ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2194/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 12 ianuarie 1999, reclamantul G.D.S. a chemat în judecată pârâții P.D., P.I.M., Z.I., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să-i oblige pe aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 476 mp și construcția cu un nivel ridicată de acesta. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a dobândit imobilul, astfel: în cotă de ½, în urma decesului tatălui său G.G.(la 24 aprilie 1975) și în baza contractului de donație, fiind gratificat de donatoarea H. (fostă G.)I.

autentificat sub nr. 483 din 3 martie 1998 și s-a legitimat procesual cu certificatul de moștenitor nr. 117 din 27 mai 1976 și cu înscrisul menționat. Inițial, imobilul mai sus individualizat a fost cumpărat de părinții acestuia de la K.L. și K.I. prin contractul autentificat sub nr. 6314 la 26 august 1967. Mai arată reclamantul că acesta a trecut în proprietatea Statului, ca efect al Decretului nr. 223/1974 și că, ulterior prin sentința civilă nr. 9313 din 18 iulie 1995, rămasă definitivă și irevocabilă s-a dispus anularea deciziilor nr. 579 din 13 noiembrie 1978 și 32 din 14 februarie 1979 emise de fostul Consiliu Popular al Județului Constanța, cu consecința retrocedării imobilului, dar, cu toate acestea pârâții refuză să-l elibereze, deși prin hotărârea nr. 40 din 1 aprilie 1997 s-a realizat radierea acestuia din patrimoniul Statului.

În drept au fost invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ. Pârâții P.D. și P.M. au opus acțiunii reclamantului o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, apărându-se și arătând că reclamantul a mai solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului 8731/1998 al Judecătoriei Constanța. Această acțiune a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 1872 din 2 februarie 1999 , soluție ce a fost confirmată în apel, pe rolul instanțelor fiind judecarea recursului, în acea cauză. Aceeași pârâți au formulat și cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului G.D.S. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, evaluate la 10.000.000 lei și instituirea unui drept de retenție până la achitarea acestora.

Cu caracter de cerere de chemare în garanție, reconvenienții au solicitat obligarea Consiliului Local Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța în principal, la oferirea unui spațiu de locuit și în subsidiar la plata contravalorii imobilului vândut. La termenul din 1 noiembrie 2000 reclamantul a înțeles să renunțe la judecată, și a depus declarație autentificată sub nr. 3819 din 30 octombrie 2000. Prin sentința civilă nr. 369 din 13 iunie 2001, Tribunalul Constanța, a luat act de renunțarea la judecata acțiunii principale formulată de reclamant, prin mandatarul V.S. în contradictoriu cu pârâții - reconvenienți P.D., P.I.M., Z.I. și chemații în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâții P.D. și P.M., a obligat reclamantul la 67.959.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, a admis în parte cererea de chemare în garanție, a obligat chematele în garanție la plata sumei de 136.943.040 lei reprezentând prețul reactualizat al imobilului. A respins cererea având ca obiect repartizarea unui alt spațiu locativ. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, actul de dispoziție al reclamantului, în sensul renunțării la judecata acțiunii, (declarația autentificată sub nr. 3819 din 30 octombrie 2000 de Biroul Notarului Public M.I., că prin sentința civilă nr. 9313 din 18 iulie 1995 a Judecătoriei Constanța rămasă irevocabilă prin respingerea recursului) s-a admis acțiunea reclamanților H.I.

și G.D.F., în contradictoriu cu pârâtul R.A. C.U. Constanța, Consiliul Județean Constanța, s-a dispus anularea deciziilor nr. 579 din 13 noiembrie 1975 și nr. 32 din 14 februarie 1979 ale fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean, și a fost retrocedat imobilul din Constanța. Ulterior, prin decizia nr. 1208 din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 3451/1999, a casat decizia recurată precum și sentința instanței de fond și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27074 din 30 septembrie 1996 încheiat între pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța și P.D. și P.M. cu consecința evacuării pârâților din imobil.

Potrivit probatoriilor administrate (expertiza tehnică prețuitoare a valorii îmbunătățirilor) instanța și-a însușit punctul de vedere și concluziile expertului care a stabilit că pârâții-recurenți au adus imobilului îmbunătățiri în valoare de 67.959.000 lei, așa încât cu acest spor de valoare reclamantul, căruia i-a fost retrocedat imobilul, și-a mărit patrimoniul, printr-o îmbogățire fără justă cauză. Apreciind incidente în cauză prevederile art. 1341 C. civ., instanța a reținut că vânzătorul datorează cumpărătorului evins toate obligațiile stipulate de textul legal invocat.

Astfel, potrivit drepturilor legale „când vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul dacă este evins, are dreptul de a cere de la vânzător: restituirea prețului, fructele (dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins), spezele instanței deschise de dânsul în contra vânzătorului și ale celei deschise de evingător în contra sa, daunele-interese și spezele contractului de vindere”. Cum, în cauză, pârâții-reconvenienți au fost evinși de reclamant, chematele în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța (în calitate de vânzătoare) în contractul încheiat și Consiliul Local Constanța, în proprietatea căruia s-a aflat imobilul la data vânzării, au a răspunde pentru evicțiunea totală a cumpărătorilor P.D.

și P.M.I. Stabilind întinderea obligației de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, instanța a socotit că persoanele chemate în garanție vor fi obligate la plata prețului pentru imobilul vândut, ce va fi reactualizat conform indicelui de inflație, pentru a acoperi prejudiciul suferit de cumpărător, prin creșterea prețului între data încheierii contractului și data producerii evicțiunii în temeiul art. 1342 – 1344 C. civ. Astfel, prețul reactualizat (avans, rate) incluzând cheltuielile contractului este de 136.943.040 lei. Cât privește petitul privind repartizarea unui alt spațiu locuit, instanța l-a respins cu motivarea din finele considerentelor sentinței. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâții P.D., P.I.M., N.L.G.

și chemata în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În ceea ce privește apelul reclamantului instanța, l-a apreciat ca tardiv, în raport de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că „termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel” și l-a respins, reținând în considerentele deciziei nr. 24/C din 17 martie 2003 a Curții de Apel Constanța, că reclamantul prin mandatar nu a indicat schimbarea de domiciliu, neconformându-se prevederilor art. 98 C. proc. civ. Din conținutul deciziei de comunicare a sentinței civile nr. 369 din 13 iunie 2001 a Tribunalului Constanța, rezultă că hotărârea a fost comunicată la domiciliul, mandatarului, V.S., la data de 13 iunie 2001, dar, cum mandatarul nu mai locuia la această adresă, noul proprietar nu a permis afișarea, astfel că dovada de comunicare a fost restituită.

Apelul reclamantului a fost înregistrat la 28 septembrie 2001, peste termenul legal de 15 zile libere, defipt de dispozițiile art. 284 alin. (1) și art. 101 C. proc. civ. Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar ordinar a respins și apelurile pârâților P.D., P.I.M., N.M.G. și chematei în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța. Prin prisma motivelor invocate, apelul pârâților mai sus menționați, critică soluția instanței de fond pentru respingerea petitului privind obligarea chematelor în garanție Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța la oferirea unui spațiu de locuit echivalent celui din str. P.; ignorarea reparării în natură a prejudiciului, deși această formă de reparație primează și numai dacă aceasta nu este posibilă se aplică principiului restituirii prin echivalent.

Se indică în cuprinsul motivelor de apel ambele forme de răspunderi contractuale și delictuale, ca temeiul al obligației de reparație ce revine statului, prin instituțiile sale abilitate. Se critică totodată, omisiunea instanței de a stabili corect întinderea obligației de dezdăunare și cu „excedentul de valoare” de care cumpărătorii evinși au fost privați, respectiv se solicită obligarea vânzătorului la plata sumei de 310.825.000 lei, precum și reactualizarea contravalorii îmbunătățirilor stabilite. Chemata în garanție R.A. E.D.P.P.

Constanța a invocat critici referitoare la greșita soluționare a cererii de chemare în garanție și a arătat că, în mod eronat s-a dispus obligarea acesteia la restituirea către pârâți a prețului reactualizat al imobilului, întrucât, în calitate de vânzător a încasat numai un comision de 1% din prețul de vânzare, restul de 99% fiind virat la bugetul Statului, în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și al art. 7 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi. Apelul pârâților a fost respins de instanță cu motivarea că, reactualizarea sumelor menționate, cu procentul inflațional corespunzător se poate realiza cu ocazia executării prin executorul judecătoresc, urmând procedura prevăzută de art. 371 2 C. proc.

civ. În lumina acestor considerații, instanța de apel a respins efectuarea unei expertize contabile, ce a fost solicitată în considerarea caracterului devolutiv specific acestei căi de atac. S-a menținut motivarea primei instanțe în ceea ce privește efectele obligației de garanție pentru evicțiune stabilită în sarcina vânzătorului. În ceea ce privește motivele de apel ale chematei în garanție, acestea au fost apreciate ca nefondate, întrucât conform prevederilor art. 1342 și art. 1343 C. civ., în cazul evicțiunii totale, vânzătorul trebuie să restituie integral prețul primit, indiferent de micșorarea valorii lucrului, fie și din neglijența cumpărătorului. Cât privește răspunderea chematei în garanție R.A.E.D.P.P.

Constanța, aceasta este angajată în cauză, dată fiind calitatea de vânzătoare a acestei societăți, instanța de control judiciar ordinar, considerând că, pe tărâmul răspunderii evicționale, vânzătoarea este ținută să restituie integral prețul plătit de cumpărător, indiferent de destinația prețului. S-a reținut totodată că R.A.E.D.P.P. Constanța poate, la rându-i să se îndrepte, împotriva Statului, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru profitul încasat de acesta din urmă, în numele vânzătorului. Și această decizie a făcut obiectul exercitării căii extraordinare de atac a recursului, de către pârâți și chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța. Recursul pârâților, prin prisma motivelor invocate critică soluția instanței de apel pentru aplicarea greșită a legii, prin respingerea petitului privind obligarea chematelor în garanție Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P.

Constanța la oferirea unui spațiu de locuit echivalent, celui din str. P.; ignorarea și încălcarea principiului reparației în natură a prejudiciului și numai în măsura imposibilității de aplicare a acestuia, restituirea prin echivalent, ca modalitate subsidiară de dezdăunare; aprecierea greșită a întinderii obligației de evicțiune a vânzătorului, și identificarea acesteia doar cu prețul reactualizat al imobilului vândut, fără a se socoti și „sporul de valoare” între momentul încheierii contractului și data deposedării. Se reproșează instanței de control judiciar ordinar, respingerea probei cu expertiză tehnică de specialitate, care să stabilească valoarea reală a despăgubirii, în considerarea dispozițiilor art. 1344 C. civ., cu luarea în calcul a „excedentului de valoare” cu privire la imobil, precum și nelegalitatea prevăzută de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., în sensul că aceeași instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 371 2 C. proc. civ. Mai precis, aceasta a socotit că reactualizarea se face de către executorul judecătoresc, odată cu executarea hotărârii, în conformitate cu textul procedural evocat și că, în lipsa unei expertize contabile de reactualizare a sumei la care au fost obligate chematele în garanție de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plății efective, ar însemna ca obligația de dezdăunare să nu se realizeze integral, într-un cuantum care să includă daunele-interese (art. 1344 și art. 1345 C. civ.). Chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța a dezvoltat criticile pe care le-a încadrat în pct. 9 și 10 ale art. 304 C. proc.

civ., sub aspectele legate de greșita soluționare a cererii de chemare în garanție, și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. În acest sens, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceasta nu a fost beneficiara prețului vânzării imobilului, decât în privința unui comision de 1%, iar avansul în sumă de (10.863.221 lei) (din valoarea totală a imobilului de 24.471.168 lei) a fost virat în contul Administrației Financiare Constanța și cu începere din anul 1997, ratele încasate au fost și ele virate în contul D.G.F.P. Constanța. În contextul arătat, cel care trebuie să răspundă pentru sumele încasate este Ministerul Finanțelor Publice. În motivele de recurs sunt evidențiate și analizate condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune și se arată că acestea nu sunt întrunite în ceea ce privește R.A.

E.D.P.P. Constanța. În consecință s-a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Prin prisma motivelor invocate, instanța va admite recursul pârâților și îl va respinge ca nefondat, pe cel declarat de chemata în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța, pentru considerentele ce succed: Reclamantul G.D.S. a investit Tribunalul Constanța cu o acțiune prin care a solicitat retrocedarea imobilului situat în Constanța, intrat în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Acesta și-a dovedit legitimarea procesuală activă, în raport cu autorii ce au fost proprietarii imobilului a făcut dovada dreptului de proprietate și a depus la dosar sentința civilă nr. 9313 din 18 iulie 1995, rămasă definitivă și irevocabilă, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea deciziilor nr. 579 din 13 noiembrie 1978 și nr. 32 din 14 februarie 1979 emise de fostul Consiliu Popular al Județului Constanța, cu consecința retrocedării imobilului. Expresie a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la acțiunea acestuia, manifestare de voință care a îndeplinit toate cerințele de formă și de fond pentru a produce efecte juridice.

Cum cadrul procesual a fost conturat cu o întâmpinare, cerere reconvențională a pârâților P.D. și P.I.M. precum și cu o cerere de chemare în garanție a consiliului Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, instanța a soluționat pricina în limitele cadrului creat. Instanța a soluționat cererile, admițând-o pe cea reconvențională cu obligarea reclamantului la 67.959.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și a admis în parte cererea de chemare în garanție, obligând chematele în garanție la plata sumei de 136.943.040 lei, reprezentând prețul reactualizat al imobilului. Prin decizia nr. 1208 din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a admis recursul, a casat decizia nr. 3451/1999 și sentința instanței de fond și a constatat nulitatea absolută a contractului nr. 27074 încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și pârâții-reclamanți P.D. și P.I.M. În situația de fapt expusă, instanța a stabilit în drept, că vânzătorul răspunde pentru obligația de evicțiune, izvorâtă din tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului său de proprietate. În aceste condiții a fost angajată răspunderea R.A. E.D.P.P. Constanța, întrucât în calitate de vânzătoare și debitoare a obligației de garanție pentru evicțiune, aceasta datorează cumpărătorilor evinși, restituirea integrală a prețului, valoarea fructelor civile pe care a fost obligat să le înapoieze celui evins, daune-interese, în înțelesul obligației de garanție, reglementată de dispozițiile art. 1337 – 1351 C. civ. care reprezintă sediul materiei acestei răspunderi.

Instanța de control judiciar ordinar a respins apelurile reclamantului, pârâților și chematei în garanție, păstrând soluția și motivarea instanței de fond. Recursul pârâților se privește ca fondat, prin prisma motivelor invocate, întrucât, în ceea ce privește întinderea și cuantumul obligației de dezdăunare, criticile expuse sunt pertinente. Pe cale de consecință este întemeiată critica pârâților, în sensul că instanța de control judiciar ordinar, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, nu a încuviințat o expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea corectă a dezdăunării. Astfel, conform art. 1344 și art. 1345 C. civ. daunele datorate de vânzător pentru evicțiune reprezintă diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de bun între momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare și deposedarea cumpărătorului.

În acest caz, despăgubirea cuvenită în caz de evicțiune reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat de producerea evicțiunii. Aceste daune sunt datorate, indiferent de buna sau reaua credință și independent de cauza care a produs excedentul de valoare: împrejurări fortuite sau cheltuielile necesare, ori utile făcute de cumpărător. Dacă vânzătorul este de rea-credință, el este ținut să restituie chiar și cheltuielile voluptorii făcute de cumpărător. Este unanim recunoscut în practica judiciară, că, în afară de acțiunea în regres în contra vânzătorului, cumpărătorul îl poate acționa și pe terțul evingător, cerându-i despăgubirile pentru cheltuielile și îmbunătățirile ce le-a adus bunul și care i-au sporit valoarea și cum terțul evingător profită de aceste cheltuieli și îmbunătățiri, el va trebui să-l despăgubească pe cumpărător, iar vânzătorul va fi garantat în subsidiar.

Sub acest aspect, al întinderii obligației de dezdăunare, instanțele au omis a dispune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească: sporul de valoare al imobilului și reactualizarea sumei la care au fost obligate chematele în garanție Consiliul Local Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța (136.943.040 lei) la data plății efective. Greșit a apreciat instanța de apel că această reactualizare poate fi făcută în condițiile prevăzute de art. 371 2 C. proc. civ., prin intermediul executorului judecătoresc, și, ca atare motivul de recurs ce vizează această critică, este, de asemenea fondat. Potrivit textului procedural citat [art. 373 1 pct. 2 alin (1)] „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel.

Executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de către instanța de executare, căreia, îi va înainta, în copie, cererea creditorului și titlul executor”. În raportul juridic dedus judecății, cuantumul obligației fixată în sarcina chematelor în garanție este neîndestulător și nu poate fi stabilit arbitrar, în lipsa unei expertize contabile. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât nu se cunoaște, deci este incert momentul plății efective și aplicarea indicelui de inflație, care trebuie calculat, prin raportare la momentul plății. Pentru considerentele expuse, recursul pârâților urmează a fi admis, cu consecința schimbării în parte a deciziei nr. 24/C din 17 martie 2003, în sensul admiterii apelului pârâților împotriva sentinței civile nr. 369 din 13 iunie 2001 a Tribunalului Constanța.

Va fi modificată sentința apelată, în sensul că suma la care au fost obligate chematele în garanție va fi reactualizată la data plății efective. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor pronunțate. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța, acesta va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Prin recursul său, chemata în garanție invocă lipsa calității procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanța, și împrejurarea că inexistența unei clauze exprese privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, fac, ca această societate, deși a vândut imobilul pârâților-reclamanți P.D., P.I.M.

(a se vedea contractul nr. 27074 din 30 septembrie 1996), să fie exonerată de răspundere, cumpărătorii asumându-și riscul încheierii actului juridic. Critica nu este de primit, deoarece, fiind parte contractantă, această societate are calitate procesuală în raportul juridic, realizând vânzarea imobilului și încasând parte din prețul acestuia. Nici următoarea critică, ce vizează inexistența răspunderii contractuale, nu este fondată, deoarece răspunderea vânzătorului pentru evicțiune există, în puterea legii, indiferent dacă într-un contract de vânzare-cumpărare este sau nu stipulată expres această obligație. Răspunderea pentru evicțiune a fost reglementată ca un mijloc de protecție al cumpărătorului evins și, subzistă, fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare, iar normele care o definesc au caracter imperativ.

Această răspundere își are sediul în Codul Civil, Secțiunea III „Despre răspunderea vânzătorului și este reglementată de art. 1337 – 1351. Faptul că o persoana cumpără pe riscul său, nu înlătură nicidecum răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului. Concluzionând, instanța urmează a admite recursul pârâților P.D., P.I.M., N.L.G., în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. și îl va respinge pe cel declarat de chemata în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța, conform art. 312 alin. (1) teza a II a din același cod. Având în vedere și prevederile art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta-chemată în garanție R.A. E.D.P.P. Constanța la cheltuieli de judecată de 2.000.000 lei către recurenții-pârâți P.D., P.I.M., N.L.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții P.D., P.I.M. și N.L.G. împotriva deciziei civile nr. 24/C din 17 martie 2003 a Curții de Apel Constanța, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 369 din 13 iunie 2001 a Tribunalului Constanța. În consecință, modifică sentința apelată în sensul că suma la care au fost obligate chematele în garanție va fi reactualizată la data plății efective, menține celelalte dispoziții ale hotărârilor pronunțate. Respinge ca nefondat recursul formulat de chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța împotriva aceleiași decizii, pe care o obligă la 2.000.000 lei cheltuieli de judecată către recurenții-pârâți.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2004.