ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3384/2007

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 10394 din 6 iulie 1998, Judecătoria Constanța, a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamanților și acțiunea formulată de acesta, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin actele depuse la dosar, reclamanții și-au justificat calitatea procesuală și că statul a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, titlul acestuia constituindu-l sentința civilă nr. 3885/1961, întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 111/1951. Nelegalitatea aplicării actului normativ menționat nu a fost probată de reclamanți, iar simpla afirmare a violențelor și amenințărilor exercitate asupra proprietarului imobilului de fostele autorități nu este suficientă.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Constanța prin decizia civilă nr. 1021 din 5 mai 1999, iar prin decizia civilă nr. 265 din 21 februarie 2000 Curtea de Apel Constanța a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia tribunalului și sentința primei instanțe și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Constanța, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 760 din 13 noiembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Constanța, compus din casă cu parter și etaj și terenul aferent în suprafață de 321,99 mp și a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 29059/1997, încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și M.S. și M.K. Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, respectiv ale art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, pentru că în speță nu s-a făcut dovada că acesta a fost abandonat de proprietar. Din probele administrate s-a reținut că autorul reclamanților a fost determinat să-și părăsească bunul, că nu i s-a permis accesul în locuință, care era ocupată de chiriași, și că a fost amenințat cu privarea de libertate, astfel că dispozițiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 au fost nelegal aplicate.

Contractul de vânzare-cumpărare în favoarea pârâtelor s-a apreciat că este lovit de nulitate absolută ca urmare a încălcării dispozițiilor art. I alin. (4)-(6) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, el fiind încheiat anterior soluționării cererii prin care reclamanții solicitaseră în temeiul actului normativ menționat, restituirea în natură a bunului. Chiar dacă hotărârea nr. 540 din 17 decembrie 1997 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1991 Constanța, prin care s-a respins cererea reclamanților, nu a fost atacată, buna-credință a pârâților cumpărători nu poate fi reținută și oricum, ea nu poate duce în mod singular la dobândirea dreptului de proprietate ex contractu, ci numai unită cu o posesie utilă de 10 până la 20 de ani.

Prin decizia civilă nr. 53/C din 31 martie 2006, Curtea de Apel Constanța, în raport de actele și lucrările cauzei, a admis apelurile declarate de Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, RA E.D.P.P. Constanța, M.S. și M.K. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții O.N., A.N., O.E. și E.O., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., arătând în esență, că motivarea hotărârii este neechivocă în sensul că „titlul statului nu poate fi considerat valabil”, fiind evidentă contradicția dintre motivarea hotărârii și soluția la care s-a oprit instanța de apel; că soluția instanței de apel a fost determinată de omisiunea instanței de apel de a proceda la compararea titlului reclamanților cu cel al statului, în condițiile în care aceasta a procedat la analiza comparativă a titlului reclamanților cu cel al terților achizitori, care însă, nu viza decât parte din imobil; că instanța nu s-a preocupat în mod suficient de aspectele concrete ale modalității în care copârâții M. au dobândit proprietatea spațiului locativ situat la parterul imobilului revendicat, respectiv asupra bunei-credințe, consacrată ca prezumție prin art. 1899 alin. (2) C. proc.

civ., dar cu caracter relativ, astfel încât aceasta poate fi combătută prin orice mijloc de probă, inclusiv printr-o altă prezumție chiar dacă aceasta din urmă nu este legală, ci doar judecătorească. În ședința publică din 26 aprilie 2007, instanța, din oficiu, a invocat ca motiv de ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., necompetența curții de apel în soluționarea apelurilor față de valoarea obiectului litigiului de 100.000.000.lei, așa cum a fost precizată în dosarul nr. 1688/1998 al Judecătoriei Constanța, fila 62, la termenul din 25 mai 1998, motiv ce se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, în raport de motivul de recurs de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., al necompetenței Curții de Apel Constanța de soluționarea apelurilor, instanța constată recursul întemeiat pentru următoarele considerente: Prin modificările aduse Codului de procedură civilă privitoare la competența materială, prin Legea nr. 219/2005, art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă apelurile în procesele în materie civilă al căror obiect are o valoare până la 500.000 lei (RON), respectiv 5 miliarde ROL, iar așa cum s-a arătat mai sus valoarea obiectului cererii de chemare în judecată la data introducerii acțiunii a fost 100 milioane lei, respectiv 10.000 lei (RON) și chiar în prezent valoarea de impozitare a imobilului în litigiu nu depășește suma de 500.000 lei (RON), fiind de 28740,8 lei (RON), potrivit certificatului de atestare fiscală emis de Serviciul public de impozite și taxe din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanța, filele 62 dosar nr. 1678/1998 al Judecătoriei Constanța și 57 dosar recurs.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, apelurile declarate de pârâți se aflau pe rolul Curții de Apel Constanța, iar față de modificările aduse Codului de procedură prin acest act normativ, competența materială de soluționare a apelurilor, după valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, aparținea Tribunalului Constanța. În această situație, Curtea de Apel Constanța, în raport de dispozițiile tranzitorii ale art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, potrivit cărora „apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența Tribunalului, se trimit la tribunale” a soluționat apelurile declarate de pârâți, prin decizia recurată, cu încălcarea competenței materiale a Tribunalului Constanța.

Față de aceste considerente, instanța în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza la instanța competentă, Tribunalul Constanța, pentru judecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții O.N., A.N., O.E. și E.O. împotriva deciziei nr. 53 C din 31 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza Tribunalului Constanța pentru judecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2007.