ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2820/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1054 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanta, sectia civilă a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamanților R.A.C. și R.L., formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, municipiul Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanta. Prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, astfel cum a fost precizată, reclamanții R.A.C. și R.L.

au chemat în judecată pe Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, solicitând obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, iar în situația în care acest imobil nu poate fi restituit, pârâții să fie obligați la plata unor despăgubiri în valoare echivalentă cu cea a imobilului. S-a solicitat, în egală măsură, constatarea nulității absolute a actului de preluare a bunului de către stat, ca fiind unul abuziv și în neconcordanță cu legislația din acea vreme și necomunicat autorilor lor.

Reclamanții au arătat, în esență, că imobilul a aparținut autorilor lor, A.R. și M.R., fiind dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare înregistrat la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 7952 din 20 octombrie 1937, acesta fiind compus din teren în suprafață de 1600 mp și construcții. S-a susținut că în anul 1950, imobilul a ieșit din patrimoniul autorilor lor, care au fost supuși unor proceduri abuzive în urma cărora li s-au luat toate imobilele, fără a primi în schimb nici un fel de despăgubire și fără a se comunica titlul în baza căruia s-a făcut preluarea de către stat. Acțiunea a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 26 martie 2009, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a se urma procedura prealabilă prevăzută de art. 21 din legea specială de reparație. Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1089 s-a considerat că normele legale în conflict, respectiv C. civ. și Legea nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile in timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor.

Acest text consacră opinia unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate modifica trecutul, dar și reciproca, în sensul că legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște aplicarea imediată a legii noi a cărei acțiune se impune atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute. Dacă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum" ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., acesta a fost înlocuit cu legea specială de reparație pentru imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin naționalizare, fiind de imediată aplicare, întrucât interesează atât procedural, cât și substanțial ordinea publică.

Aceasta rezultă neechivoc și din dispozițiile art. 6 alin. (2) ale Legii nr. 213/1998, care prevăd că „bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Ca atare, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea in retrocedare a imobilelor pe care le vizează, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun. Cu toate acestea, în condițiile art. 46 din lege, persoana se poate prevala de acțiunea legii vechi, dar numai în cazul acțiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii și în acest caz numai prin voința legiuitorului care face posibilă supraviețuirea prin excepție a legii vechi.

De altfel, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii s-a stabilit că în caz de concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială. Prin aceeași decizie s-a statuat că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, reclamanții nu au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deși imobilul a făcut obiectul naționalizării, astfel că nu se pot analiza neconcordanțe între această lege și Convenția Europeană, iar sub un alt aspect, din actele care atestă situația juridică actuală a imobilului rezultă că acesta face obiectul unui alt drept de proprietate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanții R.A.C. și R.L., care au solicitat desființarea hotărârii, respingerea excepției privind inadmisibilitatea și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța. S-a susținut că soluția pronunțată este esențial greșită, motivarea sa plecând de la interpretarea eronată a deciziei I.C.CJ.

pronunțate în Dosarul nr. 60/2007. Apelanții au arătat că în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recursul în interesul legii se statuează asupra aplicării cu prioritate a legii speciale, aspect reținut și de către judecătorul fondului, omițându-se însă raportarea la situația expresă în care se poate formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun după apariția Legii nr. 10/2001, anume, sesizarea unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care Convenția are prioritate. S-a făcut trimitere la situația juridică a imobilului, care atestă că parte din imobil se află în domeniul privat al mun. Constanța, existând astfel posibilitatea restituirii lui în natură fără afectarea dreptului unei terțe persoane.

Pentru partea de construcții deținute de SC C. SA nu se precizează titlul în temeiul căruia societatea are posesia ei, astfel că nu se poate susține că această parte nu se mai află în proprietatea statului. Apelanții au făcut trimitere la dreptul de administrare avut de fostele entități asupra unei părți din construcții, transmis ca atare și societății comerciale pe acțiuni, cât și la situația juridică a terenului, care potrivit adresei din 25 septembrie 2009 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta este în domeniul privat al localității. S-a arătat că instanța nu s-a pronunțat nici asupra capătului de cerere subsidiar, vizând obligarea pârâților la plata de despăgubiri, pentru că dacă s-ar ajunge la soluția plății acestora nu ar mai fi afectat în nici o modalitate dreptul de proprietate al terților.

Apelanții au susținut că prin soluția pronunțată in prima instanța se perpetuează abuzul comis împotriva autorilor lor în perioada comunistă, prin preluarea bunului, devreme ce art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrarea calității de proprietari avută la data preluării; cum imobilul a fost preluat prin Decizia nr. 11578 din 18 ianuarie 1956 a fostului Sfat Popular de Subordonare Regională Constanța, proprietatea asupra lui nu a fost niciodată pierdută. Apelanții au arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că de la data apariției legii speciale de reparațiune, revendicarea imobilelor nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe acest temei este condiționată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanțelor.

Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ de natură eminamente reparatorie, scopul său fiind cel de a îndrepta abuzurile săvârșite în perioada comunistă asupra dreptului de proprietate, facilitându-se astfel de către legiuitor restituirea imobilelor care cad sub incidența textelor ei. Că prezentul demers s-a fondat pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., fiind o acțiune în revendicare în care se invocă existența unui drept de proprietate asupra imobilului și în cadrul căreia se tinde la compararea de titluri, ca și modalitate în care reclamanții au optat pentru recunoașterea și valorificarea dreptului lor. Împrejurarea că legea specială a acordat posibilitatea foștilor proprietari să revendice într-o anumită formulă imobilele intrate în patrimoniul statului în perioada comunistă, nu are nici o relevanță câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu are nici o dispoziție de abrogare expresă sau tacită a art. 480 C. civ.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere exprimat de judecătorul fondului s-ar ajunge la situația inaplicabilității art. 46 din Legea nr. 10/2001; s-a invocat deopotrivă dificultatea procedurii administrative impuse prin legea specială, pasivitatea unităților deținătoare și nerespectarea termenelor reglementate prin Legea nr. 10/2001. Apelanții reclamanți au mai arătat că soluția tribunalului nu respectă principiul reparației integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilului, atât finalitatea art. 480 C. civ., cât și cea dată de Legea nr. 10/2001 fiind aceea de a restabili în fapt o situație de drept și de a repara abuzul comis de statul român; acest scop identic nu exclude însă aplicarea în paralel a acestor norme.

S-a criticat soluția și în considerarea faptului că respingerea acțiunii prin invocarea inadmisibilității revendicării întemeiate pe art. 480 C. civ. față de Legea nr. 10/2001 nu constituie o veritabilă excepție de inadmisibilitate. Apelanții au arătat, din acest punct de vedere, că deși instanța de fond a pornit de la o încadrare teoretică judicioasă a noțiunii de inadmisibilitate, anume că aceasta nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, ci mai degrabă un mijloc de disciplinare procesuală a părților, pentru a-i îndruma să aleagă calea legală pentru valorificarea dreptului, ulterior judecătorul fondului a ignorat că atât acțiunea în revendicare, cât și procedura legii speciale sunt (ambele) reglementate și permise de legislație.

Un alt motiv de critică a soluției din apel l-a constituit obligarea reclamanților la plata sumei de 300 lei în favoarea R.A.E.D.P.P. Constanța, cu toate că litigiul a fost soluționat pe cale de excepție, neimpunându-se așadar achitarea integrală a onorariului avocațial - instanța de fond având posibilitatea prevăzută prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., anume reducerea cuantumului acestuia. Prin întâmpinare, intimatul pârât Statul Român a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă acțiunea în revendicare inițiată pe disp. art. 480 C. civ.

S-a făcut trimitere la procedura administrativă prealabilă și obligatorie impusă de legea specială și s-a arătat că pentru evitarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuia adresată notificarea, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Prin Decizia civilă nr. 105/ C din 31 mai 2010 a curții de apel constanța, secția civilă minori și de familie litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți R.A.C. și R.L. împotriva sentinței civile nr. 1054 din 21 octombrie 2009, a tribunalului constanța, secție civilă, ca nefondată.

Au fost obligați Apelanții reclamanți către intimații pârâți Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța la 357 lei cheltuieli de judecată și către pârâta intimată R.A.E.D.P.P. Constanța la 200 lei cheltuieli de judecată. Apelanții reclamanți au sesizat instanța de judecată prin acțiunea înregistrată la 26 martie 2009 și fondată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., invocându-se dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat în mun. Constanța conform evidențelor din anul 1950, ca fiind preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aflat în prezent în posesia pârâților. Este unanim admis în literatura și doctrina juridică românească, dar și în alte legislații că pentru a se stabili prevalenta unora dintre normele operante se impune apelarea la mecanismul care guvernează, ca și în speță, concursul dintre legea generală și cea specială.

Astfel, principiul generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este în speță cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). Această chestiune a fost de altfel tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite (pct. 1), statuându-se că însăși aplicarea acestui principiu de drept - cunoscut și de alte sisteme de drept și invocat chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului - exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers judiciar pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situațiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată anterior intrării legii speciale în vigoare procedura de drept comun și continuată ulterior acestui moment. Decizia Secțiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale - art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

I.C.C.J. a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței, supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - a se vedea Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect un imobil preluat printr-o decizie administrativă a autorităților locale ale vremii, în anul 1956 și care cade astfel sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001). Apelanții reclamanți nu au negat faptul că în această materie există o suprapunere a normelor legale, cât privește finalitatea ambelor demersuri în instanță, dar au apreciat că în absența unei prevederi de abrogare expresă (abrogarea tacită nefiind necesară a fi evocată explicit) a dispozițiilor art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, ambele căi procesuale rămân deschise părții interesate.

Ori, acest punct de vedere încalcă principiul generalia specialibus derogant, care este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins. Trimiterea făcută de apelanți, în motivația căii de atac, la o presupusă admitere de către Înalta Curte a coexistenței în orice situație a normelor generale în materia revendicării cu cele speciale, nu este corectă, ipotezele de evaluare și argumentația cuprinsă în Decizia nr. 33/2008 înlăturând această aserțiune cu caracter general. Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J.

- Secțiile Unite (la care fac trimitere apelanții în sensul prevalentei aplicării principiilor Convenției Europene în acțiunea în revendicare) exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun" în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție". Așadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun" nu are accepțiunea înțeleasă de apelanți, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 spre exemplu, dreptul confirmat printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori a modalității de preluare abuzivă a imobilului, dreptul la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. Or, reclamanții nu aveau un bun în sensul arătat, după cum nu aveau nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat, câtă vreme Decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secțiile Unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe disp.

art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective" (cauza Păduraru c. României, 2005). Din această perspectivă, chiar dacă judecătorul fondului s-a referit la procedura instituită prin legea specială și a conchis că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de concursul evident al normei invocate cu cea aplicabilă la data sesizării instanței, se va reține că, neacționând în procedura legii speciale, apelanții reclamanți nu se puteau prevala în acțiunea în revendicare clasică de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se adresează persoanelor care înțeleg să beneficieze și acționează în acord cu prevederile acestei legi.

Singura excepție dedusă din Legea nr. 10/2001 și din aplicarea aceluiași principiu vizând concursul în timp al normelor, se referă la situația acțiunilor în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când persoana reclamantă își conservă calitatea de titular al dreptului de proprietate și se legitimează în acest demers care tinde la compararea titlurilor. Din acest punct de vedere, aprecierea făcută de apelanți, legată de inaplicabilitatea - în orice situație - a art. 46 din legea specială nu este corectă, pentru că legiuitorul a stabilit neechivoc dreptul persoanei care a promovat anterior o acțiune în revendicare să o suspende pentru a beneficia de normele legii speciale.

Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariției noii reglementări.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalentă legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008). Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret și efectiv", iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nici o relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că apelanții mai beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Ori, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate în justiție, a cărui valorificare în instanță nu s-a realizat în procedurile legale deși titularul lui avea la dispoziție mijloacele prevăzute de actul normativ aplicabil, nu poate fi considerat un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și nici o „speranță legitimă" în sensul dat de jurisprudența C.E.D.O. În aceste condiții vor fi înlăturate, în acest context, criticile referitoare la menținerea situației de deținere abuzivă a bunului în condițiile negării demersului fondat pe art. 480 C. civ., cât și cele legate de nerespectarea principiului reparației integrale a prejudiciului suferit prin preluare, devreme ce aplicarea principiului evocat (vizând rezolvarea fondului) este subsidiară celor mai sus afirmate și care stabilesc cu precădere norma incidență.

De asemenea, nu va fi reținută nici susținerea legată de neacordarea despăgubirilor pretinse în capătul de cerere subsecvent, câtă vreme incidența art. 481 C. civ. este indisolubil legată de existența unui „bun", adică a dreptului de proprietate afirmat, ceea ce în speță nu s-a probat. În ce privește greșita aplicare a disp. art. 274 C. proc. civ., Curtea a reținut că ideea suportării cheltuielilor de judecată de către partea care cade în pretenții nu este legată de pierderea procesului printr-o analiză a fondului sau pe cale de excepție; or, câtă vreme R.A.E.D.P.P. a fost chemată în judecată în prezentul proces și a fost obligată să efectueze cheltuieli de judecată, în mod corect reclamanții sunt ținuți să suporte integral aceste cheltuieli.

Împotriva Deciziei civile nr. 105/ C din 31 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale în termen legal au formulat recurs reclamanții R.A. și R.L., care invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte. În primul rând s-a arătat că acțiunea reclamanților a fost respinsă prin interpretarea eronată a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Se susține că, prin decizia instanței supreme s-a soluționat problematica acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulate după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001, statuându-se prin această decizie că legea specială se aplică cu prioritate, fapt reținut și de către instanța de apel, dar s-a omis aspectul care se referă la situația expresă în care se poate formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, chiar și după apariția Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că „principiul generalia spelcialibus derogant” este pe deplin incident în cauză în concursul dintre prevederile art. 480 și Legea nr. 10/2001. Se mai susține că prin aceeași decizie s-a precizat că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate Convenția.

În acest sens este vizat art. 6 din C.E.D.O. ce consacră în mod expres și imperativ dreptul oricărei persoane de a avea acces la justiție. Recurenții susțin că în situația de față, dacă s-ar admite acțiunea nu ar fi afectată securitatea raporturilor juridice civile, nepunându-se în discuție dreptul de proprietate al unor persoane. Se precizează că prin hotărârea recurată se perpetuează abuzul comis împotriva recurenților ca urmare a preluării abuzive a imobilului în litigiu. În acest sens se arată că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „persoane ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării”. Se susține că instanța de apel a confundat existența dreptului de proprietate în persoana autoarei recurenților cu exercitarea efectivă a acestuia.

Reclamantele învederează că imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea lor, și dreptul acestora s-a perpetuat de la momentul dobândirii și până în prezent. Mai arată recurenții că, aplicarea Legii nr. 10/2001, nu însemnă excluderea de plano a aplicabilității art. 480 C. civ. În acest sens se susține că dreptul lor de proprietate nu a încetat nici un moment, fiind permanent proprietarii de drept al imobilului, imobilul fiind deținut abuziv de către stat ca posesor neproprietar. Hotărârea instanței de apel este criticată pentru faptul că nu respectă principiul reparației integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor și că soluția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., față de Legea nr. 10/2001, îngrădește accesul la justiție al recurenților.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reține ca nefondat pentru considerentele de mai jos: Așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, instanța a fost sesizată de către recurenții reclamanți cu acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., la data de 26 martie 2009, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâților. S-a reținut că, în speță trebuie stabilită prevalența dintre normele operante, concursul dintre legea generală și cea specială. Principiul generalia specialibus derogant este pe deplin incident în speță.

Așa cum corect s-a reținut și în apel, această problemă a fost tranșată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi fundamentat un alt demers judiciar pentru imobilele preluate de stat cu sau fără titlu, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza dreptului comun, conform art. 480 C. civ. Decizia Secțiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale - art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

I.C.C.J. a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței, supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - a se vedea Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect un imobil preluat printr-o decizie administrativă a autorităților locale ale vremii, în anul 1956 și care cade astfel sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001). Recurenții reclamanți nu au negat faptul că în această materie există o suprapunere a normelor legale, cât privește finalitatea ambelor demersuri în instanță, dar au apreciat că în absența unei prevederi de abrogare expresă (abrogarea tacită nefiind necesară a fi evocată explicit) a dispozițiilor art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, ambele căi procesuale rămân deschise părții interesate.

Ori, acest punct de vedere încalcă principiul generalia specialibus derogant, care este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins. Trimiterea făcută de recurenți, în motivația căii de atac, la o presupusă admitere de către Înalta Curte a coexistenței în orice situație a normelor generale în materia revendicării cu cele speciale, nu este corectă, ipotezele de evaluare și argumentația cuprinsă în Decizia nr. 33/2008 înlăturând această aserțiune cu caracter general. Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J.

- Secțiile Unite (la care fac trimitere recurenții în sensul prevalentei aplicării principiilor Convenției Europene în acțiunea în revendicare) exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun" în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție". Așadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun" nu are accepțiunea înțeleasă de apelanți, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 spre exemplu, dreptul confirmat printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori a modalității de preluare abuzivă a imobilului, dreptul la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. Or, reclamanții nu aveau un bun în sensul arătat, după cum nu aveau nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat, câtă vreme Decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secțiile Unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe disp.

art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective" (cauza Păduraru c. României, 2005). Din această perspectivă, chiar dacă judecătorul fondului s-a referit la procedura instituită prin legea specială și a conchis că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de concursul evident al normei invocate cu cea aplicabilă la data sesizării instanței, se va reține că, neacționând în procedura legii speciale, recurenții reclamanți nu se puteau prevala în acțiunea în revendicare clasică de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se adresează persoanelor care înțeleg să beneficieze și acționează în acord cu prevederile acestei legi.

Singura excepție dedusă din Legea nr. 10/2001 și din aplicarea aceluiași principiu vizând concursul în timp al normelor, se referă la situația acțiunilor în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când persoana reclamantă își conservă calitatea de titular al dreptului de proprietate și se legitimează în acest demers care tinde la compararea titlurilor. Din acest punct de vedere, aprecierea făcută de recurenți, legată de inaplicabilitatea - în orice situație - a art. 46 din legea specială nu este corectă, pentru că legiuitorul a stabilit neechivoc dreptul persoanei care a promovat anterior o acțiune în revendicare să o suspende pentru a beneficia de normele legii speciale.

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. De fapt prin cele șase puncte prin care a fost criticată hotărârea instanței de apel, criticile sunt repetate. Distinct de toate cele expuse, instanța de apel a menținut corect hotărârea primei instanțe prin care s-a respins acțiunea ca una inadmisibilă, fără a se intra în fondul pricinii. Rezolvarea pe excepție este corectă, întrucât reclamanta a intentat acțiunea pe calea dreptului comun în temeiul art. 480 C. civ. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun formulate de persoane îndreptățite pot fi declanșate numai în situația în care nu sunt în vigoare legi speciale de reparații.

Reclamanții au formulat acțiunea pe drept comun în timpul acțiunii legii speciale de reparații nr. 10/2001, când o astfel de acțiune nu mai este accesibilă, legea specială instituind și procedura administrativă prealabilă obligatorie conform art. 21 din lege. Existând o reglementare prin norme cu caracter special, respectarea acestei proceduri este obligatorie excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.A. și R.L. împotriva Deciziei nr. 105 C din 31 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.