ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3688/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

6 iulie 2000, reclamantele A.C.C. și D.S.C.G., au chemat în judecată Statul

Român reprezentat prin D.G.F.P. Constanța solicitând obligarea acestuia la

plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului situat în localitatea

Constanța, compus din construcție și teren și care a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950.

În motivarea cererii, reclamantele

au arătat că autorii lor, G. și M. au dobândit împreună cu M.T.N., cu titlu de

cumpărare, imobilul revendicat în cote de 70% A. și 30% M.N., astfel cum

rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 967 din 6 aprilie

indicat, preluare considerată ca fiind abuzivă, întrucât autorii lor nu se

încadrau în nici una din categoriile de persoane limitativ prevăzute de acest

act normativ.

Dat fiind nevalabilitatea titlului

statului, ca și imposibilitatea restituirii bunului în natură, bunul aflându-se

în proprietatea Statului Român, au solicitat restituirea nemișcătorului în

compunerea evocată în echivalent, constând în despăgubiri stabilite la valoarea

de circulație a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 300 din 2

mai 2001, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor,

întrucât nu s-a dovedit compunerea construcției preluată la data

naționalizării, dar și pentru că în timp, imobilul a suferit diverse

transformări, iar în lipsa probelor prin care să poată fi determinată

proprietatea reclamantelor indicată ca fiind un procent de 70% din întregul

bun, acțiunea apare ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta A.C.C.

a fost admis prin decizia nr. 284/C din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel

Constanța, iar hotărârea primei instanțe schimbate în parte în sensul admiterii

acțiunii formulate de această reclamantă.

A fost obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 871.136,7 lei reprezentând cota de 70% din imobilul situat

în Constanța, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În cursul soluționării cauzei în

apel, la data de 14 noiembrie 2001, potrivit celor consemnate în încheierea de

ședință din aceeași dată, reclamanta apelantă a solicitat, în conformitate cu

dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, suspendarea judecării

apelului, măsură dispusă de instanța de apel în temeiul acestei dispoziții

legale.

Pricina a fost repusă pe rol la data

de 5 aprilie 2006, reținând ca întemeiată cererea formulată de reclamantă în

acest sens, justificat de faptul că prin această cerere reclamanta a înțeles să

opteze pentru continuarea judecății pe calea dreptului comun, opțiune de care

instanța a luat act.

La pronunțarea hotărârii formulate

în apel s-a reținut, în esență, caracterul abuziv al preluării bunului și care

în conformitate cu prevederile art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, justifică dreptul

reclamantelor de a primi o despăgubire echivalentă valorii bunului care nu mai

poate fi restituit, a stabilit la cota de 70% cuvenită părții care a declarat

apel și potrivit cotei-părți deținută de autorul său

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

reprezentat de D.G.F.P. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce

au fost încadrate în procedurile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs pârâta a învederat ca fiind greșită măsura de repunere a cauzei pe rol

ca urmare a manifestării opțiunii reclamantei, în condițiile în care nu s-a

dovedit încetarea cauzei care a justificat luarea acestei măsuri, respectiv

dovada soluționării procedurii administrative reglementate de Legea nr.

10/2001.

În cauză nu a fost identificat

imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată atât în raport de cotele

deținute de autorii reclamantelor cât și compunerea sa la data naționalizării,

cu atât mai mult cu cât în anexa la Decretul nr. 92/1950 apare ca fiind

naționalizat doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil.

Recursul este fondat, potrivit considerentelor

ce succed:

Potrivit art. 46 alin. (1) [fost

art. 47 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt

aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită

putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând

suspendarea cauzei”.

Prevalându-se de dispoziția legală

evocată, reclamanta apelantă A.C.C. a solicitat, potrivit celor consemnate în

practicaua încheierii de ședință din 14 noiembrie 2001, suspendarea judecării

apelului în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsură

dispusă de instanță prin aceeași încheiere.

Ulterior, prin cererea formulată la

data de 9 iulie 2004 și respectiv 7 martie 2006, aceeași parte a solicitat

repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății pe drept comun declanșată prin

cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 5 aprilie 2006,

instanța de apel, constatând că cererea de repunere pe rol, asemenea celei a

suspendării judecății cauzei în baza textului legal invocat, constituie o

modalitate de manifestare a dreptului de opțiune al părții în favoarea căreia a

fost instituit acest drept, a luat act de această manifestare de voință și a

repus cauza pe rol, continuând judecata pe dreptul comun, deși necontestat,

procedura administrativă declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu fusese

finalizată.

Această dispoziție a instanței,

criticată prin motivele prezentului recurs, se vădește a fi nelegală și

contrară prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se reține că norma

specială, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde dispoziții

distincte, deosebite de dreptul comun care să reglementeze repunerea cauzei pe

rol, ceea ce înseamnă că, potrivit principiului generalia specialibus non

derogant sunt pe deplin aplicabile prevederile dreptului comun sus menționate

referitoare la repunerea cauzei pe rol.

Or, potrivit acestor dispoziții

legale, „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a

motivat suspendarea a devenit irevocabilă”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a

determinat precis și imperativ momentul la care se va putea dispune

redeschiderea judecății și care, în speță, constă în finalizarea procedurilor

reglementate de Legea nr. 10/2001.

Întrucât măsura suspendării

presupune inevitabil o anumită interdependență între cele două pricini, este

firesc ca sistarea judecății să dăinuie până la soluționarea cauzei de care

depinde decizia din procesul supus suspendării.

Repunând cauza pe rol, în condițiile

nefinalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, temei ce a

justificat suspendarea judecării cauzei, instanța de apel a încălcat

prevederile legale evocate, ceea ce determină incidența motivului de recurs

invocat și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii

rezidă și în încălcarea regulilor ce reglementează restrictiv și imperativ

judecata acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Pornind de la definiția acțiunii în

revendicare, care constituie mijlocul procedural prin care proprietarul care a

pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se

găsește, înseamnă că obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri

de valoare egală ori prin compensație bănească, cu atât mai mult cu cât, astfel

cum rezultă din actele dosarului, lucrul revendicat în speță există în

materialitatea lui.

Cu referire la aspectul evocat se

cuvine a se menționa că la determinarea valorii acordate reclamantei cu titlu

de echivalent al bunului preluat de stat, s-a avut în vedere valoarea totală a

imobilului situat la adresa din Constanța, deși, necontestat, statul a preluat

doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil și care a aparținut

autorului reclamantei, A.G.

De asemenea, necontestat și cum

rezultă cu certitudine și din constatările expertizei de specialitate efectuate

în apel, după preluare imobilul a cunoscut diverse transformări și care,

evident i-au majorat valoarea finală, aspect de care instanța nu a ținut seama.

Ca urmare, nu a fost lămurit, așa

cum s-a invocat și prin cererea de recurs, compunerea imobilului preluat de la

autorul reclamantei, atât în raport de mențiunile din anexa la actul de

naționalizare, cât și în raport de modificările aduse acestuia în timp, caz în

care, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru deplina lămurire a situației de fapt în scopul justei

soluționări a cauzei.

Cu prilejul rejudecării, instanța va

verifica și efectele principiului unanimității, în speța dedusă judecății,

condiții de exercitare a acțiunii în revendicare de drept comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Constanța

împotriva deciziei nr. 284 C din 13 martie 2007 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, pentru minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2008.