ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3688/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2000, reclamantele A.C.C. și D.S.C.G., au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin D.G.F.P. Constanța solicitând obligarea acestuia la plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului situat în localitatea Constanța, compus din construcție și teren și care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că autorii lor, G. și M. au dobândit împreună cu M.T.N., cu titlu de cumpărare, imobilul revendicat în cote de 70% A. și 30% M.N., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 967 din 6 aprilie 1939. Ulterior, imobilul a fost naționalizat în temeiul actului normativ sus indicat, preluare considerată ca fiind abuzivă, întrucât autorii lor nu se încadrau în nici una din categoriile de persoane limitativ prevăzute de acest act normativ.

Dat fiind nevalabilitatea titlului statului, ca și imposibilitatea restituirii bunului în natură, bunul aflându-se în proprietatea Statului Român, au solicitat restituirea nemișcătorului în compunerea evocată în echivalent, constând în despăgubiri stabilite la valoarea de circulație a imobilului. Prin sentința civilă nr. 300 din 2 mai 2001, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor, întrucât nu s-a dovedit compunerea construcției preluată la data naționalizării, dar și pentru că în timp, imobilul a suferit diverse transformări, iar în lipsa probelor prin care să poată fi determinată proprietatea reclamantelor indicată ca fiind un procent de 70% din întregul bun, acțiunea apare ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta A.C.C. a fost admis prin decizia nr. 284/C din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, iar hotărârea primei instanțe schimbate în parte în sensul admiterii acțiunii formulate de această reclamantă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 871.136,7 lei reprezentând cota de 70% din imobilul situat în Constanța, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În cursul soluționării cauzei în apel, la data de 14 noiembrie 2001, potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată, reclamanta apelantă a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, suspendarea judecării apelului, măsură dispusă de instanța de apel în temeiul acestei dispoziții legale.

Pricina a fost repusă pe rol la data de 5 aprilie 2006, reținând ca întemeiată cererea formulată de reclamantă în acest sens, justificat de faptul că prin această cerere reclamanta a înțeles să opteze pentru continuarea judecății pe calea dreptului comun, opțiune de care instanța a luat act. La pronunțarea hotărârii formulate în apel s-a reținut, în esență, caracterul abuziv al preluării bunului și care în conformitate cu prevederile art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, justifică dreptul reclamantelor de a primi o despăgubire echivalentă valorii bunului care nu mai poate fi restituit, a stabilit la cota de 70% cuvenită părții care a declarat apel și potrivit cotei-părți deținută de autorul său Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în procedurile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a învederat ca fiind greșită măsura de repunere a cauzei pe rol ca urmare a manifestării opțiunii reclamantei, în condițiile în care nu s-a dovedit încetarea cauzei care a justificat luarea acestei măsuri, respectiv dovada soluționării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001. În cauză nu a fost identificat imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată atât în raport de cotele deținute de autorii reclamantelor cât și compunerea sa la data naționalizării, cu atât mai mult cu cât în anexa la Decretul nr. 92/1950 apare ca fiind naționalizat doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil.

Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce succed: Potrivit art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. Prevalându-se de dispoziția legală evocată, reclamanta apelantă A.C.C. a solicitat, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii de ședință din 14 noiembrie 2001, suspendarea judecării apelului în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsură dispusă de instanță prin aceeași încheiere. Ulterior, prin cererea formulată la data de 9 iulie 2004 și respectiv 7 martie 2006, aceeași parte a solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății pe drept comun declanșată prin cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 5 aprilie 2006, instanța de apel, constatând că cererea de repunere pe rol, asemenea celei a suspendării judecății cauzei în baza textului legal invocat, constituie o modalitate de manifestare a dreptului de opțiune al părții în favoarea căreia a fost instituit acest drept, a luat act de această manifestare de voință și a repus cauza pe rol, continuând judecata pe dreptul comun, deși necontestat, procedura administrativă declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu fusese finalizată. Această dispoziție a instanței, criticată prin motivele prezentului recurs, se vădește a fi nelegală și contrară prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se reține că norma specială, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde dispoziții distincte, deosebite de dreptul comun care să reglementeze repunerea cauzei pe rol, ceea ce înseamnă că, potrivit principiului generalia specialibus non derogant sunt pe deplin aplicabile prevederile dreptului comun sus menționate referitoare la repunerea cauzei pe rol. Or, potrivit acestor dispoziții legale, „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a determinat precis și imperativ momentul la care se va putea dispune redeschiderea judecății și care, în speță, constă în finalizarea procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001.

Întrucât măsura suspendării presupune inevitabil o anumită interdependență între cele două pricini, este firesc ca sistarea judecății să dăinuie până la soluționarea cauzei de care depinde decizia din procesul supus suspendării. Repunând cauza pe rol, în condițiile nefinalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, temei ce a justificat suspendarea judecării cauzei, instanța de apel a încălcat prevederile legale evocate, ceea ce determină incidența motivului de recurs invocat și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, nelegalitatea hotărârii rezidă și în încălcarea regulilor ce reglementează restrictiv și imperativ judecata acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare, care constituie mijlocul procedural prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, înseamnă că obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensație bănească, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din actele dosarului, lucrul revendicat în speță există în materialitatea lui. Cu referire la aspectul evocat se cuvine a se menționa că la determinarea valorii acordate reclamantei cu titlu de echivalent al bunului preluat de stat, s-a avut în vedere valoarea totală a imobilului situat la adresa din Constanța, deși, necontestat, statul a preluat doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil și care a aparținut autorului reclamantei, A.G.

De asemenea, necontestat și cum rezultă cu certitudine și din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel, după preluare imobilul a cunoscut diverse transformări și care, evident i-au majorat valoarea finală, aspect de care instanța nu a ținut seama. Ca urmare, nu a fost lămurit, așa cum s-a invocat și prin cererea de recurs, compunerea imobilului preluat de la autorul reclamantei, atât în raport de mențiunile din anexa la actul de naționalizare, cât și în raport de modificările aduse acestuia în timp, caz în care, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru deplina lămurire a situației de fapt în scopul justei soluționări a cauzei.

Cu prilejul rejudecării, instanța va verifica și efectele principiului unanimității, în speța dedusă judecății, condiții de exercitare a acțiunii în revendicare de drept comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei nr. 284 C din 13 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2008.