ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2841/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 12 februarie 2003 reclamanții V.P., V.A.D., V.C., V.S., M.M., V.V. și A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC E. SA și SC V.A. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtelor să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafața de 14347 m.p., situat în Municipiul Constanța, cartier Viile Noi, strada D., din care pârâta SC E. SA ocupă o suprafața de 5715,2 m.p., iar pârâta SC V.A.

SA ocupă o suprafața de 8631,8 m.p., cu obligația corelativă a reclamanților de a le despăgubi cu contravaloarea materialelor și a prețului muncii pentru construcțiile edificate de către pârâte pe terenul proprietatea reclamanților; - obligarea pârâtelor la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil, calculată pentru ultimii 3 ani, în proporția corespunzătoare suprafețelor ocupate de către fiecare dintre pârâte; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta SC V.A. SA a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun, deoarece reclamanții nu au exercitat prerogativele conferite titularului dreptului de proprietate în perioada 1946 și până în prezent.

Pârâta SC V.A. SA a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a formulat, în condițiile art. 64-66 C. proc. civ., cerere de arătare a titularului dreptului real pretins prin cerere de către reclamanți, solicitând citarea, în această calitate, a Consiliului Local al Municipiului Constanța. Prin precizările formulate pentru termenul de judecată din data de 08 aprilie 2003 reclamanții au solicitat a se lua act că înțeleg să păstreze construcțiile edificate de către pârâte pe terenul litigios, urmând a le despăgubi pe acestea cu contravaloarea materialelor și a prețului muncii, raportat la data edificării construcțiilor, în condițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., astfel încât au solicitat a li se constata și dreptul de proprietate asupra acestor construcții, dobândit prin accesiune.

Prin sentința civilă nr. 613 din 20 ianuarie 2004 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, cauza fiind declinată spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, în considerarea valorii obiectului material al acțiunii civile deduse judecății care, în urma expertizei efectuate, a fost stabilită la 3.583.063.000 ROL. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 491/2004. La data de 30 aprilie 2004 a decedat reclamantul V.S., iar drepturile procesuale ale acestuia au fost preluate de către moștenitorii săi, care, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 15 aprilie 2004 emis de către Biroul Notarului Public P.I.G., sunt: V.M., V.I., V.Er., V.E., P.Li., U.S.

și P.M. În raport de aspectele rezultate din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către expert M.E., la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2004 reclamanții au solicitat instanței de fond să ia act de precizările aduse cadrului procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâți, alături de SC E. SA și SC V.A. SA și a SC T.P. SRL și SC A.M. SA, persoane care, potrivit concluziilor expertizei, ocupă părți din terenul litigios. Pârâta SC T.P. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active, arătând că reclamanții nu se legitimează ca proprietari asupra terenului litigios și excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, arătând că procura acordată mandatarului L.M.

are caracter general, iar nu special, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. După parcurgerea unui prim ciclu procesual, încheiat cu decizia civilă nr. 4230 din 05 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost anulat ca netimbrat recursul formulat de către recurentul SC T.P. SRL, au fost admise recursurile declarate de către pârâtele SC E. SA și SC V.A. SA și intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța împotriva deciziilor nr. 334/C din 17 februarie 2008 și nr. 58/C din 17 martie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, pe care le-a casat și a trimis cauza spre rejudecare către instanța de fond, Tribunalul Constanța, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 17803/118/2010.

La termenul de judecată din data de 04 mai 2011 a fost atașat la dosarul cauzei certificatul de deces al reclamantei P.L., care a decedat la data de 14 martie 2011, moștenitorul acesteia fiind P.N.S. La același termen de judecată s-a menționat faptul decesului reclamantei V.M., care a decedat la data de 18 ianuarie 2009, moștenitorii acesteia fiind P.M., V.Er., V.E., P.Li. și U.S. Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 19 octombrie 2011 a fost respinsă excepția inadmisibilității revocării contractului de mandat încheiat între mandanții U.S., V.C., V.A.D., A.A., A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. și mandatarul L.M. prin contractul de mandat autentificat din 27 august 2008 la Biroul Notarului Public B.C., reținându-se că, potrivit art. 1552 C. civ., mandatul este un contract esențialmente revocabil, dreptul mandantului de a dispune neputând fi îngrădit în nici un fel.

S-a constatat valabilitatea mandatului acordat de către reclamantele M.M., V.V. și V.A.D., mandatarei P.M. prin procura specială autentificată din 27 mai 2011 la Biroul Notarului Public A.G. S-a constatat valabilitatea mandatului acordat de către reclamanții U.S., V.E., V.C., V.P., V.Er., L.S. mandatarei P.M. prin contractul de mandat autentificat din 18 ianuarie 2011 la Biroul Notarului Public N.O. Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 16 decembrie 2011 a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii de arătare a titularului dreptului, în raport de dispozițiile deciziei de casare, prin care s-a dispus casarea tocmai în scopul soluționării pe fond a acestei cereri.

Prin sentința civilă nr. 2999 din 30 mai 2012 Tribunalul Constanța a respins ca nefondate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC E. S.A. și SC V.A. SA, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA și a fost respinsă acțiunea reclamanților față de această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A fost admisă cerere de intervenție în interes propriu a Consiliului Local Constanța, formulată în condițiile art. 64 C. proc. civ. (1865) de către pârâta SC V.A. SA. S-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC V.A.

SA, SC T.P. Co SRL prin lichidator C.I. SPRL, SC E. SA și intervenientul în interes propriu Consiliul Local al Municipiului Constanța. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: S-a apreciat nefondată și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active în raport de aspectele care rezultă din sentința civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. 14731/1995. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA, în considerarea concluziilor care rezultă din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, s-a reținut că această pârâtă nu exercită nici dreptul de proprietate și nici folosința asupra vreunei părți din terenul litigios, astfel încât excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost admisă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC E. SA și SC T.P. SRL s-a reținut că acestea exercită posesia asupra unor părți din terenul litigios, însă legitimitatea acestei posesii presupune analiza pe fond a raportului juridic litigios, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte a fost respinsă. A fost apreciată nefondată și excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece nu se poate accepta ineficacitatea acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către acela care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate împotriva posesorului neproprietar.

Pe fondul acțiunii în revendicare, Tribunalul Constanța a reținut că titlul exhibat de către reclamanți pentru dovedirea dreptului lor de proprietate îl constituie sentința civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 14731/1995, completată și îndreptată prin încheierea pronunțată de Judecătoria Constanța la data de 21 ianuarie 1997, hotărâre care a validat acordul de voință al părților relativ la transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha „prevăzut în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 iulie 1899” încheiat între moștenitorii defunctului G.C. din Constanța, în calitate de vânzători și cumpărătorii S.T.V., T.T.V.

și F.T.V. Instanța a reținut că, anterior pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța, deși autorii reclamanților erau în posesia înscrisului olograf care atesta acordul de voință încheiat cu pârâții titulari ai dreptului de proprietate privind transferul acestui drept, dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul autorilor reclamanților, întrucât formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra terenurilor era cerută încă din anul 1947, prin Legea nr. 203/1947. A reținut Tribunalul Constanța că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost urmată niciodată de predarea terenului către beneficiarii promisiunii, familia V. neavând niciodată posesia terenului revendicat în prezentul litigiu, bunul fiind preluat de către stat chiar de la adevăratul proprietar G.C.

din anul 1950. Modalitatea de preluare reținută este aceea a intrării în G.A.C., Gospodăria Agricolă Colectivă, acest fapt rezultând fără echivoc din adeverințele care emană de la autoritățile administrației publice locale Constanța. În aceste condiții, comparând titlul prezentat de către reclamanți cu titlul, rezultat din probatoriul administrat, deținut de către intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța, a cărui calitate de titular al dreptului litigios a fost arătată, în procedura prevăzută de art. 64 C. proc. civ., de către pârâta SC V.A. SA, persoană în numele căreia pârâții SC E. SA, SC V.A. SA și SC T.P. SRL exercită dreptul de folosință asupra terenului litigios, instanța de fond a acordat prevalență acestuia din urmă, reținând că este mai bine caracterizat.

Astfel, atât reclamanții, cât și intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța au dobândit dreptul de proprietate litigios de la același titular, respectiv autorul G.C., intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța a dobândit dreptul de proprietate pierdut de către fostul titular în favoarea statului totalitar în anul 1950, iar reclamanții prin intermediul unei tranzacții de vânzare-cumpărare încheiată cu moștenitoarea fostului titular al dreptului de proprietate, tranzacție perfectată prin suplinirea consimțământului moștenitoarei vânzătorilor (D.C.) în anul 1996. În aceste condiții, se reține că pârâta D.C. a transmis un bun pe care nu îl avea în patrimoniu, fiind preluat din patrimoniul autorului său de către autoritățile statului totalitar.

Faptul că această tranzacție a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu schimbă în niciun fel regimul juridic al bunului imobil care a format obiectul vânzării, anume acela că aparține domeniului statului, respectiv domeniului privat al unității administrativ teritoriale Municipiul Constanța, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită să cerceteze regimul juridic al bunului, pronunțându-se în limitele învestirii sale, în condițiile art. 129 C. proc. civ. În considerentele sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. 14731/1995 se reține achiesarea pârâtei D.C. la transferul dreptului de proprietate asupra terenului litigios, în favoarea reclamanților.

Din această perspectivă, pârâtei D.C. îi revine obligația consacrată de art. 1313 și urm. C. civ. de a preda bunul vândut, iar în cazul imposibilității de a realiza aceasta, reclamanților le sunt puse la îndemână acțiuni civile prin intermediul cărora își pot recupera prețul remis vânzătoarei pentru acest bun. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții V.A., V.C., V.M., V.A., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M. și reclamanții V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S. și P.N.S. prin mandatar L.M. Urmare a decesului apelantului reclamant V.P., la data de 10 octombrie 2013, a operat o transmisiune a calității procesuale active către succesorii V.L., R.D. și L.E., care au devenit apelanți în prezentul litigiu.

Prin decizia nr. 109 C din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelurile, ca nefondate. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților reclamanți, Curtea a constatat următoarele: Criticile apelanților reclamanți referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității revocării contractului de mandat încheiat între mandanții U.S., V.E., V.C., V.A.D., A.A., A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. pe de o parte și mandatarul L.M., pe de altă parte, contract autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. „B.C.”, au fost considerate nefondate, reținându-se că în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că o parte dintre reclamanți au revocat mandatul acordat mandatarului L.M., înțelegând să își asigure reprezentarea intereselor în justiție prin alt mandatar.

Împrejurarea că înscrisul în care s-a consemnat convenția părților cu privire la mandatul acordat mandatarului L.M. are un caracter complex, cuprinzând și o altă înțelegere a părților cu privire la o promisiune de vânzare-cumpărare a bunului litigios nu face irevocabil contractul de mandat; obligațiile născute din promisiunea de vânzare-cumpărare au o existență de sine-stătătoare, iar în caz de neexecutare a acestora, părțile interesate pot să își valorifice drepturile printr-o acțiune în justiție, dar nu în prezentul dosar, prima instanță nefiind învestită cu o asemenea cerere. În aceeași modalitate pot fi valorificate și pretențiile mandatarului revocat dacă acesta apreciază că i s-a creat un prejudiciu prin revocarea mandatului oneros, cu aceeași subliniere că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere în prezentul litigiu.

Pe fondul litigiului, Curtea a reținut că sentința civilă nr. 4532/1996 a fost pronunțată în temeiul art. 1073 și 1077 C. civ., Judecătoria Constanța constatând că înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1949 între promitenții vânzători E. și G.C.

și promitenții cumpărători V. (autorii reclamanților), deși nu reprezintă un act translativ de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 2,5 ha pentru lipsa formei autentice (cerință ad validitatem impusă de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 203/1947), reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia părțile s-au obligat să încheie în viitor în mod valabil printr-un act autentic, un contract de vânzare-cumpărare, iar în situația opoziției promitenților vânzători la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, instanța de judecată a suplinit consimțământul promitenților C. În literatura de specialitate s-a reținut constant că o astfel de hotărâre judecătorească, prin care se suplinește voința unei părți la încheierea unui contract, chiar atunci când are efecte translative sau constitutive de drepturi reale, nu este prin ea însăși un mod de dobândire a proprietății.

Este vorba de un mod specific în care funcționează mecanismul încheierii contractului prin suplinirea voinței uneia dintre părți de către instanța de judecată. Prin urmare, hotărârea judecătorească este numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului. Temeiul dobândirii dreptului de proprietate nu este hotărârea judecătorească, înțeleasă ca manifestare de voință a instanței, ci contractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiții particulare, cu toate consecințele ce decurg de aici, și anume cu drepturile și obligațiile ce rezultă dintr-un veritabil contract de vânzare-cumpărare.

În speță, izvorul dreptului de proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu promitenții vânzători C., iar nu hotărârea judecătorească - sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, care a reprezentat numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea consimțământului vânzătorilor C.E. și G. Această explicație era necesară pentru înțelegerea drepturilor și obligațiilor ce incumbau părților contractante - vânzători și cumpărători, dar și pentru înțelegerea relației dintre autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești și opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terții neparticipanți la procesul în care a fost pronunțată această hotărâre judecătorească.

Atunci când o parte opune o hotărâre judecătorească unui terț care nu a participat la procesul finalizat prin acea hotărâre judecătorească, în mod evident nu o poate face cu efectele autorității de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiția identității de părți, iar terțului nu i se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăți la care nu a participat. Prin urmare, sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, fiind pronunțată într-un litigiu în care pârâții și intervenientul - persoane juridice din prezenta cauză nu au participat, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat acestor pârâți și intervenientului Consiliul Local Constanța, cum greșit au susținut apelanții reclamanți, chiar dacă această sentință privește un drept real, respectiv dreptul de proprietate al reclamanților cumpărători asupra unui teren în suprafață de 2,5 ha.

Caracteristicile dreptului de proprietate - drept opozabil erga omnes - nu se transpun asupra actului jurisdicțional ce tranșează chestiunea proprietății, respectiv asupra sentinței civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța. Hotărârea judecătorească rămâne, din punct de vedere al regulilor după care își produce efectele aceeași, fiind supusă principiului relativității și celui al opozabilității, indiferent de natura raporturilor juridice pe care vine să le tranșeze. Prin urmare, faptul că această sentință a declarat existența dreptului de proprietate asupra celor 2,5 ha teren în patrimoniul reclamanților nu înseamnă că această sentință poate fi opusă tuturor de o manieră incontestabilă. Dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa - drept real sau drept de creanță - este demonstrat incontestabil doar între părți; față de terți aceeași hotărâre judecătorească constată doar fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.

În literatura de specialitate s-a reținut constant că actele convenționale, ca și cele jurisdicționale nu pot da naștere decât unor efecte relative, între părți, pentru că în aceeași măsură în care nu poți fi creditor sau debitor într-o convenție la care nu ai fost parte, la fel nu poți fi judecat printr-o hotărâre față de care ai rămas străin. Oricare ar fi actul vizat, contract sau hotărâre, libertatea individuală a celui care nu a participat la elaborarea lui justifică relativitatea efectului direct produs prin acest act. Opozabilitatea unui act, oricare ar fi natura sa, nu presupune o extindere a efectelor sale obligatorii asupra terților. Hotărârea judecătorească fiind pronunțată pe baza probelor administrate de părți, în limitele principiului disponibilității, este firesc ca efectele acesteia să se producă în mod direct asupra celor care și-au putut afirma pretențiile sau apăra drepturile în fața instanței.

În schimb terții care nu au participat la dezbateri vor suporta hotărârea de o manieră indirectă, adică cu privire la efecte legate de modificarea ordinii juridice pe care hotărârea judecătorească a provocat-o ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare - chiar dacă nu au participat la acestea - cel puțin până la momentul în care vor demonstra contrariul. Opozabilitatea reprezintă respectul datorat și impus tuturor de către o situație juridică, altfel spus, este acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi respectat și recunoscut de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară, dar nu echivalează cu o „extensiune” a autorității de lucru judecat asupra terțelor persoane, întrucât acestea nu pot deveni „prizonierele” lucrului judecat în absența lor din proces.

Actul jurisdicțional va fi opozabil nu doar sub aspectul existenței sale, ca mijloc de probă, ci și din punctul de vedere al consecințelor sale, cu mențiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu. Opunerea hotărârii judecătorești ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le produce, nu va însemna însăși posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de terți, așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune).

Obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești cu executorialitatea acestora și imposibilitatea punerii în discuție, a reluării dezbaterilor, rămân aplicabile sferei părților, care au avut posibilitatea să-și afirme pretențiile și să-și apere poziția în cadrul unui proces desfășurat în prezența lor, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Față de terți însă, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoarea de fapt juridic, terții având posibilitatea de a face dovada contrară a celor stabilite în hotărârea judecătorească. Demonstrând caracterul preferabil al dreptului său în raportul cu dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească ce i se opune ca un fapt juridic, terțul nu va mai trebui să suporte efectele acestei hotărâri judecătorești care îl prejudiciază.

Transpunând aceste dezlegări cu caracter teoretic situației de fapt deduse judecății de către reclamanți, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că pârâtele societăți comerciale și intervenientul în interes propriu Consiliul Local Constanța au opus reclamanților un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, preferabil titlului exhibat de către reclamanți, înlăturând astfel opozabilitatea sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța. Astfel, din materialul probator administrat în cauză, inclusiv recunoașterile reclamanților (care au declanșat și procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la același teren ce a făcut obiectul sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța), rezultă cu prisosință că niciodată autorii reclamanților, după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu moștenitorii proprietarului C., nu au avut posesia acestui imobil.

După încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare în anul 1949, terenul în suprafață de 2,5 ha a continuat să figureze în patrimoniul proprietarilor C., pentru ca în anul 1950, ca urmare a politicii de colectivizare a statului totalitar comunist, terenul cu destinație agricolă la acel moment să fie preluat de stat și dat în administrarea G.A.C.-ului organizat în localitate. Din adresa din 28 februarie 2007 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanța, ce se coroborează cu copia registrului agricol depusă în apel rezultă că numitul C. (autorul promitenților vânzători) figurează în registrul agricol al municipiului Constanța, în perioada 1948 - 1950 cu suprafața de 2,5 ha în Viile Noi, menționându-se că la rubrica „observații” sunt trecute următoarele mențiuni: „intrat în G.A.C.

și lucrează D.I.”. Curtea constată că acest teren nu a fost înregistrat niciodată, anterior anului 1996, în evidențele fiscale ale Municipiului Constanța pe numele autorilor reclamanților V., și nu a făcut parte din suprafețele de teren agricol existente în patrimoniul numiților V.F., V.S. și V.T. și preluate de G.A.C./C.A.P. după anul 1953, terenuri de altfel restituite acestora în procedura Legii nr. 18/1991 conform titlurilor depuse de reclamanți în apel. Astfel în apel reclamanții au susținut, aspect confirmat și de actele depuse la dosar de către Comisia locală de fond funciar Constanța, că terenul de 2,5 ha în litigiu, nu a făcut obiectul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor conform Legii nr. 18/1991 formulate de autorii reclamanților, acest teren negăsindu-se în patrimoniul reclamanților la nivelul anului 1991 - data adoptării Legii nr. 18/1991, pentru a justifica o asemenea cerere.

Prin urmare, după anul 1950 și până în prezent, terenul în litigiu nu s-a aflat în posesia familiei V.; promitenții vânzători nu au predat posesia terenului nici la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, și cu atât mai mult după anul 1996 - când s-a pronunțat sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, motivat de faptul că terenul nu se mai afla în proprietatea și respectiv posesia foștilor proprietari C., fiind preluat de stat, în urma colectivizării. Faptul că în perioada 1950 - 1996 terenul s-a aflat în proprietatea statului, care a dispus de acesta ca un adevărat proprietar rezultă și din înscrisurile prin care statul, prin autoritățile publice locale ale Municipiului Constanța a atribuit acest teren spre folosință unor întreprinderi de stat, transformate după 1990 în societăți comerciale, cum ar fi: suprafața de 10.000 m.p.

a fost atribuită către SC V.A. SA, conform avizului din 24 noiembrie 1988 emis de către fostul Consiliu Popular al Județului Constanța - Direcția Generală pentru Agricultură; hotărârea nr. 27 emisă de către Consiliul Împuterniciților Mandatați ai Statului din cadrul SC E. SA în temeiul dispozițiilor Legii nr. 31/1990 prin care se recunoaște dreptul de folosință al SC E. SA asupra terenului ocupat de construcții; o altă suprafață de 10.000 m.p. a primit destinația de cimitir și figurează în patrimoniul Municipiului Constanța conform Legii nr. 213/1998. Faptul construirii cu bună-credință a unor edificate autorizate pe acest teren, anterior anului 1989 de către SC E. SA și SC V.A.

SA a fost constatat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 16656 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 829 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Constanța și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310/C din 20 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Mai mult, se reține că o suprafață de 10.000 m.p. din totalul de 2,5 ha ce a constituit obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare invocată de reclamanți, a primit după anul 1950 și până în prezent destinația de cimitir - Cimitirul „Viile Noi” - imobil inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanța, conform H.C.L.M. nr. 197 din 01 aprilie 2008, H.C.L.M. nr. 109/2005, anexa nr. 31 și H.C.L.M.

nr. 420/2001, Dosar nr. 17803/118/2010) și aflat în administrarea SC E. SA. Acest aspect, necontestat de către apelanții reclamanți și neadus la cunoștința instanței de fond care a pronunțat sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, confirmă concluzia justă a instanței de fond că niciodată după anul 1950 moștenitorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare - familia V., nu au avut posesia terenului în litigiu, și nici nu au cunoscut destinația pe care statul a dat-o acestui teren după preluarea bunului - teren agricol, de la fostul proprietar C.H.

Referitor la titlul exhibat de către autoritatea publică locală a Municipiului Constanța, respectiv Consiliul Local Constanța, Curtea a constatat că la data adoptării Legii nr. 18/1991, acest teren figura în patrimoniul statului, iar potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzut de art. 26”.

Prin urmare, terenurile preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară - cum este cazul și terenului agricol în suprafață de 2,5 ha preluat de la proprietarul C. - și aflate la data adoptării Legii nr. 18/1991 în proprietatea statului și în administrarea Municipiului Constanța, au trecut în proprietatea Municipiului Constanța, izvorul dreptului unității administrativ-teritoriale constituindu-l legea.

Pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în perioada 1945 - 1989 de către fostele C.A.P.-uri sau G.A.C.-uri .- cum este cazul terenului agricol de 2,5 ha (destinație avută la data preluării bunului din patrimoniul proprietarului C.) este necesară parcurgerea procedurii Legii nr. 18/1991, respectiv formularea unei cereri la Comisia locală de fond funciar Constanța, fostul proprietar neputând opune, statului, pentru restituirea terenului cu destinație agricolă la momentul deposedării în anul 1950, vechiul titlu de proprietate, deținut la momentul privării sale de proprietate de către statul comunist în perioada 1945-1989.

În speță, familia V. nu avea calitatea de proprietară a terenului în suprafață de 2,5 ha la momentul adoptării Legii nr. 18/1991, astfel încât nu a putut formula o astfel de cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate, bunul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare în anul 1949, fiind preluat de stat în anul 1950 de la fostul proprietar C. și trecut în administrarea G.A.C.-ului din localitate. Numai fostul proprietar C. sau moștenitorii acestuia puteau solicita, în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha situat în anul 1991 în intravilanul Municipiului Constanța, dar în speță nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 18/1991 în vederea reconstituirii dreptului de proprietate și a punerii fostului proprietar în posesia terenului astfel retrocedat.

Prin urmare, în anul 1995, la momentul sesizării Judecătoriei Constanța cu cererea de suplinire a consimțământului moștenitorilor promitentului vânzător C. la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la terenul de 2,5 ha, și respectiv la data pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, succesoarea lui C.H., numita D.C. ce a figurat ca pârâtă în dosarul civil nr. 1473/1995 al Judecătoriei Constanța nu parcursese procedura Legii nr. 18/1991, iar terenul în suprafață de 2,5 ha nu făcuse obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul numitei D.C. și nici nu se afla în posesia acesteia, autoarea reclamanților din prezentul litigiu nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la acel moment.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul promitentei vânzătoare implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. Se observă în jurisprudența C.E.D.O. actuală o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuate cu cauzele Străin și Porteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezintă o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual” sau un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după adoptarea hotărârii Atanasiu ș.a. contra României, hotărâre din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/2010, s-a arătat că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Prin urmare, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, promitenta vânzătoare, în calitate de succesoare a defunctului C.G., respectiv numita D.C. nu era titulara unui „bun” ce putea fi opus cu succes Statului Român, respectiv nu urmase procedura Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 2,5 ha preluat de G.A.C. de la autorul său, și nici nu deținea o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat în contradictoriu cu statul, prin autoritățile sale publice locale, caracterul abuziv al preluării și care să ordone restituirea în natură a terenului.

În raport de această situație în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că titlul opus de Consiliul Local Constanța reclamanților în prezentul litigiu este mai bine caracterizat, întrucât la momentul pronunțării sentinței civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, prin care s-a suplinit consimțământul promitenților vânzători la vânzarea terenului, succesoarea promitenților vânzători nu era titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la terenul în suprafață de 2,5 ha.

Împrejurarea conform căreia terenul în litigiu fusese preluat de stat de la C. încă din anul 1950, iar promitenții cumpărători nu au intrat niciodată în posesia acestuia până în anul 1996 și nici ulterior pronunțării sentinței civile nr. 4532/1996 a fost recunoscută chiar de către reclamanții V., succesorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare, care după apariția Legii nr. 10/2001 au declanșat procedura administrativă, notificând Municipiul Constanța cu privire la terenul în suprafață de 2,5 ha, susținând că bunul a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acțiunea reclamanților întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a făcut obiectul dosarului civil nr. 4065/118/2006, soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților V.C.

și A.A., motivat de faptul că reclamanții nu au calitate de persoane îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren a fost perfectat în modalitatea expusă în considerentele prezentei hotărâri, prin suplinirea consimțământului moștenitorilor fostului proprietar promitent, abia în anul 1996, an ce nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Prin urmare, fără a se nega modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat de la fostul proprietar C., în anul 1950, prin hotărâre judecătorească s-a statuat că reclamanții nu sunt îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii ale acestei legi pentru terenul sus-menționat, întrucât nu intră în categoria persoanelor deposedate de teren conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În raport de considerentele expuse, Curtea a constatat că titlul opus de reclamanți Municipiului Constanța prin Consiliul Local Constanța este mai puțin caracterizat decât titlul exhibat de autoritatea publică locală, situație în care în mod judicios Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondată. Împrejurarea conform căreia după pronunțarea sentinței civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța reclamanții și-au înregistrat acest teren în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Municipiului Constanța și au plătit impozit pentru acest teren nu este de natură să ofere preferabilitate titlului reclamanților, întrucât înscrierea în registrul de transcripțiuni are caracter de informare, respectiv de publicitate a drepturilor față de terți, și nu este constitutivă de drepturi.

Terții vătămați prin înscriere sau cei care invocă drepturi reale proprii asupra bunurilor înscrise, pot să își valorifice aceste drepturi în justiție prin acțiuni în revendicare sau alte acțiuni reale, invocând inopozabilitatea hotărârii judecătorești în temeiul cărora s-a făcut înscrierea acestor drepturi în registrul de publicitate, cum este cazul în speță. În ceea ce privește raporturile dintre părțile din litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, Curtea reține că această hotărâre judecătorească se impune părților cu autoritate de lucru judecat, iar acestea sunt ținute să își îndeplinească obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare, act încheiat printr-un mecanism specific, prin suplinirea consimțământului promitentului vânzător, aspect ce nu afectează însă esența contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, pârâta vânzătoare D.C., în calitate de succesoare a promitentului vânzător C., semnatarul antecontractului de vânzare-cumpărare din anul 1949 încheiat cu autorii reclamanților V.F., V.S. și V.T., este obligată să transmită reclamanților proprietatea asupra terenului vândut în suprafață de 2,5 ha și respectiv să predea bunul vândut, iar în măsura în care executarea obligațiilor nu mai este posibilă, este obligată să îl garanteze pe cumpărător pentru evicțiunea totală. La rândul lor reclamanții cumpărători sunt îndreptățiți să solicite vânzătoarei D.C. să îi garanteze pentru evicțiune sau să solicite reducerea prețului vânzării ori rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligației de predare a bunului vândut, suplinirea consimțământului la vânzare prin hotărâre judecătorească neaducând nicio atingere drepturilor și obligațiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește criticile apelanților reclamanți referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului revendicat calculată conform expertizei B.V., Curtea a constatat că și aceste critici sunt nefondate. În condițiile în care s-a arătat că titlul exhibat de către reclamanți nu este opozabil pârâților și intervenientului Consiliul Local Constanța, acesta din urmă deținând un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de reclamanți, se constată că reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină nici despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. Împotriva deciziei nr. 109/C din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții V.L., R.D.

și L.E. moștenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S. și V.A., V.Co. și V.M., ultimii trei recurenți prin mandatar L.M. Reclamanții V.L., R.D. și L.E. moștenitori ai defunctului V.P., V A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.S. au susținut următoarele: Instanța de apel reține în mod eronat că momentul la care reclamanții au dobândit proprietatea terenului este momentul la care s-a pronunțat Judecătoria Constanța prin sentința civilă nr. 4532/1996, când în dispozitivul acelei hotărâri se precizează în mod clar: ”constată intervenită vânzarea-cumpărarea cu privire la suprafața de 2 ha și 5000 mp situat în Constanța - Viile Noi, având ca vecinătăți str. C., str. D., Soc.

Agricola Viile Noi și șoseaua din Vii între vânzătorii E. și G.C. și cumpărătorii S.T.V., T.T.V. și F.T.V.”. În ceea ce privește compararea titlurilor, recurenții arată că și-au legitimat calitatea de proprietari cu sentința civilă nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța și transcrisă în registrul de carte funciară în anul 1996 (sentință care a stabilit că autorii recurenților au cumpărat o suprafața de teren în anul 1949). Instanța nu putea considera ca fiind mai bine caracterizat titlul statului, în condițiile în care terenul a fost preluat de la G.C., deși acesta era decedat și terenul se afla la data preluării în patrimoniul moștenitorilor săi E.G.C. și G.G.C. Statul nu se poate legitima la acest moment cu un titlu valabil, câtă vreme a preluat un imobil de la o persoană, alta decât adevăratul proprietar al imobilului de la acel moment.

O altă critică formulată de recurenți vizează modul în care instanța de apel a valorificat conținutul adreselor din 18 martie 2013, din 31 octombrie 2013 și din 28 februarie 2007 emise de Primăria Constanța, adrese care se referă la alte persoane, C. și, respectiv C.H., astfel încât, în opinia recurenților, aceste înscrisuri nu ar fi trebuit să fie avute în vedere, întrucât nu privesc pe C.G.E., C.G.G., sau măcar pe autorul C.G. Se susține de către recurenți că adresele menționate nu puteau fi coroborate de către instanța de apel ca fiind înscrisuri prin care se face dovada că terenul revendicat a fost preluat de stat și dat în administrarea G.A.G. organizat în localitate.

În ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii în revendicare, se susține în motivarea recursului că doar reclamanții fac dovada că au titlu valabil, pârâta legitimându-se cu o preluare abuzivă a statului totalitar de la o persoană care nu mai deținea un titlu valabil și cu înscrisuri ce nu au legătură cu prezentul litigiu; reclamanții au dobândit bunul de la autor și au îndeplinit cerința publicității imobiliare; pârâtul Consiliul Local cunoștea faptul că a preluat în mod abuziv terenul în numele statului totalitar, încălcând astfel dreptul la proprietate; nu există depus la dosar un înscris care să răstoarne titlul reclamanților, care este preferabil, deoarece a fost transcris, are o dată mai veche decât cel pe care-l invocă pârâții și intervenientul și provine de la adevăratul proprietar; însuși intervenientul recunoaște că reclamanții sunt proprietarii suprafeței de teren revendicate, din moment ce au fost luați în evidențele fiscale și plătesc taxe și impozite pentru acest teren.

Recurenții concluzionează în sensul că titlurile în baza cărora pârâții ocupă terenul, respectiv acord al fostului Consiliu popular al Municipiului Constanța și preluare în G.A.G. în anul 1950 în numele statului totalitar, nu pot fi preferabile titlului reclamanților. Recurenții V.A., V.C. și V.M., prin mandatar L.M., au susținut următoarele: Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Nu s-a avut în vedere împrejurarea că autoritățile locale au recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, înregistrându-i pe reclamanți în evidențele fiscale și pretinzându-le impozit pe teren. În primul ciclu procesual (la Judecătoria Constanța) însăși intervenienții au negat calitatea lor de proprietari asupra terenului, ulterior cu ocazia dezbaterilor, modificându-și poziția procesuală.

Instanța de apel nu face altceva decât să reformeze o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și opozabilă terților prin înscrierea acesteia în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, împrejurare contrară normelor legale. Calitatea reclamanților de proprietari ai terenului în litigiu a fost tranșată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 și sub nicio formă nu mai putea fi analizată de o altă instanță, întrucât aspectele dezlegate cu acea ocazie au putere de lucru judecat. Instanța procedează la compararea titlurilor, în condițiile în care intervenientul nu a opus niciun titlu.

Împrejurarea că intervenientul Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosința acestui teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului este preferabil, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile de dobândire a proprietății prevăzute de C. civ. Actele depuse de pârâți nu fac dovada că intervenientul forțat este proprietarul suprafeței de teren revendicate. Recurenții fac referire la înscrisurile și la celelalte probe administrate în cauză, detaliind aspecte ce țin de istoricul transmisiunilor dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, concluzionând că sunt proprietari ca efect al sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța.

Susțin că deși SC E. SA a solicitat acordul Consiliului Local al Municipiului Constanța în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, pe o suprafață de 3813.87 m.p., acest acord a fost respins prin H.C.L.M. nr. 225 din 30 aprilie 1996. Terenul a devenit domeniul privat al Municipiului Constanța abia în anul 2002, mult după dobândirea în proprietate (anul 1996) de către reclamanții V. Recurenții mai arată că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, se reține că hotărârea judecătorească prin care se constată că reclamanții sunt proprietarii terenului în litigiu are efecte relative nefiind opozabilă terților, iar pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârea prin care se constată că pârâții sunt constructori de bună credință, se reține că aceasta are putere de lucru judecat.

Aprecierea instanței de apel în sensul că dreptul de proprietate al Consiliului Local Constanța asupra terenului în litigiu este preferabil titlului exhibat de către reclamanți este contrară legii, în condițiile în care intervenienții nu au niciun drept asupra imobilului. Imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în proprietatea statului și cu atât mai puțin intervenienții nu au avut posesia suprafeței de teren revendicate. Împrejurarea că intervenientul Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosința acestui teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului este preferabil titlului reclamanților, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile prevăzute de C. civ.

Deși toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc calitatea reclamanților de proprietari ai terenului, instanța de apel apreciază pe bază de prezumții că terenul a trecut în proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989. Reclamanții nu ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, deoarece imobilul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea statului. Vânzătoarea D.C., la momentul pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, era titulara unui bun ce putea fi opus Statului, întrucât suprafața de teren ce formează obiectul prezentului dosar nu a intrat niciodată în patrimoniul statului. Instanța de apel face o gravă confuzie, încercând să compare un titlu de proprietate consacrat printr-o hotărâre judecătorească cu avize care evident nu pot constitui titlu de proprietate.

Prin această interpretare eronată se încalcă principiul securității raporturilor juridice, principiu consacrat în doctrina C.E.D.O. Pârâții ocupă terenul fără niciun drept și fără niciun titlu, iar după anul 1996 prezumția bunei-credințe nu mai subzistă, apelanții pârâți fiind acționați în judecată în vederea eliberării imobilului. Recurenții fac referire la probele administrate, din care reiese, în opinia lor, că terenul este ocupat abuziv de către pârâte. Recurenții critică și soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, invocând reaua credință a pârâtelor în ocuparea fără drept și fără titlu a imobilului în litigiu. Se mai arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat că mandanții puteau să revoce oricând mandatul, ignorând dispozițiile art. 969 C. civ.

Deși, în principiu, contractul de mandat este revocabil, în caz de pluralitate de mandanți revocarea se face cu acordul unanim. Contractul de mandat cuprinde și clauze specifice antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât revocarea/rezilierea acestuia nu poate fi făcută decât prin acordul tuturor părților sau de către instanța de judecată. În recurs s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către D.C.C., în interesul reclamanților recurenți V.L., R.D. și L.E. moștenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S., cerere ce a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 23 octombrie 2014, în temeiul art. 51 și 52 C. proc.

civ. Examinând cu prioritate excepția nulității recursulu, invocată de intimata SC E. SA, Înalta Curte constată că recurenții critică modul în care instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare, invocând, pe de o parte, preferabilitatea titlului lor de proprietate, iar pe de altă parte, lipsa titlului pârâților și al intervenientului forțat, critică ce se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, se rețin următoarele: Recurenții pretind în mod eronat că instanța de apel ar fi reținut că momentul la care reclamanții au dobândit proprietatea terenului este momentul la care s-a pronunțat Judecătoria Constanța prin sentința civilă nr. 4532/1996.

Contrar susținerii recurenților, instanța de apel a reținut că izvorul dreptului de proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, iar nu hotărârea judecătorească pronunțată în 1996, care reprezintă numai un element al mecanismului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea consimțământului vânzătorilor. În timp ce o parte dintre recurenții reclamanți pretind că statul nu a avut un titlu valabil, deoarece a preluat imobilul de la o persoană decedată (G.C.)