ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5058/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5058/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1008 din 9 octombrie

2009, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins

acțiunea față de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea reclamantului W.P.A., prin

mandatar S.R.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin

primar, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat

Constanța, compus din 250 mp teren și construcții, identificat prin expertiza

efectuată de ing. D.N., cu excepția spațiilor înstrăinate și a terenului

aferent, menționate în contractele de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu

D.A. (construcție + 19 mp teren aferent), încheiat cu V.D.D. (construcție + 19

mp teren aferent) și din 1996 încheiat cu M.G. (construcție + 18,39 mp teren

aferent), a constatat că pentru construcțiile înstrăinate și terenul aferent,

astfel cum au fost menționate în alineatul precedent, reclamantul este

îndreptățit la despăgubiri bănești potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, a respins acțiunea față de pârâta C.C.S.D. ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Sub aspectul cadrului

procesual de învestire, prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză,

întrucât a fost identificată unitatea deținătoare, anume Municipiul Constanța,

prin primar.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, în baza notificării nr. 1925 din 7 august 2001,

reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Imobil a

fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, autorul

reclamantului dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia în baza actului

de vânzare-cumpărare din 1946. Întrucât o parte din imobil este liber, instanța

a dispus restituirea în natură. Pentru spațiile înstrăinate și pentru terenul

aferent acestora, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, instanța

a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri bănești potrivit

procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă

nr. 3 din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.

S-a reținut, cu

prioritate, că unul din principiile fundamentale ale procesului civil este

acela al disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul reclamantului de

a determina limitele învestirii, respectiv cadrul procesual în care se va

desfășura judecata.

Inițial, reclamantul

a formulat acțiunea în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța. La

termenul de judecată din data de 30 septembrie 2008, reclamantul a precizat

cadrul procesual, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât,

Municipiul Constanța, prin primar, precizare care a fost consemnată în

încheierea de ședință.

În cadrul procesual

astfel fixat de către reclamant a stat în proces, în calitate de pârât,

Municipiul Constanța, prin primar.

Referitor la

nepronunțarea instanței pe capătul de cerere subsidiar - acordarea de

despăgubiri - s-a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune

civilă având ca obiect soluționarea notificării privind restituirea în natură a

imobilului în litigiu. Numai pentru situația în care restituirea în natură nu

ar fi fost posibilă, reclamantul a solicitat despăgubiri bănești la valoarea de

circulație a bunului, potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că critica referitoare la faptul că reclamantul nu a făcut

dovada calității de moștenitor, este nefondată.

În conformitate cu

dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a

apreciat că, reclamantul, cu actele de stare civilă depuse la dosar, a făcut

dovada că este unicul moștenitor legal al defuncților F.W., decedată la data de

24 decembrie 1979 și L.W., decedat la data de 11 mai 1993.

În ceea ce privește

preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, instanța a reținut că

acesta a fost proprietatea părinților reclamantului, fiind dobândit prin actul

de vânzare-cumpărare din 1946, având compunerea următoare; teren în suprafață

de 250 mp, respectiv două corpuri de casă construite pe teren; un corp de casă

compus din parter și etaj; la parter 4 camere, sală, baie, bucătărie,

spălătorie și wc, iar la etaj 4 camere, sală, bucătărie, terasă cu geamuri, wc

și 2 camere de serviciu ; un corp de casă compus din parter cu 2 camere,

antreu, bucătărie și marchiza din față.

Imobilul a fost

preluat în mod abuziv de stat, prin confiscarea corpului 1 de clădire în baza

Legii nr. 284/1947, ulterior, întreg imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr. 111/1951.

Prin sentința penală

nr. 825 din 24 iunie 1959, pronunțată de Tribunalul Popular oraș Constanța,

W.L. a fost condamnat în baza Legii nr. 284/1947, la 8 ani de închisoare

corecțională, la care s-a adăugat măsura complementară de confiscare a ¼

din averea mobilă și imobilă a condamnatului.

Prin sentința civilă

nr. 581 din 3 martie 1960, Tribunalul Popular al orașului Constanța a admis

contestația formulată de W.F. și a dispus scoaterea de sub sechestru din 10

septembrie 1959 a imobilului format din corpul 2, situat în Constanța.

Prin sentința civilă

nr. 2221 din 25 iunie 1962, Tribunalul Popular al orașului Constanța a dispus

ca imobilul în litigiu, situat în Constanța, compus din teren și construcții,

să fie trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.

S-a apreciat că

instanța a făcut o corectă aplicare a art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

10/2001 cu privire la preluarea de către stat a părții de imobil rămasă în

proprietatea F.W., în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința nr. 2221

din 23 iunie 1962.

În ce privește

confiscarea a ¼ din averea lui W.L., în baza Legii nr. 284/1947,

instanța a motivat că Legea nr. 591/2004, pentru modificarea și completarea

O.U.G. nr. 190/2000, a consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al

preluărilor de metale prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947,

restituirea bunurilor confiscate prin hotărâri penale urmând a fi realizată în

temeiul legii.

În condițiile

abrogării recursului în anulare reglementat de C. proc. pen. și calificării

Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate constitui titlu valabil

al statului pentru deținerea bunurilor confiscate, instanța a reținut că Legea

nr. 10/2001 este actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii nr.

284/1947. În concluzie, s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în

stăpânirea statului și, drept urmare, în mod corect s-a acordat reclamantului

măsuri reparatorii constând în restituirea în natură de imobilului, cu excepția

spațiilor înstrăinate, pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 februarie 2010,

pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Deși reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri bănești în situația

imposibilității de restituire în natură a imobilului în litigiu sau a unor

părți din acesta, instanța de fond nu s-a pronunțat în sensul admiterii sau

respingerii acestui capăt de cerere, ci s-a oprit doar la a constata calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la despăgubiri în temeiul Legii nr.

247/2005.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că în mod greșit, în apel, au fost menținute argumentele primei

instanțe referitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la

restituire în condițiile legislației speciale. Cu privire la calitatea

reclamantului de moștenitor al autorilor deposedați, W.L. și W.F., s-a susținut

că nu s-a făcut dovada acestei calități în conformitate cu prevederile art. 23

din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr. 250/2007 - nu au fost depuse

acte de stare civilă sau certificate de moștenitor/calitate de moștenitor care

să facă dovada filiației reclamantului față de autorii săi.

În ceea ce privește

calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, s-a susținut că cel

puțin pentru partea din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947,

hotărârea instanței anterioare nu poate fi validată. Nu orice preluare

efectuată în temeiul acestui act normativ este prezumată a fi abuzivă, obiectul

de reglementare al celor două legi - Legea nr. 591/2004 si Legea nr. 10/2001 -

fiind diferit.

Legea nr. 10/2001

menționează actele normative în baza cărora preluările de către stat sunt

considerate a fi fost făcute în mod abuziv, iar Legea nr. 284/1947 nu se

regăsește în această enumerare.

Prin urmare, pentru

cota de ¼ din imobil în litigiu, preluarea nu poate fi calificată drept

abuzivă, aceasta neîncadrându-se nici măcar în prevederile art. 2 lit. h) din

Legea nr. 10/2001 - "orice preluare cu titlu valabil" - întrucât

această cotă a intrat în patrimoniul statului în baza unei hotărâri penale valabile

până în prezent.

Atât timp cât

hotărârea nu a fost desființată, iar caracterul politic al condamnării nu a

fost constatat în procedura Legii nr. 221/2009, măsura confiscării bunului

imobil - urmare săvârșirii unei infracțiuni - nu poate fi considerată preluare abuzivă.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a

reținut în mod corect că, unul din principiile fundamentale ale procesului

civil este acela al disponibilității, în conținutul căruia intră dreptul

reclamantului de a determina limitele cererii deduse în judecată, ale cadrului

procesual în care se va desfășura judecata, prin indicarea pretenției concrete

și a temeiului juridic care o justifică.

În cauza de față, nu

poate fi reținută ipoteza în care instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unui

capăt de cerere al reclamantului, cel referitor la acordarea despăgubirilor

bănești, întrucât, pe de o parte, o astfel de critică nu mai poate fi susținută

pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte,

partea îndreptățită să o invoce ar fi doar reclamantul (din perspectiva

condiției interesului ce trebuie să însoțească exercițiul dreptului la calea de

atac a recursului).

În privința criticii

ce vizează în mod explicit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la

restituire în condițiile legislației speciale - calitatea reclamantului de

moștenitor al autorilor deposedați - critică întemeiată doar formal pe

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv 23.1 din H.G nr.

250/2007, pentru a justifica exigența normei procedurale (art. 304 C. proc.

civ.), cât timp se susține aprecierea eronată a probelor administrate în cauză,

aceasta nu poate fi primită, întrucât excede cauzei recursului.

Instanțele anterioare

au analizat probele administrate în cauză, respectiv actele de stare civilă

depuse la dosar, concluzia acestora fiind în sensul că s-a făcut dovada că

reclamantul este unicul moștenitor legal al defuncților F.W. (decedată la data

de 24 decembrie 1979) și L.W. (decedat la data de 11 mai 1993), probându-se

astfel filiația reclamantului față de autorii săi.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii

constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele

fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”,

respectiv art. 4 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora „de prevederile

prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite”.

În ceea ce privește

calificarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, cel puțin pentru partea

din imobil preluată în temeiul Legii nr. 284/1947 - confiscarea a ¼ din

averea lui W.L. - hotărârea instanței anterioare este corectă.

Instanța de apel s-a

raportat în aprecierea sa, în mod legal, atât la dispozițiile Legii nr.

591/2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000, care au

consacrat în art. 26 alin. (1)2 caracterul abuziv al preluărilor de metale

prețioase realizate în baza Legii nr. 284/1947, cât și la dispozițiile art. 2

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la alte circumstanțe de fapt și de

drept relevante pentru cauză - abrogarea recursului în anulare reglementat de C.

proc. pen. și calificarea Legii nr. 284/1947 ca fiind un act abuziv ce nu poate

constitui titlu valabil al statului pentru deținerea bunurilor confiscate - în

contextul cărora singura concluzie judicioasă trebuia să fie aceea că Legea nr.

10/2001 reprezintă actul normativ ce reglementează restituirea în natură sau

prin echivalent a imobilelor confiscate prin hotărâri penale în temeiul Legii

nr. 284/1947.

Drept consecință, cât

timp s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv în stăpânirea statului, în

mod corect s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură a imobilului, cu excepția spațiilor înstrăinate, pentru

care s-a constatat dreptul la despăgubiri, ca modalitate concretă de reparație

civilă.

Pentru toate aceste

considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar,

împotriva Deciziei nr. 3/ C din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2010.