ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanța la data de 7 octombrie 1998, reclamanții V.M., V.C.A. și B.D.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S, Constanța, Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3, care formează un singur corp de casă, în Constanța, b-dul T. nr. 2, construcție și în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, format din construcție și teren în suprafață de 102 mp.

Reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitului A.V.H., în calitate de nepoți și au dobândit, pe această cale, dreptul de proprietate asupra celor trei imobile revendicate care au aparținut autorului lor și care în mod greșit au fost naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950. Imobilul din str. M.V.Z. nr. 22 a fost dobândii prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 860/1904, transcris la Grefa Tribunalului Constanța, de către H.V., iar celelalte două, în indiviziune, de autorul lor și fratele acestuia, prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 408/1911 imobilul din b-dul T. nr. 2 și nr. 2602/1920 - imobilul din str. M.B. nr. 1 - 3. Printr-un act de partaj voluntar încheiat ulterior de cei doi frați, cele două imobile au fost atribuite în natură autorului reclamanților, pe numele căruia au și fost naționalizate, însă cu încălcarea art. 11 din Decretul nr. 92/1950, deoarece acesta era meseriaș și nu comerciant.

În susținerea acțiunii s-au depus la dosar: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2602 din 29 septembrie 1920 la Tribunalul județului Constanța prin care G.V. și H.V. au cumpărat imobilul situat în Constanța, str. M.M. nr. 1 - 3, compus din două prăvălii la parter și două prăvălii la etaj, actul de veșnică vânzare autentificat sub nr. 408 din 15 martie 1911 la Tribunalul județului Constanța prin care frații G. și H.V. au cumpărat imobilul situat în Constanța, P.I. nr. 35, compus din prăvălie, pivniță, la etaj casă de locuit cu patru încăperi și mansardă; copie eliberată de Arhivele Naționale din Registrul de transcrieri conform căreia sub nr. 512/20107.1904 a fost transcris actul prin care V.C.

a cumpărat 2/3 din imobilul compus dintr-o casă și teren de 102 mp, foaia de date pentru Cartea funciară privind imobilul din Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, care figura înscris pe numele proprietarului V.C. și era compus din 149 mp teren și construcție, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 4440 din 17 noiembrie 1925 încheiat între G.V. și H.V. prin care s-au atribuit în deplină proprietate lui H.V. imobilele din Constanța, P.I. nr. 19 și cel din Constanța, str. M.M. nr. 1 - 3, certificatul de calitate de moștenitor nr. 219/1998, acte de stare civilă, adresele nr. 40215/1998 ale Primăriei Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu - privind situația juridică și urbanistică a celor trei imobile, acte referitoare la ocupația autorului reclamanților pentru dovedirea căreia s-au audiat și martorii M.F.

și G.A. La data de 8 septembrie 1999, prin modificarea acțiunii, au fost chemați în judecată și pârâții M.G. și C.A., întrucât aceștia au cumpărat de la pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța apartamente în imobilul din b-dul T. nr. 2. Prin sentința civilă nr. 1030 din 10 decembrie 1999, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, M.G. și C.A. și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 2, compus din construcție formată din subsol, parter, etaj și pod.

Au fost obligați pârâții Stalul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 1 - 3, compus din două corpuri de construcție, respectiv cel de la nr. 3, format din beci, parter, două etaje și mansardă și cel de la nr. 1, format din parter și etaj. A fost respinsă acțiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada că G.V.

și H.V. au dobândit în proprietate imobilele situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și respectiv, b-dul T. nr. 2. Ulterior, frații G. și H.V. au convenit asupra modalității de împărțire a imobilelor menționate, în sensul atribuirii acestora către autorul reclamanților H.V. Reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui H.V. Imobilele menționate au fost expropriate și trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 . Întrucât autorul lor se încadra în categoriile sociale exceptate de la naționalizare prevăzute la art. II din Decretul nr. 92/1950, instanța de fond a reținut că imobilele menționate au fost preluate abuziv, și, în baza art. 480 C. civ. a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie aceste imobile.

Cu privire la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z., nr. 22, compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție, instanța a reținut că un coproprietar nu poate să revendice de la un terț bunul asupra căruia nu are un drept exclusiv. Imobilul trebuia revendicat de toți moștenitorii, întrucât reclamanții au o cotă ideală nedeterminată în materialitatea sa, respectiv cota indiviză de 2/3 din imobil, astfel că, pentru acest imobil, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Împotriva hotărârii au declarat apel părțile. Judecata cauzei a fost suspendată, în apel, în perioada 2001 - 2009, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, fiind repusă pe rol în urma măsurii dispuse prin Decizia nr. 6971/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a sancționat refuzul instanței de apel de a relua judecata, la cererea părților interesate, în situația în care s-a dovedit că unitatea deținătoare a tergiversat timp de 6 ani soluționarea notificării.

Prin Decizia nr. 297/C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile formulate de reclamanți, pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor - prin D.G.F.P, Constanța, pârâta M.G., și pârâtul C.A. și continuat de moștenitorii acestuia C.I., C.A.V. și B.R. - împotriva Sentinței civile nr. 1030 din 10 decembrie 1999, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța. Instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins ca inadmisibilă revendicarea imobilului din Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 întrucât ar fi fost încălcată regula unanimității, acțiunea nefiind introdusă de toți coproprietarii.

S-a apreciat că regula unanimității, invocată de către instanța de fond, nu doar a împiedicat reclamanții să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunii lor. Ținând cont de circumstanțele deosebite ale speței și în special de data naționalizării și de dificultățile ce decurg pentru a identifica toți moștenitorii, cu scopul de a se alătura acțiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepășit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunului indiviz. Prin urmare, s-a constatat că Tribunalul Constanța a rezolvat procesul privitor la acest imobil fără a intra în cercetarea fondului, motiv care a atras desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanța de fond.

Prin Sentința civilă nr. 3248 din 31 mai 2011, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 2, județul Constanța, compus din construcție formată din subsol, parter, etaj și pod . Au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 1-3, compus din 2 corpuri de construcție, respectiv cel de la nr. 3, format din beci, parter, 2 etaje și mansardă și cel de la nr. 1 format din parter și etaj.

A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție. A fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța. Au fost obligați pârâții persoane juridice să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie cota de 2/3 din imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în rejudecare, urmare a respingerii excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare cu privire la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, a analizat acțiunea doar cu privire la cota de 2/3.

S-a reținut că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesual pasivă de a sta în proces, la fel și R.A.E.D.P.P, Constanța, în calitate de administrator al imobilului în litigiu. S-a apreciat că reclamanții au făcut dovada proprietății autorului lor asupra imobilelor situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 3 și respectiv b-dul T. nr. 2. Referitor la imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z. nr. 22, din copia eliberată de Arhivele Naționale - rezultă că autorul reclamanților a cumpărat în baza actului transcris sub nr. 512 din 20 iulie 1904, 2/3 din acest imobil (teren în suprafață de 102 mp și construcție). Imobilele mai sus menționate au fost expropriate și trecute în proprietatea stalului conform Decretului nr.92/1950, deși autorul acestora se încadra în categoriile sociale exceptate de la naționalizare, fiind de profesie zidar, astfel cum rezultă din legitimația eliberată de Consulatul Albaniei.

S-a considerat că măsura abuzivă a preluării imobilelor nu poate avea ca efect consolidarea sau dobândirea unor drepturi de către stat și astfel autorul reclamanților a rămas ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul naționalizării, drept de proprietate transmis reclamanților prin efectul transmisiunii succesorale legale. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C.V., C.I., B.R., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și M.G. Apelul declarat de pârâții C.V., C.I. și B.R. nu a fost motivat, Curtea analizându-l numai pe baza celor invocate la instanța de fond, conform art. 292 (2) C. proc. civ. În apelul declarat de pârâta M.G.

s-a arătat că instanța de fond a omis să analizeze efectul Sentinței civile nr. 8050/2003 prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 886/1997 și nu a avut în vedere că reclamanții în baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare solicitând măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, această calitate revenind unității administrativ-teritoriale care deține imobilele în patrimoniul său, respectiv Municipiul Constanța. În apelul declarat de Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța s-a criticat restituirea unei cote de 2/3 din imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z.

nr. 22, în condițiile în care punerea în posesie se poate face pentru un bun individual determinat și nu pentru o cotă ideală. Conform art. 293 C. proc. civ. - reclamanții au formulat cerere de aderare la apelul formulat de pârâta M.G. întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la terenul aferent imobilelor situate în Constanța, b-dul T. nr. 2 și strada M.B. nr. 1 - 3. Prin Decizia nr. 458 C din 7 decembrie 2011 Curtea de Apel Constanța a admis excepția puterii lucrului judecat, în ce privește dreptul reclamantului V.M. pentru cota de 1/3 asupra imobilelor din Constanța, b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3, lipsa dreptului pentru terenul aferent acestor două imobile și titlul apelanților pârâți C. și M. asupra apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

A admis apelurile formulate de pârâți și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins acțiunea reclamanților față de această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A obligat pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase reclamanților V.C.A. și B.D.V. în deplină proprietate și posesie cota de 2/3 din imobilele construcții situate în mun. Constanța, b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3, cu excepția spațiilor locative înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. A respins ca nefondată acțiunea reclamanților față de pârâții C.V., C.I., B.R. și M.G. A obligat pârâtul Municipiul Constanța prin Primar să propună acordarea către apelanții reclamanți V.C.A.

și B.D.V. a despăgubirilor, în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005, în cotă de 2/3, pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. A menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate. A respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamanții V.M., V.C.A. și B.D.V. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că imobilele revendicate se află în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, astfel că, admițând apelul, a fost respinsă acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Referitor la celelalte apeluri, Curtea de apel a constatat următoarele: Reclamanții au făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra celor trei imobile.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în condițiile în care autorul reclamanților A.V.H. făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naționalizare, acesta fiind zidar conform legitimației eliberată de Consulatul Albaniei. S-a considerat că deposedarea a fost abuzivă, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950. În cadrul imobilelor revendicate de către reclamanți sunt incluse și cele două locuințe cumpărate de apelanții pârâții - cumpărătorii M.G. și C.A. (după decesul acestuia în cauză fiind introduși moștenitorii și anume C.I., C.V. și B.R.). Prin Sentința civilă nr. 8650 din 21 mai 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004 pronunțată de Tribunalului Constanța - a fost respinsă acțiunea de anulare a celor două contracte de vânzare-cumpărare, ca nefondată și s-a constatat că pârâții cumpărători sunt de bună-credință.

S-a apreciat de către instanța de apel, în interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că, prin admiterea acțiunii în revendicare, față de cumpărători s-au încălcat dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se abstracție că titlurile acestora sunt valabile și dețin un bun în sensul Convenției. De asemenea, s-a reținut că instanța de fond, la soluționarea cauzei, a omis faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, intrată în puterea lucrului judecat - s-a dispus conform Legii nr. 10/2001 restituirea către reclamantul V.M. - a cotei indivize de 1/3 din imobilele construcție situate în Constanța, str. M.B.

nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, cu excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. Pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII - a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să propună acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate în cota de 1/3 din valoarea lor. S-a considerat că, la soluționarea acțiunii în revendicare, trebuia să țină cont de cota indiviză restituită, urmând a fi restituită cealaltă cotă de 2/3 și nu cele două imobile în integralitatea lor. Nefondată a fost considerată și susținerea apelanților Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța, cu privire la atribuirea în proprietate, reclamanților, a cotei de 2/3 din imobilul situat în Constanța, str. M.V.Z.

nr. 22, întrucât aceștia, având o cotă ideală și abstractă care se regăsește fizic în întreg imobilul, nu ar putea fi puși în posesie. În speță sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dreptul de proprietate se poate stabili în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun și prin acțiunea civilă de ieșire din indiviziune - fiecare coindivizar își primește cota-parte. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru acordarea a ceea ce nu s-a cerut, despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, respectiv pentru nemotivare și aplicarea greșită a legii.

Prin Decizia civilă nr. 6812 din 7 decembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor apelurilor aceleași instanțe. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că hotărârea Curții de Apel Constanța a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității părții în procesul civil, instanța de apel pronunțându-se ultra petito. Astfel, deși reclamanții, prin acțiunea dedusă judecății, au solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor, instanța de apel a dispus și obligarea Municipiului Constanța să emită dispoziție motivată privind acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII al legii nr. 247/2005 pentru apartamentele care au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriașilor.

S-a mai reținut că, deși din dispozitivul hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a respins cererea reclamanților de aderare la apelul pârâtei M.G., în considerentele hotărârii nu sunt menționate motivele și argumentele care au determinat instanța să pronunțe această soluție. În lipsa acestor considerente, instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate al deciziei, sub acest aspect. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în rejudecare, instanța de trimitere să țină cont și de faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța i s-a restituit reclamantului V.M. cota de 1/3 din imobilele situate în b-dul T. nr. 2 și str. M.B.

nr. 1 - 3. Prin Decizia nr. 63/C din 29 mai 2013 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelurile pârâților Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, C.V., C.I., B.R., M.G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, în contradictoriu cu intimații reclamanți și intimata pârâtă Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public și Privat" Constanța; a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii de aderare la apelul pârâtei M.G.; a schimbat în parte sentința atacată astfel: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins acțiunea reclamanților față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A obligat pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase reclamanților V.C.A. și B.D.V. în deplină proprietate și posesie cota de 2/3 din imobilele - construcții situate în Municipiul Constanța, b-dul T. nr.2 și str. M.B. nr. 1 - 3, cu excepția spațiilor locative înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. A respins ca nefondată acțiunea față de pârâții C.V., C.I., B.R. și M.G. A respins acțiunea în revendicare formulată de V.M. pentru cota de 1/3 din construcțiile situate în Constanța, b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3, ca fiind rămasă fără obiect. Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate. Au fost obligați intimații reclamanți la plata sumei de 372 RON către apelanții Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța și la 200 RON către intimata R.A.E.D.P.P.

Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: I. Apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor București este fondat pentru următoarele considerente: Conform art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituția României din 1991, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și H.G. nr. 113/1992, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție, în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu. În speță, imobilele revendicate se află în domeniul privai al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, astfel că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă pentru a sta în proces.

Ca atare, a fost respinsă acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. II. Au fost admise apelurile formulate de pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța, C.V., C.I., B.R. și M.G., apeluri ce vizează, în esență, modalitatea de soluționare a acțiunii promovată de cei trei reclamanți în raport de drepturile dobândite de chiriașii cumpărători, pentru următoarele considerente: Cele trei imobile, ce constituie obiectul litigiului, au fost expropriate de către stat conform Decretului nr. 92/1950, însă deposedarea a fost abuzivă - fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 92/1950. Referitor la acțiunea în revendicare formulată de reclamantul V.M., în calitate de succesor al fostului proprietar ai imobilului căruia îi revenea o cotă de 1/3 masa succesorală, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 219 din 04 septembrie 1998 eliberat de B.N.P.

B.C., s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus conform Legii nr. 10/2001 restituirea cotei de 1/3 din imobilele construcție situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, cu excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 chiriașilor. În raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a valorificat această hotărâre judecătorească, ce consfințește realizarea dreptului de proprietate al reclamantului V.M. asupra cotei de 1/3 din două din cele trei imobile revendicate într-o altă procedură, respectiv în cadrul Legii nr. 10/2001, cu respectarea principiului electa una via. Prin urmare, Curtea de apel a reținut că drepturile pretinse de reclamant asupra imobilelor - construcții din Constanța, str. M.B.

nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, corespunzătoare cotei sale succesorale de 1/3, au fost realizate integral în procedura Legii nr. 10/2001, situație în care nu mai este posibilă restituirea cotelor de 1/3 din aceleași imobile și în prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia pentru recunoașterea aceluiași drept.

S-a apreciat că principiul enunțat are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin folosirea căilor defipte de lege, deci ipoteza regăsită ca atare în speță, pentru că legiuitorul a recunoscut titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor intrate în proprietatea statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât posibilitatea continuării acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cât și pe aceea a recurgerii la procedura specială de restituire instituită de prevederile Legii nr. 10/2001. În calitate de titular al dreptului de proprietate, în cota de 1/3, asupra celor două construcții situate la adresele de mai sus, reclamantul V.M.

a ales calea de realizare a dreptului său optând pentru suspendarea acțiunii în revendicare promovată în anul 1998 alături de frații săi și parcurgerea procedurii legii speciale - Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a recunoscut dreptul și i s-au acordat măsurile reparatorii cuvenite. Așa fiind, reclamantul V.M. nu mai poate reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze cealaltă cale oferită de lege (acțiunea în revendicare), indiferent de natura reparației acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluționării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Pentru aceste considerente a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de V.M.

pentru cota de 1/3 din imobilele - construcții situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, ca fiind rămasă fără obiect. S-a considerat că această soluție nu este de natură sa afecteze dreptul de acces al acestui reclamant la instanță, nefiind contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenție nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

La rândul său Curtea Constituțională a României a statuat prin Decizia nr. 1/1994 că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor de judecată, iar pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de executare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat. S-a apreciat ca exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe între care și respectarea principiului electa una via.

În România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind și anumite limite conform art. 8 și art. 47 din lege, respectiv cu condiția ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparație (ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acțiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptățită să opteze între calea dreptului comun și legea specială, neputând fi urmate în paralei doua proceduri pentru realizarea aceluiași drept.

Legiuitorul a reglementat în mod expres prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite între acțiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanțelor judecătorești la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și legea specială. Cum reclamantul V.M., la momentul adoptării Legii nr.10/2001, avea pe rolul instanței de apel, alături de frații săi, o acțiune în revendicarea celor două construcții situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2, acțiune ce a fost suspendată la cererea reclamanților conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, ulterior numai acesta a parcurs ambele faze ale procedurii speciale - Legea nr. 10/2001, iar prin hotărârea judecătorească irevocabilă i s-a realizat dreptul pentru cota de 1/3 din cele două construcții revendicate situate la adresele de mai sus.

În ceea ce privește cota de 2/3 din imobilul din Constanța, str. M.V.Z. nr. 22 compus din teren în suprafață de 102 mp și construcție, Curtea de apel a constatat că aceasta nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar criticile apelanților pârâții nu vizează și acest imobil, hotărârea primei instanțe, necontestată, intrând în puterea lucrului judecat sub acest aspect. În ceea ce îi privește pe reclamanții V.C.A. și B.D.V., s-a constatat că aceștia nu și-au realizat dreptul de proprietate corespunzător cotelor lor succesorale de 2/3 din imobilele revendicate (1/3 pentru fiecare) în procedura Legii nr. 10/2001, situație în care instanța de apel a procedat la analiza legalității hotărârii Tribunalului Constanța, în raport cu criticile apelanților pârâți.

A fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de acești reclamanți în contradictoriu cu pârâții M.G., C.V., C.I. și B.R. chiriași cumpărători a două apartamente din imobilul revendicat pentru următoarele considerente: S-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 8650 din 21 mai 2003 irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă acțiunea prin care reclamanții au cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriașii mai sus menționați în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a constatat că aceștia sunt cumpărători de bună-credință. S-a considerat că, în prezenta cauză, atât reclamanții, cât și pârâții au exhibat titluri de proprietate de la autori diferiți.

S-a apreciat ca acțiunea în revendicare, prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, chiar introdusă înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată "doar" potrivit dreptului comun. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existenta sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

S-a reținut că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Instanța de apel a apreciat că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, respectiv dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. În acest sens a fost menționată decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe.

Fața de cele arătate anterior, s-a reținut că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de "un bun", motiv pentru care titlul chiriașilor cumpărători este preferat față de titlul foștilor proprietari care nu sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței recente a instanțelor de contencios european în această materie.

De asemenea, a fost respinsă acțiunea în revendicare a cotei de 2/3 din aceste apartamente și în raport cu pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța pentru următoarele motive: Se observă în jurisprudență actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun". Astfel în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în M. Of.

al României, partea I-a, nr. 778 din 22 noiembrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143), În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubiri, respectiv de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). S-a apreciat, urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu, că circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire asupra apartamentelor vândute chiriașilor cu respectarea Legii nr. 112/1995, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de toți cei 3 reclamanți și nefinalizată pentru reclamanții V.C.A. și B.D.V. S-a concluzionat că proprietarii care nu dețin un "bun actual" - cum e cazul în speță a celor doi reclamanți V.C.A. și B.D.V. - nu pot obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituirea în natură a celor două apartamente vândute chiriașilor, care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții nu dispun până la acest moment de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat caracterul abuziv al preluării imobilelor situate în Constanța, str. M.B. nr. 1 - 3 și b-dul T. nr. 2 de către stat și prin care, de asemenea, să se fi dispus restituirea în natură a acestor imobile către reclamanți, prin urmare nu sunt titularii unui "bun actual" în raport cu pârâții chiriași și nici cu Municipiul Constanța.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamații, solicitând admiterea recursului, desființarea în parte a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a imobilelor (construcții) situate în Municipiul Constanța, b-dul T. nr.2, etaj 1, compus din una camera de locuit în suprafață utilă de 9,69 mp precum și cota indiviză de 6,14 din suprafețele de folosință comune ale imobilului, precum și boxa și podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 28885 din 11 august 1997, încheiat intre R.A.E.D.P.P, Constanța și C.A. și Bulevardul T. nr. 2, etaj 1, compus din doua camere de locuit în suprafața utilă de 28,86 mp precum și cota indiviză de 18,27 din suprafețele de folosință comună ale imobilului, precum și boxa și podul, imobil ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 28886 din 11 august 1997, încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și M.G. și M.I. Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prev de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. Se arată că, în ceea ce privește concursul dintre legea generală și legea specială, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Însă acțiunea reclamanților a fost introdusă în anul 1998. Înalta Curte a reținut, în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Susțin că au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Acest aspect a fost recunoscut și prin Sentința civilă nr. 1030 din 10 decembrie 1999 pronunțată în dosarul de fond care s-a aflat pe rolul Tribunalului Constanța, opozabilă și intimaților-pârâți, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză, imobilul în litigiu, nefăcând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Consideră astfel că, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în mod greșit, a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001. Întrucât părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, urmează a se recunoaște dreptul apelanților reclamanți, aflați în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, de a li se restitui bunul imobil ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași,. Menționează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Porțeanu contra României.

Susțin că, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ. în condițiile în care intimații-pârâți nu au sesizat, în prezenta cauză, instanța cu o cerere de chemare în garanție a statului, nimic nu îi împiedică pe aceștia să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect. Consideră recurenții reclamanți că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 480 C. civ., în compararea titlurilor de proprietate ale părților și ale autorilor acestora.

Titlul autorului reclamanților constă din contracte de vânzare-cumpărare autentice, pe când titlurile pârâților C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. și M.G., încheiate în 1997, provin de la un non dominus, respectiv stat care l-a preluat în mod abuziv. Prin urmare, instanța de apel, în mod greșit a reținut ca preferabil, titlul pârâților C.I., C.V., B.R., respectiv cumpărătorul C.A. și M.G., cu privire la dreptul de proprietate al imobilului din București, b-dul T. nr. 2. De asemenea, instanța de apel în mod greșit a reținut că buna-credință, invocată de pârâți prin Sentința civilă nr. 8650 din 21 din mai 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 97/2004, pronunțată de Tribunalul Constanța, este relevantă în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Susțin și că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 146/C din 11 iunie 2008 a Curții de Apel Constanța, în care V.M., a avut calitatea de reclamant, hotărâre inopozabilă reclamanților V.C.A. și B.D.V., fără să se discute aceleași chestiuni de drept. Invocă jurisprudența instanței supreme, din care rezultă că, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Reluând prezentarea faptelor, recurenții susțin că atâta timp cât imobilul a fost preluat fără titlu, acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, în consecință nu putea fi înstrăinat chiriașului cumpărător, cu atât mai mult că au notificat Primăria în baza Legii nr. 112/1995 despre intenția de revendicare a imobilelor. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului presupune concordanță cu legile în vigoare, la data preluării, iar instanța poate stabili dacă s-a făcut cu respectarea actelor normative în vigoare. De asemenea, precizează că A.H.V. nu se încadra în categoriile sociale cărora li se aplica naționalizarea. Decretul nr. 92/1950 a fost un act neconstituțional și nelegal, în contradicție vădită cu normele și principiile de bază ale dreptului civil, încalcă art. 480 și 481 C. civ.

și pct. 1 și 2 din art. I al Primului Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, " naționalizarea" fiind de fapt o "confiscare", în afara modurilor de dobândire și transmitere a proprietății: succesiune, convenție, tradițiune, accesiune, prescripție, lege, ocupațiune și cedare, așa cum rezultă din interpretarea doctrinei interbelice. Pe de altă parte, întrucât nu s-au acordat nici despăgubiri, naționalizarea, în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu a fost o expropriere pentru cauză de utilitate publică. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Limitele învestirii instanței de recurs vizează exclusiv revendicarea celor două apartamente din imobilul situat în b-dul T. nr. 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995, persoanelor fizice C.I., C.V., B.R., respectiv M.G.

Recurenții reclamanți critică, în esență, în baza disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 C. civ., susținând că, față de data introducerii acțiunii, acestea au fost în mod eronat coroborate cu normele Legii nr. 10/2001, lege inaplicabilă în cauză și că, în operațiunea de comparare de titluri, prevalează titlul lor. Prima critică ce vizează dreptul material aplicabil, este întemeiată. Astfel, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor juridice incidente, în condițiile în care nu a avut în vedere, în stabilirea cadrului legal, data formulării acțiunii în revendicare. Întrucât cauza de față a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 7 octombrie 1998, aceasta o plasează sub incidența dreptului comun.

Legea nr. 10/2001, adoptată ulterior, nu este aplicabilă prezentului litigiu, astfel că nu interesează efectele pe care această lege le conferă actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv dacă încheierea lor valabilă este condiția necesară și suficientă pentru a paraliza acțiunea în revendicare. De asemenea, greșit au fost valorificate, de către instanța de apel, drept argumente în susținerea soluției, considerentele avute în vedere la pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la rezolvarea concursului dintre legea generală și cea specială, în favoarea celei speciale, întrucât decizia vizează situațiile apărute în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește problema existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, pe care aceștia îl pot valorifica pe calea acțiunii în revendicare sau dimpotrivă, a deținerii acestui bun în patrimoniul pârâților, se reține, de asemenea, că instanța de apel a analizat noțiunea de "bun" după criteriile rezultate din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, respectiv existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care s-a recunoscut părții dreptul de a păstra imobilul (parag. 140), existența unei speranțe legitime dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă (parag. 137). Nu pot fi luate în considerare, în efectuarea controlului judiciar, argumentațiile instanței de apel în care se indică în mod expres hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, utilizate în fundamentarea soluției, întrucât vizează situații litigioase create prin promovarea acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Utilizând aceste criterii, dezvoltate în jurisprudența internă (unificată prin pronunțarea Deciziei RIL nr. 33/2008) și în cea europeană, după apariția legii speciale privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, cu consecința recunoașterii unui drept de creanță pentru reclamanți, instanța de apel a nesocotit principiul tempus regit actum referitoare la cadrul judecății acțiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, față de data învestirii instanței. În consecință, Înalta Curte constată că, în rezolvarea raportului juridic dedus judecății, nu sunt aplicabile nici dezlegările jurisdicționale date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și nici jurisprudența instanței de contencios european, așa cum este ea reflectată în cauza Atanasiu împotriva României, întrucât acestea vizează acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competența instanțelor judecătorești de a stabili, în soluționarea acțiunilor în revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada regimului politic trecut, valabilitatea titlului de proprietate exhibat de părți, în raport de criteriile prevăzute în acest articol. Așadar analiza temeiniciei cererii reclamanților trebuia făcută prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, în raport de criteriile doctrinei și jurisprudenței, dezvoltate în interpretarea și aplicarea art. 480 C. civ., analizate și din perspectiva concordanței cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Se pot aplica cauzei pendinte, nefiind excluse ab initio, acele dezlegări date, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unor probleme de drept care au legătură cu acțiunea în revendicare, chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale. Aceasta întrucât, și în ipoteza acțiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părți să aibă un "bun" în sensul Convenției, caz în care pot interveni alte criterii de preferință, cum este principiul "securității raporturilor juridice civile" sau incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru fiecare dintre părțile litigante.

Însă aceste chestiuni țin de fondul cauzei și nu de stabilirea dreptului aplicabil. În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la greșita reținere a puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 142/2010 a Curții de Apel Constanța, aceasta nu este fondată. În mod corect, în rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, în privința cotei de 1/3 pentru care au fost acordate despăgubiri prin echivalent reclamantului V.M., cererea acestuia a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Din acest punct de vedere, judicios s-a apreciat de către instanța de apel, pe linia îndrumărilor date în Decizia de casare nr. 6812 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de a se ține cont și de faptul că prin Decizia civilă nr. 142/C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța i s-a restituit reclamantului V.M.

cota de 1/3 din imobilele situate în b-dul T. nr. 2 și str. M.B. nr. 1 - 3, că, potrivit, principiului electa una via, reclamantul a fost compensat pentru prejudiciul suferit, dreptul său fiind realizat integral, iar o eventuală analiză a pretențiilor sale, pe calea prezentei acțiuni, ar duce practic la o dublă reparare a prejudiciului și o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului acestuia. În consecință, Înalta Curte reține că, soluționând cauza în baza legislației speciale de reparație, adoptată ulterior învestirii instanței, regimul juridic aplicabil apartamentelor vândute foștilor chiriași în limita cotei de 2/3 din la imobil, nu a fost lămurit, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției pronunțată pe acest capăt de cerere.

Întrucât Curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului, sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și 5 C. proc. civ., ce atrag casarea deciziei recurate. Prin urmare, recursul va fi admis Iar decizia casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în vederea soluționării acțiunii în revendicar