ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2640/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2640/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 408/118/2013 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta

A.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin

Primar, Primarul Municipiului Constanța, G.G., B.C., S.G. și SC H.A. SA, ca prin

hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută partială a dispoziției

nr. 679 emisă de Primarul mun. Constanța la 11 martie 2004, prin care s-a dispus

restituirea parțială a bunurilor indivize acordate prin actul atacat și să oblige

pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat că prin notificare

adresată Primăriei Mimicipiului Constanța de persoanele fizice îndreptățite conform

Legii nr. 10/2001 s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de

98,66 ha situat în Constanța, Cartier A., iar notificarea a fost soluționată prin

dispoziția nr. 679 din 11 martie 2004, prin care beneficiarilor le-au fost acordate

bunuri în indiviziune (art. 4 din actul menționat).

A precizat reclamanta că se legitimează

procesual activ ca proprietară a terenului în suprafață de 1550 mp situat în intravilanul

localității Constanța, str. A.K. nr. 2, pe care l-a dobândit prin contractul de

vânzare cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.l., de la numitele

B.E. și N.M.D.

La rândul lor, vânzătoarele au intrat în

posesia bunului vândut în calitate de moștenitoare ale defunctului lor bunic, numitul

M.P., conform sentinței civile nr. 1067 din 16 decembrie 1991 a Judecătoriei Constanța.

După numeroase cereri și demersuri către

autoritățile publice locale, reclamanta a constatat că i se refuză în mod nejustificat

acordarea avizelor necesare pentru obținerea autorizației de construire; în urma

corespondenței purtată cu toate serviciile administrației publice locale Constanța,

acesteia i s-a adus la cunoștință faptul că, o parte din terenul pe care îl deținea

a fost retrocedat în natură către pârâții din prezentul litigiu.

S-a mai arătat că prin acțiunea care face

obiectul dosarului civil nr. 6098/212/2009 al Judecătoriei Constanța, reclamanta

a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafeței de

1550 mp situată în Constanța, str. A.K. nr. 2 și că pe parcursul acestui proces

s-a solicitat Municipiului Constanța depunerea documentației care a stat la baza

emiterii dispoziției nr. 679 din 11 martie 2004, act care îi încalcă dreptul de

proprietate, concluzie confirmată și de raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuat în dosarul civil nr. 6098/212/2009 al Judecătoriei Constanța, care releva

o suprapunere de 478 mp din totalul celor 1550 mp obținuți de reclamantă prin act

autentic.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 1250 C. civ.

Urmare a precizărilor formulate de reclamantă

la termenul din 03 octombrie 2013 cu privire la motivul de nulitate și la prevederile

legale incidente litigiului în raport cu data introducerii acțiunii, instanța de

fond a constatat că temeiul de drept al acțiunii nu se poate regăsi decât în reglementarea

în vigoare la data emiterii actului, iar nu la data introducerii acțiunii, și a

analizat condițiile de validitate ale actului juridic civil potrivit C. civ. în

vigoare în anul 2004.

Prin sentința civilă nr. 3846 din 10

octombrie 2013 Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută

parțială a dispoziției nr. 679 din 11 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului

Constanța, cu privire la suprafața de 478 mp teren din totalul de 1500 mp situat

în Constanța str. A.K. nr. 2, proprietatea reclamantei.

Pentru a hotărî în acest sens prima instanță

a reținut, în esență, că reclamanta se legitimează procesual activ în cauză, în

calitate de proprietar al terenului în suprafață de 1500 mp situat în situat intravilanul

localității Constanța, str. A.K., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.I., transcris în în registrul de transcripțiuni

și inscripțiuni din 23 decembrie 1996; că prin raportul de expertiză efectuat în

litigiul ce a avut ca obiect revendicarea acestui imobil s-a stabilit că terenul

atribuit pârâților în compensare prin dispoziția atacată în cauză se suprapune,

în limita suprafeței de 478 mp, cu terenul reclamantei și că, pe cale de consecință,

pentru această suprafață, dispoziția este lovită de nulitate absolută de vreme ce

la emiterea ei nu au fost efectuate verificări cu privire la natura juridică a terenului

atribuit.

S-a reținut că, deși acest temei de nulitate

nu rezultă în mod evident din cuprinsul art. 948 C. civ., sintagma "condițiile

de validitate ale actului" trebuie interpretată într-un sens mai larg, respectiv

"condițiile prevăzute de lege", care să lege, în acest fel nulitatea actului

juridic de emiterea acestuia cu încălcarea unor dispoziții legale, iar nu neapărat

de nesocotirea unor condiții de validitate.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe

de pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța au

fost admise de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 38/C din 12 mai

2014, cu consecința desființării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare

la Tribunalul Constanța pentru completarea cadrului procesual pasiv, respectiv pentru

citarea, în calitate de pârât, și a numitului C.M., la care face referire dispoziția

atacată.

În rejudecare, Tribunalul Constanța a soluționat

litigiul prin sentința civilă nr. 2950 din 25 noiembrie 2014, prin care a admis

acțiunea și a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 679 din

11 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Constanța, cu privire la suprafața

de 478 mp teren din totalul de 1500 mp situat în Constanța str. A.K. nr. 2, proprietatea

reclamantei.

A obligat pârâții către reclamantă la plata

sumei de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere

că reclamanta se legitimează ca proprietară a terenului în suprafață de 1500 mp

situat în intravilanul localității Constanța, str. A.K., cu contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 20 decembrie 1996 la B.N.P. M.I., că prin dispoziția atacată în

cauză, pârâților le-a fost atribuit teren în compensare și că, potrivit raportului

de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea

terenului aliat în proprietatea reclamantei, suprafața de 478 mp, din totalul celor

1500 rnp, se suprapune cu terenul asupra căruia pârâții au fost puși în posesie

în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că, urmare a acestei suprapuneri,

dispoziția atacată este lovită de nulitate în limita suprafeței pentru care reclamanta

se legitimează ca proprietară, întrucât acest teren nu face parte din proprietatea

privată a unității administrativ teritoriale care a dispus restituirea, deci nu

se putea dispune de el în sensul acordării în compensare către alte persoane, în

procedura Legii nr. 10/2001.

Reținând incidența prevederilor art. 948

C. civ. și a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că,

în condițiile în care terenul atribuit în compensare nu aparținea unității administrativ

teritoriale, dispoziția atacată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale

și este lovită de nulitate absolută, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea

cu efect retroactiv a actului nelegal. Apărarea referitoare la buna credință a pârâților

la data emiterii dispoziției a fost înlăturată cu motivarea că buna sau reaua credință

sunt irelevanteîn materia nulității (aspect ce rezultă din interpretarea art. 948

și urm. vechiul C. civ.), iar cea prin care s-a invocat nedeschiderea cărții funciare

pentru terenul cu privire la care s-a constatat suprapunerea, de 478 mp, cu motivarea

că opozabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei a fost făcută prin înscrierea

în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, în conformitate cu dispozițiile

legale în vigoare Ia data dobândirii dreptului de proprietate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâții

au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat apel

pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța invocând

greșita apreciere a situației de fapt și lipsa de incidență a prevederilor legale

ce reglementează nulitatea absolută de drept comun.

Sub un prim aspect s-a arătat că posibilitatea

apelanților pârâți de a verifica situația juridică a terenului pentru care a fost

emisă dispoziția atacată în cauză și de a constata că este în proprietatea reclamantei,

reținută ca și argument în considerentele instanței de fond, nu are suport în materialul

probator administrat pentru că, indiferent de împrejurarea că actul de vânzare cumpărare

autentificat din 20 decembrie 1996 a fost notat în registrul de transcripțiuni,

în lipsa unui plan cadastral al imobilului nu se putea realiza identificarea terenului

la care acesta se referă, opozabilitatea efectuată prin înregistrarea nr. 20091/A

din 23 decembrie 1996 fiind una cu caracter formal în absența mijloacelor tehnice

concrete de identificare a proprietății.

Cu referire la normele legale incidente

cauzei s-a arătat că, în condițiile în care actul atacat a fost emis în procedura

Legii nr. 10/2001, legalitatea lui nu putea fi cercetată decât prin raportare la

prevederile acestui act normativ și numai în măsura în care acestea trimiteau la

normele C. civ. s-ar fi putut face și aplicarea acestora din urmă.

Prin decizia civilă nr. 73 C din 29 iunie

2015, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul

formulat de apelanții-pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului

Constanța și i-a obligat pe apelanți la 2.240 RON cheltuieli de judecată către intimata

reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut, în esență, că nulitatea parțială a dispoziției nr. 679 din 11

martie 2004, prin care intimaților persoane fizice și intimatei SC H.A. SA le-au

fost atribuite în compensare mai multe terenuri amplasate pe teritoriul Municipiului

Constanța, în care este inclusă și suprafața de 478 m.p. ce aparține în proprietate

reclamantei, a fost în mod legal constatată de prima instanță, iar raportarea soluției

la prevederile de drept comun în materia nulității actelor juridice civile nu justifică

temeinicia apelului, cu consecința reformării hotărârii atacate, pentru ca soluția

respingerii căii de atac nu se pronunță în funcție de motivele pe care hotărârea

menționată se sprijină, ci după cum acțiunea dedusă judecății a fost corect sau

greșit soluționată, instanța de control judiciar având posibilitatea să păstreze

hotărârea corectă, cu substituirea sau completarea motivării ei.

Cercetând legalitatea dispoziției atacate,

prin care Primarul Municipiului Constanța a respins cererea de restituire în natură

a terenului în suprafață de 98,66 ha situat în Constanța, Cartier A., formulată

de numita B.M.I.A. și a atribuit intimaților, în calitate de cesionari de drepturi

litigioase, bunuri în compensare, curtea de apel a constatat că aceasta are caracterul

unui act de dispoziție asupra imobilului atribuit și este, prin urmare, supusă exigențelor

stabilite de prevederile art. 1 alin. (2), 3 și 5 din Legea nr. 10/2001.

În aplicarea acestor prevederi, prin

art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2001, s-a arătat expres că măsura reparatorie referitoare la compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent permite entității obligate la

restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice

bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și care sunt acceptate de persoana

îndreptățită și că în acest sens, poate propune acesteia, ca măsură reparatorie

alternativă, acordarea de bunuri aflate în circuitul civil, care sunt deținute de

aceasta.

S-a reținut că lămurirea situației juridice

a bunurilor identificate în acest scop și determinarea în concret a posibilității

de atribuire în compensare reprezintă, exclusiv, obligații ale unității deținătoare,

astfel că apelanții - pârâți erau obligați să realizeze o corectă identificare a

terenurilor propuse spre atribuire și să verifice situația lor juridică exactă,

deci să stabilească fără dubiu dacă dețin respectivele terenuri, pentru că această

măsură reparatorie nu poate avea ca obiect decât acele bunuri aflate în proprietatea

privată a unității administrativ teritoriale.

S-a considerat că este lipsită de relevanță,

în aprecierea îndeplinirii acestei obligații legale, pretinsa lipsă a planului cadastral

de identificare a terenului dobândit de reclamanta intimată prin contractul de vânzare-cumpărare

din 1996, întrucât ceea ce este supus verificării în cauză este apartenența bunurilor

atribuite în compensare la domeniul privat al unității administrativ teritoriale,

ori reclamanta intimată a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra uneia

dintre suprafețele atribuite în compensare de apelanții pârâți cu actul translativ

de proprietate anterior menționat, a cărui valabilitate nu este afectată de inexistența

documentației cadastrale, pentru că nicio dispoziție a Legii nr. 7/1996 nu conferă

documentațiilor cadastrale valoare probantă absolută în ceea ce privește întinderea

și configurația imobilelor pe care le identifică.

S-a concluzionat că, întrucât a dispus,

în parte, de un teren ce nu aparținea domeniului privat al unității administrativ

teritoriale, dispoziția atacată este, în limita suprafeței aflate în proprietatea

exclusivă a titularei acțiunii, lovită de nulitate în condițiile art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare

a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel că sancțiunea desființării

ei parțiale a fost în mod corect dispusă de instanța de fond.

Împotriva deciziei menționate au declarat

recurs, în termenul legal, Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța,

criticând-o ca nelegală și solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii

acțiunii ca nefondate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată

în fond și apel.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâții

au susținut că instanța de apel a apreciat nelegal că (pârâții) ar fi fost în măsură

să verifice situația juridică a terenului și să observe că respectivul lot este

în proprietatea reclamantei.

S-a învederat că, indiferent de împrejurarea

că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1996 a fost notat în

registrul de transcriptiuni și inscripțiuni, în lipsa unui plan cadastral al imobilului

nu se putea efectua identificarea acestuia, spre a deține astfel date concrete cu

privire la existența unui proprietar asupra terenului litigios.

S-a mai susținut că, potrivit Legii

nr. 7/1996 exista obligația pentru proprietarul vânzător de a proceda la întabularea

dreptului de proprietate asupra terenului, anterior vânzării acestuia, în condițiile

și cu respectarea cerințelor expres prevăzute, inclusiv prin executarea unui plan

cadastral al terenului.

Critica formulată prin ultimul motiv de

recurs a vizat nesocotirea prin soluția pronunțată, a prevederilor art. 59 din Legea

nr. 7/1996.

La prima zi de înfățișare în recurs, Înalta

Curte, a invocat din oficiu, în acord cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, motivul de ordine publică vizând calificarea

greșită dată de curtea de apel căii de atac exercitate împotriva sentinței tribunalului.

Examinând cu prioritate acest motiv de

recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de control judiciar a calificat

greșit calea de atac ce putea fi exercitata împotriva sentinței civile nr. 2950

din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, având

în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor

de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia

sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită,

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în

termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului,

care este de competența curții de apel.

Conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010,

care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989", republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și cu cele aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor

aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre

în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Din interpretarea acestor dispoziții, rezulta

fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca și a Legilor nr.

31/1990 și nr. 221/2009) numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs),

hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului

apelului.

Prin urmare, constatându-se încălcarea

principiului legalității căilor de atac, ce atrage nulitatea hotărârii, se va constata

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ca o consecință a greșitei calificări a

căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite

astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară.

Pentru aceste considerente, Curtea va constata

că sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 1 C.

proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite

recursul și va casa decizia recurată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță

în vederea soluționării căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții Municipiul

Constanța prin primar și Primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei nr.

73/C din 29 iunie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

24 noiembrie 2015.