ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanța la data de 7 octombrie

1998, reclamanții V.M., V.C.A. și B.D.V., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S, Constanța,

Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P.

Constanța, au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să fie

obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

imobilele situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3, care formează un singur

corp de casă, în Constanța, b-dul T. nr. 2, construcție și în Constanța, str.

M.V.Z. nr. 22, format din construcție și teren în suprafață de 102 mp.

Reclamanții

au arătat că sunt moștenitorii numitului A.V.H., în calitate de nepoți și au

dobândit, pe această cale, dreptul de proprietate asupra celor trei imobile

revendicate care au aparținut autorului lor și care în mod greșit au fost

naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Imobilul

din str. M.V.Z. nr. 22 a fost dobândii prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 860/1904, transcris la Grefa Tribunalului Constanța, de

către H.V., iar celelalte două, în indiviziune, de autorul lor și fratele

acestuia, prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 408/1911

imobilul din b-dul T. nr. 2 și nr. 2602/1920 - imobilul din str. M.B. nr. 1 -

3.

Printr-un

act de partaj voluntar încheiat ulterior de cei doi frați, cele două imobile au

fost atribuite în natură autorului reclamanților, pe numele căruia au și fost

naționalizate, însă cu încălcarea art. 11 din Decretul nr. 92/1950, deoarece

acesta era meseriaș și nu comerciant.

În

susținerea acțiunii s-au depus la dosar: actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2602 din 29 septembrie 1920 la Tribunalul județului

Constanța prin care G.V. și H.V. au cumpărat imobilul situat în Constanța, str.

M.M. nr. 1 - 3, compus din două prăvălii la parter și două prăvălii la etaj,

actul de veșnică vânzare autentificat sub nr. 408 din 15 martie 1911 la

Tribunalul județului Constanța prin care frații G. și H.V. au cumpărat imobilul

situat în Constanța, P.I. nr. 35, compus din prăvălie, pivniță, la etaj casă de

locuit cu patru încăperi și mansardă; copie eliberată de Arhivele Naționale din

Registrul de transcrieri conform căreia sub nr. 512/20107.1904 a fost transcris

actul prin care V.C. a cumpărat 2/3 din imobilul compus dintr-o casă și teren

de 102 mp, foaia de date pentru Cartea funciară privind imobilul din Constanța,

str. M.V.Z. nr. 22, care figura înscris pe numele proprietarului V.C. și era

compus din 149 mp teren și construcție, actul de partaj voluntar autentificat

sub nr. 4440 din 17 noiembrie 1925 încheiat între G.V. și H.V. prin care s-au

atribuit în deplină proprietate lui H.V. imobilele din Constanța, P.I. nr. 19

și cel din Constanța, str. M.M. nr. 1 - 3, certificatul de calitate de

moștenitor nr. 219/1998, acte de stare civilă, adresele nr. 40215/1998 ale

Primăriei Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu - privind situația

juridică și urbanistică a celor trei imobile, acte referitoare la ocupația

autorului reclamanților pentru dovedirea căreia s-au audiat și martorii M.F. și

G.A.

La

data de 8 septembrie 1999, prin modificarea acțiunii, au fost chemați în

judecată și pârâții M.G. și C.A., întrucât aceștia au cumpărat de la pârâta

R.A.E.D.P.P. Constanța apartamente în imobilul din b-dul T. nr. 2.

Prin

sentința civilă nr. 1030 din 10 decembrie 1999, Tribunalul Constanța a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, M.G.

și C.A. și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 2, compus din construcție

formată din subsol, parter, etaj și pod.

Au

fost obligați pârâții Stalul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor,

Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P.

Constanța să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în Constanța, b-dul T. nr. 1 - 3, compus din două corpuri de construcție,

respectiv cel de la nr. 3, format din beci, parter, două etaje și mansardă și

cel de la nr. 1, format din parter și etaj.

A

fost respinsă acțiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în

Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, compus din teren în suprafață de 102 mp și

construcție, ca inadmisibilă.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut

dovada că G.V. și H.V. au dobândit în proprietate imobilele situate în

Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și respectiv, b-dul T. nr. 2. Ulterior, frații

G. și H.V. au convenit asupra modalității de împărțire a imobilelor menționate,

în sensul atribuirii acestora către autorul reclamanților H.V.

Reclamanții

au făcut dovada că sunt moștenitorii lui H.V.

Imobilele

menționate au fost expropriate și trecute în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950 .

Întrucât

autorul lor se încadra în categoriile sociale exceptate de la naționalizare

prevăzute la art. II din Decretul nr. 92/1950, instanța de fond a reținut că

imobilele menționate au fost preluate abuziv, și, în baza art. 480 C. civ. a

obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie aceste

imobile.

Cu

privire la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z., nr. 22, compus din teren

în suprafață de 102 mp și construcție, instanța a reținut că un coproprietar nu

poate să revendice de la un terț bunul asupra căruia nu are un drept exclusiv.

Imobilul trebuia revendicat de toți moștenitorii, întrucât reclamanții au o

cotă ideală nedeterminată în materialitatea sa, respectiv cota indiviză de 2/3

din imobil, astfel că, pentru acest imobil, acțiunea a fost respinsă ca

inadmisibilă.

Împotriva

hotărârii au declarat apel părțile.

Judecata

cauzei a fost suspendată, în apel, în perioada 2001 - 2009, în baza art. 47 din

Legea nr. 10/2001, fiind repusă pe rol în urma măsurii dispuse prin Decizia nr.

6971/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a sancționat refuzul

instanței de apel de a relua judecata, la cererea părților interesate, în

situația în care s-a dovedit că unitatea deținătoare a tergiversat timp de 6

ani soluționarea notificării.

Prin

Decizia nr. 297/C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis

apelurile formulate de reclamanți, pârâții Consiliul Local Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar, pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public și

Privat Constanța, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor - prin

D.G.F.P, Constanța, pârâta M.G., și pârâtul C.A. și continuat de moștenitorii

acestuia C.I., C.A.V. și B.R. - împotriva Sentinței civile nr. 1030 din 10

decembrie 1999, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul Constanța.

Instanța

de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins ca inadmisibilă

revendicarea imobilului din Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 întrucât ar fi fost

încălcată regula unanimității, acțiunea nefiind introdusă de toți

coproprietarii.

S-a

apreciat că regula unanimității, invocată de către instanța de fond, nu doar a

împiedicat reclamanții să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunii lor.

Ținând cont de circumstanțele deosebite ale speței și în special de data

naționalizării și de dificultățile ce decurg pentru a identifica toți moștenitorii,

cu scopul de a se alătura acțiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepășit

pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunului indiviz.

Prin

urmare, s-a constatat că Tribunalul Constanța a rezolvat procesul privitor la

acest imobil fără a intra în cercetarea fondului, motiv care a atras

desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanța

de fond.

Prin

Sentința civilă nr. 3248 din 31 mai 2011, Tribunalul Constanța a admis acțiunea

și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au

fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie,

imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 2, județul Constanța, compus din

construcție formată din subsol, parter, etaj și pod .

Au

fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în

Constanța, b-dul T. nr. 1-3, compus din 2 corpuri de construcție, respectiv cel

de la nr. 3, format din beci, parter, 2 etaje și mansardă și cel de la nr. 1

format din parter și etaj.

A

fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la imobilul situat

în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafață de 102 mp și

construcție.

A

fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P.

Constanța.

Au

fost obligați pârâții persoane juridice să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie cota de 2/3 din imobilul situat în Constanța, str.

M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în rejudecare, urmare a respingerii

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare cu privire la imobilul

situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, a analizat acțiunea doar cu privire la

cota de 2/3.

S-a

reținut că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, are

calitate procesual pasivă de a sta în proces, la fel și R.A.E.D.P.P, Constanța,

în calitate de administrator al imobilului în litigiu.

S-a

apreciat că reclamanții au făcut dovada proprietății autorului lor asupra

imobilelor situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 3 și respectiv b-dul T. nr. 2.

Referitor

la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, din copia eliberată de

Arhivele Naționale - rezultă că autorul reclamanților a cumpărat în baza

actului transcris sub nr. 512 din 20 iulie 1904, 2/3 din acest imobil (teren în

suprafață de 102 mp și construcție).

Imobilele

mai sus menționate au fost expropriate și trecute în proprietatea stalului

conform Decretului nr.92/1950, deși autorul acestora se încadra în categoriile

sociale exceptate de la naționalizare, fiind de profesie zidar, astfel cum

rezultă din legitimația eliberată de Consulatul Albaniei.

S-a

considerat că măsura abuzivă a preluării imobilelor nu poate avea ca efect

consolidarea sau dobândirea unor drepturi de către stat și astfel autorul reclamanților

a rămas ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au făcut

obiectul naționalizării, drept de proprietate transmis reclamanților prin

efectul transmisiunii succesorale legale.

Împotriva

sentinței au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, C.V., C.I., B.R., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și

M.G.

Apelul

declarat de pârâții C.V., C.I. și B.R. nu a fost motivat, Curtea analizându-l

numai pe baza celor invocate la instanța de fond, conform art. 292 (2) C. proc.

civ.

În

apelul declarat de pârâta M.G. s-a arătat că instanța de fond a omis să

analizeze efectul Sentinței civile nr. 8050/2003 prin care s-a respins acțiunea

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 886/1997 și nu a

avut în vedere că reclamanții în baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare

solicitând măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu.

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că nu are calitate

procesuală pasivă, această calitate revenind unității administrativ-teritoriale

care deține imobilele în patrimoniul său, respectiv Municipiul Constanța.

În

apelul declarat de Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța s-a criticat restituirea unei cote de 2/3 din imobilul situat în

Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, în condițiile în care punerea în posesie se

poate face pentru un bun individual determinat și nu pentru o cotă ideală.

Conform

art. 293 C. proc. civ. - reclamanții au formulat cerere de aderare la apelul formulat

de pârâta M.G. întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la

terenul aferent imobilelor situate în Constanța, b-dul T. nr. 2 și strada M.B.

nr. 1 - 3.

Prin

Decizia nr. 458 C din 7 decembrie 2011 Curtea de Apel Constanța a admis excepția

puterii lucrului judecat, în ce privește dreptul reclamantului V.M. pentru cota

de 1/3 asupra imobilelor din Constanța, b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3,

lipsa dreptului pentru terenul aferent acestor două imobile și titlul

apelanților pârâți C. și M. asupra apartamentelor înstrăinate conform Legii nr.

112/1995.

A

admis apelurile formulate de pârâți și a schimbat în parte sentința în sensul

că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a

respins acțiunea reclamanților față de această parte, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A

obligat pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase

reclamanților V.C.A. și B.D.V. în deplină proprietate și posesie cota de 2/3

din imobilele construcții situate în mun. Constanța, b-dul T. nr. 2 și str.

M.B. nr. 1 - 3, cu excepția spațiilor locative înstrăinate conform Legii nr.

112/1995.

A

respins ca nefondată acțiunea reclamanților față de pârâții C.V., C.I., B.R. și

M.G.

A

obligat pârâtul Municipiul Constanța prin Primar să propună acordarea către

apelanții reclamanți V.C.A. și B.D.V. a despăgubirilor, în condițiile Titlului

VII al Legii 247/2005, în cotă de 2/3, pentru apartamentele înstrăinate conform

Legii nr. 112/1995.

A

menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.

A

respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamanții V.M.,

V.C.A. și B.D.V.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că imobilele revendicate

se află în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, Municipiul

Constanța, astfel că, admițând apelul, a fost respinsă acțiunea față de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesual pasivă.

Referitor

la celelalte apeluri, Curtea de apel a constatat următoarele:

Reclamanții

au făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra celor trei imobile.

Imobilul

a trecut în proprietatea statului în condițiile în care autorul reclamanților

A.V.H. făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naționalizare,

acesta fiind zidar conform legitimației eliberată de Consulatul Albaniei.

S-a

considerat că deposedarea a fost abuzivă, fiind încălcate dispozițiile

Decretului nr. 92/1950.

În

cadrul imobilelor revendicate de către reclamanți sunt incluse și cele două

locuințe cumpărate de apelanții pârâții - cumpărătorii M.G. și C.A. (după

decesul acestuia în cauză fiind introduși moștenitorii și anume C.I., C.V. și

B.R.).

Prin

Sentința civilă nr. 8650 din 21 mai 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 97/2004 pronunțată de Tribunalului Constanța - a fost respinsă

acțiunea de anulare a celor două contracte de vânzare-cumpărare, ca nefondată

și s-a constatat că pârâții cumpărători sunt de bună-credință.

S-a

apreciat de către instanța de apel, în interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție că, prin admiterea acțiunii în

revendicare, față de cumpărători s-au încălcat dispozițiile art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se abstracție că titlurile

acestora sunt valabile și dețin un bun în sensul Convenției.

De

asemenea, s-a reținut că instanța de fond, la soluționarea cauzei, a omis

faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, intrată în puterea lucrului judecat - s-a dispus conform

Legii nr. 10/2001 restituirea către reclamantul V.M. - a cotei indivize de 1/3

din imobilele construcție situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T.

nr. 2, cu excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Pentru

apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 în condițiile Legii nr.

247/2005, Titlul VII - a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța

să propună acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate în cota de

1/3 din valoarea lor.

S-a

considerat că, la soluționarea acțiunii în revendicare, trebuia să țină cont de

cota indiviză restituită, urmând a fi restituită cealaltă cotă de 2/3 și nu

cele două imobile în integralitatea lor.

Nefondată

a fost considerată și susținerea apelanților Municipiul Constanța și Consiliul

Local Constanța, cu privire la atribuirea în proprietate, reclamanților, a

cotei de 2/3 din imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, întrucât

aceștia, având o cotă ideală și abstractă care se regăsește fizic în întreg

imobilul, nu ar putea fi puși în posesie. În speță sunt incidente dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dreptul de

proprietate se poate stabili în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun și

prin acțiunea civilă de ieșire din indiviziune - fiecare coindivizar își

primește cota-parte.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru acordarea a ceea ce nu

s-a cerut, despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, respectiv pentru

nemotivare și aplicarea greșită a legii.

Prin

Decizia civilă nr. 6812 din 7 decembrie 2012 Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor apelurilor aceleași instanțe.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că

hotărârea Curții de Apel Constanța a fost pronunțată cu încălcarea principiului

disponibilității părții în procesul civil, instanța de apel pronunțându-se

ultra petito.

Astfel,

deși reclamanții, prin acțiunea dedusă judecății, au solicitat lăsarea în

deplină proprietate și posesie a imobilelor, instanța de apel a dispus și

obligarea Municipiului Constanța să emită dispoziție motivată privind acordarea

despăgubirilor în condițiile Titlului VII al legii nr. 247/2005 pentru

apartamentele care au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriașilor.

S-a

mai reținut că, deși din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanța de

apel a respins cererea reclamanților de aderare la apelul pârâtei M.G., în

considerentele hotărârii nu sunt menționate motivele și argumentele care au

determinat instanța să pronunțe această soluție. În lipsa acestor considerente,

instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate al deciziei, sub

acest aspect.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în rejudecare, instanța de trimitere

să țină cont și de faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a

Curții de Apel Constanța i s-a restituit reclamantului V.M. cota de 1/3 din

imobilele situate în b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3.

Prin

Decizia nr. 63/C din 29 mai 2013 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

admis apelurile pârâților Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța, C.V., C.I., B.R., M.G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, în

contradictoriu cu intimații reclamanți și intimata pârâtă Regia Autonomă

"Exploatarea Domeniului Public și Privat" Constanța; a luat act de

renunțarea reclamanților la judecarea cererii de aderare la apelul pârâtei

M.G.; a schimbat în parte sentința atacată astfel:

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins

acțiunea reclamanților față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală.

A

obligat pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase

reclamanților V.C.A. și B.D.V. în deplină proprietate și posesie cota de 2/3

din imobilele - construcții situate în Municipiul Constanța, b-dul T. nr.2 și

str. M.B. nr. 1 - 3, cu excepția spațiilor locative înstrăinate conform Legii

nr. 112/1995.

A

respins ca nefondată acțiunea față de pârâții C.V., C.I., B.R. și M.G.

A

respins acțiunea în revendicare formulată de V.M. pentru cota de 1/3 din

construcțiile situate în Constanța, b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3, ca

fiind rămasă fără obiect.

Au

fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate.

Au

fost obligați intimații reclamanți la plata sumei de 372 RON către apelanții

Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța și la 200 RON către

intimata R.A.E.D.P.P. Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

I.

Apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor București este fondat

pentru următoarele considerente:

Conform

art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituția României din

1991, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și H.G. nr. 113/1992,

Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție, în

litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes

național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.

În

speță, imobilele revendicate se află în domeniul privai al unității

administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, astfel că Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă pentru a sta în

proces.

Ca

atare, a fost respinsă acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

II.

Au fost admise apelurile formulate de pârâții Municipiul Constanța, Consiliul

Local Constanța, C.V., C.I., B.R. și M.G., apeluri ce vizează, în esență,

modalitatea de soluționare a acțiunii promovată de cei trei reclamanți în

raport de drepturile dobândite de chiriașii cumpărători, pentru următoarele

considerente:

Cele

trei imobile, ce constituie obiectul litigiului, au fost expropriate de către

stat conform Decretului nr. 92/1950, însă deposedarea a fost abuzivă - fiind

încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

Referitor

la acțiunea în revendicare formulată de reclamantul V.M., în calitate de

succesor al fostului proprietar ai imobilului căruia îi revenea o cotă de 1/3

masa succesorală, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 219 din

04 septembrie 1998 eliberat de B.N.P. B.C., s-a constatat că prin Decizia

civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a

dispus conform Legii nr. 10/2001 restituirea cotei de 1/3 din imobilele

construcție situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, cu

excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriașilor.

În

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a valorificat

această hotărâre judecătorească, ce consfințește realizarea dreptului de

proprietate al reclamantului V.M. asupra cotei de 1/3 din două din cele trei

imobile revendicate într-o altă procedură, respectiv în cadrul Legii nr.

10/2001, cu respectarea principiului electa una via.

Prin

urmare, Curtea de apel a reținut că drepturile pretinse de reclamant asupra

imobilelor - construcții din Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2,

corespunzătoare cotei sale succesorale de 1/3, au fost realizate integral în

procedura Legii nr. 10/2001, situație în care nu mai este posibilă restituirea

cotelor de 1/3 din aceleași imobile și în prezenta acțiune în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, pentru că s-ar aduce atingere principiului electa

una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea

alteia pentru recunoașterea aceluiași drept.

S-a

apreciat că principiul enunțat are la bază necesitatea preîntâmpinării

obținerii unei duble reparații, prin folosirea căilor defipte de lege, deci

ipoteza regăsită ca atare în speță, pentru că legiuitorul a recunoscut

titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor intrate în proprietatea

statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât posibilitatea

continuării acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, cât și pe aceea a recurgerii la procedura specială de restituire

instituită de prevederile Legii nr. 10/2001.

În

calitate de titular al dreptului de proprietate, în cota de 1/3, asupra celor

două construcții situate la adresele de mai sus, reclamantul V.M. a ales calea

de realizare a dreptului său optând pentru suspendarea acțiunii în revendicare

promovată în anul 1998 alături de frații săi și parcurgerea procedurii legii

speciale - Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a recunoscut dreptul și i

s-au acordat măsurile reparatorii cuvenite.

Așa

fiind, reclamantul V.M. nu mai poate reveni asupra deciziei anterioare și să

utilizeze cealaltă cale oferită de lege (acțiunea în revendicare), indiferent

de natura reparației acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza

refuzului soluționării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii.

Pentru

aceste considerente a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de V.M.

pentru cota de 1/3 din imobilele - construcții situate în Constanța, str. M.B.

nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, ca fiind rămasă fără obiect.

S-a

considerat că această soluție nu este de natură sa afecteze dreptul de acces al

acestui reclamant la instanță, nefiind contrară dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum a statuat și Înalta Curte de

Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în

interesul legii, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenție nu este un

drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept

este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de

o anumită marjă de apreciere.

La

rândul său Curtea Constituțională a României a statuat prin Decizia nr. 1/1994

că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin

care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are

competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața

instanțelor de judecată, iar pentru situații deosebite legiuitorul poate

stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de executare a

drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie

afectat.

S-a

apreciat ca exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc

decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe

între care și respectarea principiului electa una via.

În

România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea

nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot

cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

legiuitorul stabilind și anumite limite conform art. 8 și art. 47 din lege, respectiv

cu condiția ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparație

(ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor

acțiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze între

calea dreptului comun și legea specială, neputând fi urmate în paralei doua

proceduri pentru realizarea aceluiași drept.

Legiuitorul

a reglementat în mod expres prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 dreptul de

opțiune al persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun -

art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și legea specială.

Cum

reclamantul V.M., la momentul adoptării Legii nr.10/2001, avea pe rolul

instanței de apel, alături de frații săi, o acțiune în revendicarea celor două

construcții situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2,

acțiune ce a fost suspendată la cererea reclamanților conform art. 47 din Legea

nr. 10/2001, ulterior numai acesta a parcurs ambele faze ale procedurii

speciale - Legea nr. 10/2001, iar prin hotărârea judecătorească irevocabilă i

s-a realizat dreptul pentru cota de 1/3 din cele două construcții revendicate

situate la adresele de mai sus.

În

ceea ce privește cota de 2/3 din imobilul din Constanța, str. M.V.Z. nr. 22

compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție, Curtea de apel a

constatat că aceasta nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar criticile

apelanților pârâții nu vizează și acest imobil, hotărârea primei instanțe, necontestată,

intrând în puterea lucrului judecat sub acest aspect.

În

ceea ce îi privește pe reclamanții V.C.A. și B.D.V., s-a constatat că aceștia

nu și-au realizat dreptul de proprietate corespunzător cotelor lor succesorale

de 2/3 din imobilele revendicate (1/3 pentru fiecare) în procedura Legii nr.

10/2001, situație în care instanța de apel a procedat la analiza legalității

hotărârii Tribunalului Constanța, în raport cu criticile apelanților pârâți.

A

fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de acești reclamanți în

contradictoriu cu pârâții M.G., C.V., C.I. și B.R. chiriași cumpărători a două

apartamente din imobilul revendicat pentru următoarele considerente:

S-a

reținut că, prin Sentința civilă nr. 8650 din 21 mai 2003 irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 97/2004 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă

acțiunea prin care reclamanții au cerut constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriașii mai sus

menționați în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a constatat că aceștia sunt

cumpărători de bună-credință.

S-a

considerat că, în prezenta cauză, atât reclamanții, cât și pârâții au exhibat

titluri de proprietate de la autori diferiți.

S-a

apreciat ca acțiunea în revendicare, prin care se urmărește redobândirea unui

imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, chiar

introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi

soluționată "doar" potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existenta sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Referitor

la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii

inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea

în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în

această situație.

S-a

reținut că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema

care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere

până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

Instanța

de apel a apreciat că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, respectiv dacă

acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi

admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a

imobilului.

În

acest sens a fost menționată decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în

Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe.

Fața

de cele arătate anterior, s-a reținut că, atâta timp cât nu au fost anulate

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul

de proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care

beneficiază de "un bun", motiv pentru care titlul chiriașilor

cumpărători este preferat față de titlul foștilor proprietari care nu sunt

titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței recente a instanțelor de

contencios european în această materie.

De

asemenea, a fost respinsă acțiunea în revendicare a cotei de 2/3 din aceste

apartamente și în raport cu pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local

Constanța pentru următoarele motive:

Se

observă în jurisprudență actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de "bun".

Astfel

în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010

publicată în M. Of. al României, partea I-a, nr. 778 din 22 noiembrie 2010) se

arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143),

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubiri, respectiv de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

S-a

apreciat, urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Atanasiu, că circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit

recunoașterea unui drept la restituire asupra apartamentelor vândute

chiriașilor cu respectarea Legii nr. 112/1995, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de toți cei 3 reclamanți

și nefinalizată pentru reclamanții V.C.A. și B.D.V.

S-a

concluzionat că proprietarii care nu dețin un "bun actual" - cum e

cazul în speță a celor doi reclamanți V.C.A. și B.D.V. - nu pot obține mai mult

decât despăgubirile prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), astfel

încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituirea în natură a celor

două apartamente vândute chiriașilor, care să-i îndreptățească la redobândirea

posesiei.

Astfel,

instanța de apel a constatat că reclamanții nu dispun până la acest moment de o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat caracterul

abuziv al preluării imobilelor situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și

b-dul T. nr. 2 de către stat și prin care, de asemenea, să se fi dispus

restituirea în natură a acestor imobile către reclamanți, prin urmare nu sunt

titularii unui "bun actual" în raport cu pârâții chiriași și nici cu

Municipiul Constanța.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamații, solicitând admiterea

recursului, desființarea în parte a hotărârii atacate și admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a imobilelor

(construcții) situate în Municipiul Constanța, b-dul T. nr.2, etaj 1, compus

din una camera de locuit în suprafață utilă de 9,69 mp precum și cota indiviză

de 6,14 din suprafețele de folosință comune ale imobilului, precum și boxa și

podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 28885

din 11 august 1997, încheiat intre R.A.E.D.P.P, Constanța și C.A. și Bulevardul

T. nr. 2, etaj 1, compus din doua camere de locuit în suprafața utilă de 28,86

mp precum și cota indiviză de 18,27 din suprafețele de folosință comună ale

imobilului, precum și boxa și podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de

vânzare-cumpărare nr. 28886 din 11 august 1997, încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și M.G. și M.I.

Recurenții

reclamanți au invocat motivul de recurs prev de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce

înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie

le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Se

arată că, în ceea ce privește concursul dintre legea generală și legea

specială, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus

derogant. Însă acțiunea reclamanților a fost introdusă în anul 1998.

Înalta

Curte a reținut, în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Susțin

că au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de

proprietate și valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Acest aspect a fost recunoscut și prin Sentința civilă nr. 1030 din 10

decembrie 1999 pronunțată în dosarul de fond care s-a aflat pe rolul

Tribunalului Constanța, opozabilă și intimaților-pârâți, astfel că Legea nr.

10/2001 nu este aplicabilă în cauză, imobilul în litigiu, nefăcând parte din

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Consideră

astfel că, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în mod greșit, a

făcut aplicarea Legii nr. 10/2001.

Întrucât

părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca

valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre

ele, urmează a se recunoaște dreptul apelanților reclamanți, aflați în posesia

titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, de a li se

restitui bunul imobil ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași,.

Menționează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele

Străin și Porțeanu contra României.

Susțin

că, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut caracterul concret, eficient

și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ. în

condițiile în care intimații-pârâți nu au sesizat, în prezenta cauză, instanța

cu o cerere de chemare în garanție a statului, nimic nu îi împiedică pe aceștia

să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior,

în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect.

Consideră

recurenții reclamanți că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în compararea

titlurilor de proprietate ale părților și ale autorilor acestora.

Titlul

autorului reclamanților constă din contracte de vânzare-cumpărare autentice, pe

când titlurile pârâților C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. și M.G.,

încheiate în 1997, provin de la un non dominus, respectiv stat care l-a preluat

în mod abuziv.

Prin

urmare, instanța de apel, în mod greșit a reținut ca preferabil, titlul

pârâților C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. și M.G., cu privire la

dreptul de proprietate al imobilului din București, b-dul T. nr. 2.

De

asemenea, instanța de apel în mod greșit a reținut că buna-credință, invocată

de pârâți prin Sentința civilă nr. 8650 din 21 din mai 2003, rămasă irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 97/2004, pronunțată de Tribunalul Constanța, este

relevantă în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Susțin

și că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare

la puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 146/C din 11 iunie 2008 a

Curții de Apel Constanța, în care V.M., a avut calitatea de reclamant, hotărâre

inopozabilă reclamanților V.C.A. și B.D.V., fără să se discute aceleași

chestiuni de drept.

Invocă

jurisprudența instanței supreme, din care rezultă că, de vreme ce aceeași

problemă dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți a fost

soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens,

acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din

dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect,

trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Reluând

prezentarea faptelor, recurenții susțin că atâta timp cât imobilul a fost

preluat fără titlu, acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, în

consecință nu putea fi înstrăinat chiriașului cumpărător, cu atât mai mult că

au notificat Primăria în baza Legii nr. 112/1995 despre intenția de revendicare

a imobilelor.

Conform

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului presupune

concordanță cu legile în vigoare, la data preluării, iar instanța poate stabili

dacă s-a făcut cu respectarea actelor normative în vigoare.

De

asemenea, precizează că A.H.V. nu se încadra în categoriile sociale cărora li

se aplica naționalizarea. Decretul nr. 92/1950 a fost un act neconstituțional

și nelegal, în contradicție vădită cu normele și principiile de bază ale

dreptului civil, încalcă art. 480 și 481 C. civ. și pct. 1 și 2 din art. I al

Primului Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, "

naționalizarea" fiind de fapt o "confiscare", în afara modurilor

de dobândire și transmitere a proprietății: succesiune, convenție, tradițiune,

accesiune, prescripție, lege, ocupațiune și cedare, așa cum rezultă din

interpretarea doctrinei interbelice.

Pe

de altă parte, întrucât nu s-au acordat nici despăgubiri, naționalizarea, în

temeiul Decretului nr. 92/1950, nu a fost o expropriere pentru cauză de

utilitate publică.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Limitele

învestirii instanței de recurs vizează exclusiv revendicarea celor două

apartamente din imobilul situat în b-dul T. nr. 2, vândute în baza Legii nr.

112/1995, persoanelor fizice C.I., C.V., B.R., respectiv M.G.

Recurenții

reclamanți critică, în esență, în baza disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greșita

interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 C.

civ., susținând că, față de data introducerii acțiunii, acestea au fost în mod

eronat coroborate cu normele Legii nr. 10/2001, lege inaplicabilă în cauză și

că, în operațiunea de comparare de titluri, prevalează titlul lor.

Prima

critică ce vizează dreptul material aplicabil, este întemeiată.

Astfel,

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor juridice incidente, în

condițiile în care nu a avut în vedere, în stabilirea cadrului legal, data

formulării acțiunii în revendicare.

Întrucât

cauza de față a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv la data de 7 octombrie 1998, aceasta o plasează sub incidența

dreptului comun.

Legea

nr. 10/2001, adoptată ulterior, nu este aplicabilă prezentului litigiu, astfel

că nu interesează efectele pe care această lege le conferă actelor juridice

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv dacă încheierea lor valabilă

este condiția necesară și suficientă pentru a paraliza acțiunea în revendicare.

De

asemenea, greșit au fost valorificate, de către instanța de apel, drept

argumente în susținerea soluției, considerentele avute în vedere la pronunțarea

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la rezolvarea concursului

dintre legea generală și cea specială, în favoarea celei speciale, întrucât

decizia vizează situațiile apărute în practică după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

În

ceea ce privește problema existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, pe

care aceștia îl pot valorifica pe calea acțiunii în revendicare sau dimpotrivă,

a deținerii acestui bun în patrimoniul pârâților, se reține, de asemenea, că

instanța de apel a analizat noțiunea de "bun" după criteriile rezultate

din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, respectiv existența unei hotărâri

judecătorești anterioare prin care s-a recunoscut părții dreptul de a păstra

imobilul (parag. 140), existența unei speranțe legitime dedusă din dispozițiile

legii speciale unită cu o jurisprudență constantă (parag. 137). Nu pot fi luate

în considerare, în efectuarea controlului judiciar, argumentațiile instanței de

apel în care se indică în mod expres hotărârea din cauza Atanasiu împotriva

României, utilizate în fundamentarea soluției, întrucât vizează situații

litigioase create prin promovarea acțiunilor în revendicare ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Utilizând

aceste criterii, dezvoltate în jurisprudența internă (unificată prin

pronunțarea Deciziei RIL nr. 33/2008) și în cea europeană, după apariția legii

speciale privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, cu

consecința recunoașterii unui drept de creanță pentru reclamanți, instanța de

apel a nesocotit principiul tempus regit actum referitoare la cadrul judecății

acțiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, față de data învestirii

instanței.

În

consecință, Înalta Curte constată că, în rezolvarea raportului juridic dedus

judecății, nu sunt aplicabile nici dezlegările jurisdicționale date prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008 și nici jurisprudența instanței de contencios

european, așa cum este ea reflectată în cauza Atanasiu împotriva României,

întrucât acestea vizează acțiunile în revendicare introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

În

plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competența

instanțelor judecătorești de a stabili, în soluționarea acțiunilor în

revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada

regimului politic trecut, valabilitatea titlului de proprietate exhibat de

părți, în raport de criteriile prevăzute în acest articol. Așadar analiza

temeiniciei cererii reclamanților trebuia făcută prin compararea titlurilor de

proprietate ale părților, în raport de criteriile doctrinei și jurisprudenței,

dezvoltate în interpretarea și aplicarea art. 480 C. civ., analizate și din

perspectiva concordanței cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Se

pot aplica cauzei pendinte, nefiind excluse ab initio, acele dezlegări date,

prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, unor probleme de drept care au legătură cu acțiunea în

revendicare, chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Aceasta întrucât, și în ipoteza acțiunilor introduse anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părți să aibă un

"bun" în sensul Convenției, caz în care pot interveni alte criterii

de preferință, cum este principiul "securității raporturilor juridice

civile" sau incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru

fiecare dintre părțile litigante.

Însă

aceste chestiuni țin de fondul cauzei și nu de stabilirea dreptului aplicabil.

În

ceea ce privește critica reclamanților referitoare la greșita reținere a

puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 142/2010 a Curții de Apel Constanța,

aceasta nu este fondată.

În

mod corect, în rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, în privința cotei

de 1/3 pentru care au fost acordate despăgubiri prin echivalent reclamantului

V.M., cererea acestuia a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Din

acest punct de vedere, judicios s-a apreciat de către instanța de apel, pe

linia îndrumărilor date în Decizia de casare nr. 6812 din 7 decembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, de a se ține cont și de faptul că prin

Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța i s-a

restituit reclamantului V.M. cota de 1/3 din imobilele situate în b-dul T. nr.

2 și str. M.B. nr. 1 - 3, că, potrivit, principiului electa una via,

reclamantul a fost compensat pentru prejudiciul suferit, dreptul său fiind

realizat integral, iar o eventuală analiză a pretențiilor sale, pe calea

prezentei acțiuni, ar duce practic la o dublă reparare a prejudiciului și o

îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

În

consecință, Înalta Curte reține că, soluționând cauza în baza legislației

speciale de reparație, adoptată ulterior învestirii instanței, regimul juridic

aplicabil apartamentelor vândute foștilor chiriași în limita cotei de 2/3 din

la imobil, nu a fost lămurit, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției

pronunțată pe acest capăt de cerere.

Întrucât

Curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului, sunt incidente dispozițiile

art. 312 alin. (1) și 5 C. proc. civ., ce atrag casarea deciziei recurate.

Prin

urmare, recursul va fi admis Iar decizia casată în parte, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în vederea soluționării acțiunii

în revendicar