active și nici în capitalul social al pârâtei tocmai datorită caracterului său litigios (edificator este, sub acest aspect, între altele, înscrisul aflat la dosar recurs); - încă din anul 1996 reclamanții au trimis societății pârâte un mare număr de scrisori, memorii, notificări, solicitându-i să nu achiziționeze imobilul, făcând demersuri care au împiedicat în cele din urmă o asemenea operațiune juridică. În consecință, soluția de admitere a acțiunii și de restituire în natură a părții de imobil revendicate este corectă, în concordanță cu probatoriile administrare și cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei pârâte la cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. M. S.A. Constanța împotriva deciziei nr. 126 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. și V.V.A. suma de 10.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2004.