ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5058/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1008 din 9 octombrie 2009, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea față de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea reclamantului W.P.A., prin mandatar S.R.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat Constanța, compus din 250 mp teren și construcții, identificat prin expertiza efectuată de ing. D.N., cu excepția spațiilor înstrăinate și a terenului aferent, menționate în contractele de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu D.A.

(construcție + 19 mp teren aferent), încheiat cu V.D.D. (construcție + 19 mp teren aferent) și din 1996 încheiat cu M.G. (construcție + 18,39 mp teren aferent), a constatat că pentru construcțiile înstrăinate și terenul aferent, astfel cum au fost menționate în alineatul precedent, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri bănești potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a respins acțiunea față de pârâta C.C.S.D. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Sub aspectul cadrului procesual de învestire, prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât a fost identificată unitatea deținătoare, anume Municipiul Constanța, prin primar.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, în baza notificării nr. 1925 din 7 august 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, autorul reclamantului dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia în baza actului de vânzare-cumpărare din 1946. Întrucât o parte din imobil este liber, instanța a dispus restituirea în natură. Pentru spațiile înstrăinate și pentru terenul aferent acestora, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri bănești potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin Decizia civilă nr. 3 din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.

S-a reținut, cu prioritate, că unul din principiile fundamentale ale procesului civil este acela al disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul reclamantului de a determina limitele învestirii, respectiv cadrul procesual în care se va desfășura judecata. Inițial, reclamantul a formulat acțiunea în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2008, reclamantul a precizat cadrul procesual, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul Constanța, prin primar, precizare care a fost consemnată în încheierea de ședință. În cadrul procesual astfel fixat de către reclamant a stat în proces, în calitate de pârât, Municipiul Constanța, prin primar.

Referitor la nepronunțarea instanței pe capătul de cerere subsidiar - acordarea de despăgubiri - s-a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune civilă având ca obiect soluționarea notificării privind restituirea în natură a imobilului în litigiu. Numai pentru situația în care restituirea în natură nu ar fi fost posibilă, reclamantul a solicitat despăgubiri bănești la valoarea de circulație a bunului, potrivit standardelor internaționale de evaluare. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că critica referitoare la faptul că reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor, este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că, reclamantul, cu actele de stare civilă depuse la dosar, a făcut dovada că este unicul moștenitor legal al defuncților F.W., decedată la data de 24 decembrie 1979 și L.W., decedat la data de 11 mai 1993. În ceea ce privește preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, instanța a reținut că acesta a fost proprietatea părinților reclamantului, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 1946, având compunerea următoare; teren în suprafață de 250 mp, respectiv două corpuri de casă construite pe teren; un corp de casă compus din parter și etaj; la parter 4 camere, sală, baie, bucătărie, spălătorie și wc, iar la etaj 4 camere, sală, bucătărie, terasă cu geamuri, wc și 2 camere de serviciu ; un corp de casă compus din parter cu 2 camere, antreu, bucătărie și marchiza din față.

Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, prin confiscarea corpului 1 de clădire în baza Legii nr. 284/1947, ulterior, întreg imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951. Prin sentința penală nr. 825 din 24 iunie 1959, pronunțată de Tribunalul Popular oraș Constanța, W.L. a fost condamnat în baza Legii nr. 284/1947, la 8 ani de închisoare corecțională, la care s-a adăugat măsura complementară de confiscare a ¼ din averea mobilă și imobilă a condamnatului. Prin sentința civilă nr. 581 din 3 martie 1960, Tribunalul Popular al orașului Constanța a admis contestația formulată de W.F. și a dispus scoaterea de sub sechestru din 10 septembrie 1959 a imobilului format din corpul 2, situat în Constanța.

Prin sentința civilă nr. 2221 din 25 iunie 1962, Tribunalul Popular al orașului Constanța a dispus ca imobilul în litigiu, situat în Constanța, compus din teren și construcții, să fie trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951. S-a apreciat că instanța a făcut o corectă aplicare a art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 cu privire la preluarea de către stat a părții de imobil rămasă în proprietatea F.W., în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința nr. 2221 din 23 iunie 1962. În ce privește confiscarea a ¼ din averea lui W.L., în baza Legii nr. 284/1947, instanța a motivat că Legea nr. 591/2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000, a consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al preluărilor de metale prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în temeiul legii.

În condițiile abrogării recursului în anulare reglementat de C. proc. pen. și calificării Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001 este actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii nr. 284/1947. În concluzie, s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în stăpânirea statului și, drept urmare, în mod corect s-a acordat reclamantului măsuri reparatorii constând în restituirea în natură de imobilului, cu excepția spațiilor înstrăinate, pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 februarie 2010, pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Deși reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri bănești în situația imposibilității de restituire în natură a imobilului în litigiu sau a unor părți din acesta, instanța de fond nu s-a pronunțat în sensul admiterii sau respingerii acestui capăt de cerere, ci s-a oprit doar la a constata calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005. Pe fondul cauzei, s-a susținut că în mod greșit, în apel, au fost menținute argumentele primei instanțe referitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire în condițiile legislației speciale.

Cu privire la calitatea reclamantului de moștenitor al autorilor deposedați, W.L. și W.F., s-a susținut că nu s-a făcut dovada acestei calități în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr. 250/2007 - nu au fost depuse acte de stare civilă sau certificate de moștenitor/calitate de moștenitor care să facă dovada filiației reclamantului față de autorii săi. În ceea ce privește calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, s-a susținut că cel puțin pentru partea din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947, hotărârea instanței anterioare nu poate fi validată. Nu orice preluare efectuată în temeiul acestui act normativ este prezumată a fi abuzivă, obiectul de reglementare al celor două legi - Legea nr. 591/2004 si Legea nr. 10/2001 - fiind diferit.

Legea nr. 10/2001 menționează actele normative în baza cărora preluările de către stat sunt considerate a fi fost făcute în mod abuziv, iar Legea nr. 284/1947 nu se regăsește în această enumerare. Prin urmare, pentru cota de ¼ din imobil în litigiu, preluarea nu poate fi calificată drept abuzivă, aceasta neîncadrându-se nici măcar în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 - "orice preluare cu titlu valabil" - întrucât această cotă a intrat în patrimoniul statului în baza unei hotărâri penale valabile până în prezent. Atât timp cât hotărârea nu a fost desființată, iar caracterul politic al condamnării nu a fost constatat în procedura Legii nr. 221/2009, măsura confiscării bunului imobil - urmare săvârșirii unei infracțiuni - nu poate fi considerată preluare abuzivă.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a reținut în mod corect că, unul din principiile fundamentale ale procesului civil este acela al disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul reclamantului de a determina limitele cererii deduse în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata, prin indicarea pretenției concrete și a temeiului juridic care o justifică. În cauza de față, nu poate fi reținută ipoteza în care instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unui capăt de cerere al reclamantului, cel referitor la acordarea despăgubirilor bănești, întrucât, pe de o parte, o astfel de critică nu mai poate fi susținută pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, partea îndreptățită să o invoce ar fi doar reclamantul (din perspectiva condiției interesului ce trebuie să însoțească exercițiul dreptului la calea de atac a recursului). În privința criticii ce vizează în mod explicit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire în condițiile legislației speciale - calitatea reclamantului de moștenitor al autorilor deposedați - critică întemeiată doar formal pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr. 250/2007, pentru a justifica exigența normei procedurale (art. 304 C. proc. civ.), cât timp se susține aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, aceasta nu poate fi primită, întrucât excede cauzei recursului.

Instanțele anterioare au analizat probele administrate în cauză, respectiv actele de stare civilă depuse la dosar, concluzia acestora fiind în sensul că s-a făcut dovada că reclamantul este unicul moștenitor legal al defuncților F.W. (decedată la data de 24 decembrie 1979) și L.W. (decedat la data de 11 mai 1993), probându-se astfel filiația reclamantului față de autorii săi. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, respectiv art. 4 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

În ceea ce privește calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, cel puțin pentru partea din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947 - confiscarea a ¼ din averea lui W.L. - hotărârea instanței anterioare este corectă. Instanța de apel s-a raportat în aprecierea sa, în mod legal, atât la dispozițiile Legii nr. 591/2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000, care au consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al preluărilor de metale prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, cât și la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la alte circumstanțe de fapt și de drept relevante pentru cauză - abrogarea recursului în anulare reglementat de C. proc.

pen. și calificarea Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate constitui titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate - în contextul cărora singura concluzie judicioasă trebuia să fie aceea că Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii nr. 284/1947. Drept consecință, cât timp s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv în stăpânirea statului, în mod corect s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului, cu excepția spațiilor înstrăinate, pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri, ca modalitate concretă de reparație civilă.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva Deciziei nr. 3/ C din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.