ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2841/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2841/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Constanța la data de 12 februarie 2003 reclamanții V.P., V.A.D., V.C., V.S., M.M.,

V.V. și A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC E. SA și SC V.A. SA,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtelor

să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafața

de 14347 m.p., situat în Municipiul Constanța, cartier Viile Noi, strada D., din

care pârâta SC E. SA ocupă o suprafața de 5715,2 m.p., iar pârâta SC V.A. SA ocupă

o suprafața de 8631,8 m.p., cu obligația corelativă a reclamanților de a le despăgubi

cu contravaloarea materialelor și a prețului muncii pentru construcțiile edificate

de către pârâte pe terenul proprietatea reclamanților;

- obligarea pârâtelor

la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil,

calculată pentru ultimii 3 ani, în proporția corespunzătoare suprafețelor ocupate

de către fiecare dintre pârâte;

- obligarea pârâtelor

la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC V.A. SA a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun, deoarece reclamanții

nu au exercitat prerogativele conferite titularului dreptului de proprietate în

perioada 1946 și până în prezent.

Pârâta SC V.A. SA a invocat

și excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a formulat, în

condițiile art. 64-66 C. proc. civ., cerere de arătare a titularului dreptului real

pretins prin cerere de către reclamanți, solicitând citarea, în această calitate,

a Consiliului Local al Municipiului Constanța.

Prin precizările formulate

pentru termenul de judecată din data de 08 aprilie 2003 reclamanții au solicitat

a se lua act că înțeleg să păstreze construcțiile edificate de către pârâte pe terenul

litigios, urmând a le despăgubi pe acestea cu contravaloarea materialelor și a prețului

muncii, raportat la data edificării construcțiilor, în condițiile art. 494

alin. (3) teza a II-a C. civ., astfel încât au solicitat a li se constata și dreptul

de proprietate asupra acestor construcții, dobândit prin accesiune.

Prin sentința civilă

nr. 613 din 20 ianuarie 2004 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, cauza fiind declinată spre competentă

soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, în considerarea valorii obiectului

material al acțiunii civile deduse judecății care, în urma expertizei efectuate,

a fost stabilită la 3.583.063.000 ROL.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 491/2004.

La data de 30 aprilie

2004 a decedat reclamantul V.S., iar drepturile procesuale ale acestuia au fost

preluate de către moștenitorii săi, care, potrivit certificatului de calitate de

moștenitor din 15 aprilie 2004 emis de către Biroul Notarului Public P.I.G., sunt:

V.M., V.I., V.Er., V.E., P.Li., U.S. și P.M.

În raport de aspectele

rezultate din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către

expert M.E., la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2004 reclamanții au

solicitat instanței de fond să ia act de precizările aduse cadrului procesual pasiv,

solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâți, alături de SC E. SA și SC

V.A. SA și a SC T.P. SRL și SC A.M. SA, persoane care, potrivit concluziilor expertizei,

ocupă părți din terenul litigios.

Pârâta SC T.P. SRL a invocat

excepția lipsei calității procesuale active, arătând că reclamanții nu se legitimează

ca proprietari asupra terenului litigios și excepția lipsei calității de reprezentant

a apărătorului reclamanților, arătând că procura acordată mandatarului L.M. are

caracter general, iar nu special, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii,

ca nefondată.

După parcurgerea unui

prim ciclu procesual, încheiat cu decizia civilă nr. 4230 din 05 iulie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost anulat ca netimbrat recursul

formulat de către recurentul SC T.P. SRL, au fost admise recursurile declarate de

către pârâtele SC E. SA și SC V.A. SA și intervenientul Consiliul Local al Municipiului

Constanța împotriva deciziilor nr. 334/C din 17 februarie 2008 și nr. 58/C din 17

martie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, pe care le-a casat și a trimis

cauza spre rejudecare către instanța de fond, Tribunalul Constanța, cauza a fost

înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 17803/118/2010.

La termenul de judecată

din data de 04 mai 2011 a fost atașat la dosarul cauzei certificatul de deces al

reclamantei P.L., care a decedat la data de 14 martie 2011, moștenitorul acesteia

fiind P.N.S.

La același termen de judecată

s-a menționat faptul decesului reclamantei V.M., care a decedat la data de 18

ianuarie 2009, moștenitorii acesteia fiind P.M., V.Er., V.E., P.Li. și U.S.

Prin încheierea pronunțată

de Tribunalul Constanța la data de 19 octombrie 2011 a fost respinsă excepția inadmisibilității

revocării contractului de mandat încheiat între mandanții U.S., V.C., V.A.D., A.A.,

A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. și mandatarul L.M. prin contractul

de mandat autentificat din 27 august 2008 la Biroul Notarului Public B.C., reținându-se

că, potrivit art. 1552 C. civ., mandatul este un contract esențialmente revocabil,

dreptul mandantului de a dispune neputând fi îngrădit în nici un fel.

S-a constatat valabilitatea

mandatului acordat de către reclamantele M.M., V.V. și V.A.D., mandatarei P.M. prin

procura specială autentificată din 27 mai 2011 la Biroul Notarului Public A.G.

S-a constatat valabilitatea

mandatului acordat de către reclamanții U.S., V.E., V.C., V.P., V.Er., L.S. mandatarei

P.M. prin contractul de mandat autentificat din 18 ianuarie 2011 la Biroul Notarului

Public N.O.

Prin încheierea pronunțată

de Tribunalul Constanța la data de 16 decembrie 2011 a fost respinsă excepția tardivității

formulării cererii de arătare a titularului dreptului, în raport de dispozițiile

deciziei de casare, prin care s-a dispus casarea tocmai în scopul soluționării pe

fond a acestei cereri.

Prin sentința civilă

nr. 2999 din 30 mai 2012 Tribunalul Constanța a respins ca nefondate excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor

SC E. S.A. și SC V.A. SA, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA și a

fost respinsă acțiunea reclamanților față de această pârâtă, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A fost admisă cerere de

intervenție în interes propriu a Consiliului Local Constanța, formulată în condițiile

art. 64 C. proc. civ. (1865) de către pârâta SC V.A. SA.

S-a respins ca nefondată

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC

V.A. SA, SC T.P. Co SRL prin lichidator C.I. SPRL, SC E. SA și intervenientul în

interes propriu Consiliul Local al Municipiului Constanța.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

S-a apreciat nefondată

și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active în raport de aspectele

care rezultă din sentința civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria

Constanța în dosarul civil nr. 14731/1995.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA, în considerarea concluziilor

care rezultă din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, s-a

reținut că această pârâtă nu exercită nici dreptul de proprietate și nici folosința

asupra vreunei părți din terenul litigios, astfel încât excepția lipsei calității

sale procesuale pasive a fost admisă.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC E. SA și SC T.P. SRL s-a reținut

că acestea exercită posesia asupra unor părți din terenul litigios, însă legitimitatea

acestei posesii presupune analiza pe fond a raportului juridic litigios, astfel

încât excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte a fost respinsă.

A fost apreciată nefondată

și excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece nu se poate accepta ineficacitatea

acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către acela care se

pretinde a fi titularul dreptului de proprietate împotriva posesorului neproprietar.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, Tribunalul Constanța a reținut că titlul exhibat de către reclamanți

pentru dovedirea dreptului lor de proprietate îl constituie sentința civilă nr.

4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 14731/1995,

completată și îndreptată prin încheierea pronunțată de Judecătoria Constanța la

data de 21 ianuarie 1997, hotărâre care a validat acordul de voință al părților

relativ la transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de

2,5 ha „prevăzut în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 iulie 1899” încheiat

între moștenitorii defunctului G.C. din Constanța, în calitate de vânzători și cumpărătorii

S.T.V., T.T.V. și F.T.V.

Instanța a reținut că,

anterior pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei

Constanța, deși autorii reclamanților erau în posesia înscrisului olograf care atesta

acordul de voință încheiat cu pârâții titulari ai dreptului de proprietate privind

transferul acestui drept, dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul autorilor

reclamanților, întrucât formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă

a dreptului de proprietate asupra terenurilor era cerută încă din anul 1947, prin

Legea nr. 203/1947.

A reținut Tribunalul Constanța

că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost urmată niciodată de predarea terenului

către beneficiarii promisiunii, familia V. neavând niciodată posesia terenului revendicat

în prezentul litigiu, bunul fiind preluat de către stat chiar de la adevăratul proprietar

G.C. din anul 1950.

Modalitatea de preluare

reținută este aceea a intrării în G.A.C., Gospodăria Agricolă Colectivă, acest fapt

rezultând fără echivoc din adeverințele care emană de la autoritățile administrației

publice locale Constanța.

În aceste condiții, comparând

titlul prezentat de către reclamanți cu titlul, rezultat din probatoriul administrat,

deținut de către intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța, a cărui

calitate de titular al dreptului litigios a fost arătată, în procedura prevăzută

de art. 64 C. proc. civ., de către pârâta SC V.A. SA, persoană în numele căreia

pârâții SC E. SA, SC V.A. SA și SC T.P. SRL exercită dreptul de folosință asupra

terenului litigios, instanța de fond a acordat prevalență acestuia din urmă, reținând

că este mai bine caracterizat.

Astfel, atât reclamanții,

cât și intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța au dobândit dreptul

de proprietate litigios de la același titular, respectiv autorul G.C., intervenientul

Consiliul Local al Municipiului Constanța a dobândit dreptul de proprietate pierdut

de către fostul titular în favoarea statului totalitar în anul 1950, iar reclamanții

prin intermediul unei tranzacții de vânzare-cumpărare încheiată cu moștenitoarea

fostului titular al dreptului de proprietate, tranzacție perfectată prin suplinirea

consimțământului moștenitoarei vânzătorilor (D.C.) în anul 1996.

În aceste condiții, se

reține că pârâta D.C. a transmis un bun pe care nu îl avea în patrimoniu, fiind

preluat din patrimoniul autorului său de către autoritățile statului totalitar.

Faptul că această tranzacție

a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu schimbă în niciun

fel regimul juridic al bunului imobil care a format obiectul vânzării, anume acela

că aparține domeniului statului, respectiv domeniului privat al unității administrativ

teritoriale Municipiul Constanța, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită

să cerceteze regimul juridic al bunului, pronunțându-se în limitele învestirii sale,

în condițiile art. 129 C. proc. civ.

În considerentele sentinței

civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul

civil nr. 14731/1995 se reține achiesarea pârâtei D.C. la transferul dreptului de

proprietate asupra terenului litigios, în favoarea reclamanților.

Din această perspectivă,

pârâtei D.C. îi revine obligația consacrată de art. 1313 și urm. C. civ. de a preda

bunul vândut, iar în cazul imposibilității de a realiza aceasta, reclamanților le

sunt puse la îndemână acțiuni civile prin intermediul cărora își pot recupera prețul

remis vânzătoarei pentru acest bun.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat apel reclamanții V.A., V.C., V.M., V.A., V.C., M.M.,

V.V., A.A. prin mandatar P.M. și reclamanții V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S. și P.N.S.

prin mandatar L.M.

Urmare a decesului apelantului

reclamant V.P., la data de 10 octombrie 2013, a operat o transmisiune a calității

procesuale active către succesorii V.L., R.D. și L.E., care au devenit apelanți

în prezentul litigiu.

Prin decizia nr. 109 C

din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins

apelurile, ca nefondate. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța

în raport de criticile apelanților reclamanți, Curtea a constatat următoarele:

Criticile apelanților

reclamanți referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității

revocării contractului de mandat încheiat între mandanții U.S., V.E., V.C., V.A.D.,

A.A., A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. pe de o parte și mandatarul

L.M., pe de altă parte, contract autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. „B.C.”,

au fost considerate nefondate, reținându-se că în mod judicios Tribunalul Constanța

a reținut că o parte dintre reclamanți au revocat mandatul acordat mandatarului

L.M., înțelegând să își asigure reprezentarea intereselor în justiție prin alt mandatar.

Împrejurarea că înscrisul

în care s-a consemnat convenția părților cu privire la mandatul acordat mandatarului

L.M. are un caracter complex, cuprinzând și o altă înțelegere a părților cu privire

la o promisiune de vânzare-cumpărare a bunului litigios nu face irevocabil contractul

de mandat; obligațiile născute din promisiunea de vânzare-cumpărare au o existență

de sine-stătătoare, iar în caz de neexecutare a acestora, părțile interesate pot

să își valorifice drepturile printr-o acțiune în justiție, dar nu în prezentul dosar,

prima instanță nefiind învestită cu o asemenea cerere.

În aceeași modalitate

pot fi valorificate și pretențiile mandatarului revocat dacă acesta apreciază că

i s-a creat un prejudiciu prin revocarea mandatului oneros, cu aceeași subliniere

că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere în prezentul litigiu.

Pe fondul litigiului,

Curtea a reținut că sentința civilă nr. 4532/1996 a fost pronunțată în temeiul

art. 1073 și 1077 C. civ., Judecătoria Constanța constatând că înscrisul sub semnătură

privată încheiat în anul 1949 între promitenții vânzători E. și G.C. și promitenții

cumpărători V. (autorii reclamanților), deși nu reprezintă un act translativ de

proprietate cu privire la terenul în suprafață de 2,5 ha pentru lipsa formei autentice

(cerință ad validitatem impusă de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 203/1947),

reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia părțile s-au

obligat să încheie în viitor în mod valabil printr-un act autentic, un contract

de vânzare-cumpărare, iar în situația opoziției promitenților vânzători la perfectarea

actului de vânzare-cumpărare, instanța de judecată a suplinit consimțământul promitenților

C.

În literatura de specialitate

s-a reținut constant că o astfel de hotărâre judecătorească, prin care se suplinește

voința unei părți la încheierea unui contract, chiar atunci când are efecte translative

sau constitutive de drepturi reale, nu este prin ea însăși un mod de dobândire a

proprietății. Este vorba de un mod specific în care funcționează mecanismul încheierii

contractului prin suplinirea voinței uneia dintre părți de către instanța de judecată.

Prin urmare, hotărârea judecătorească este numai un element al acestui mecanism

de încheiere a contractului. Temeiul dobândirii dreptului de proprietate nu este

hotărârea judecătorească, înțeleasă ca manifestare de voință a instanței, ci contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiții particulare, cu toate consecințele

ce decurg de aici, și anume cu drepturile și obligațiile ce rezultă dintr-un veritabil

contract de vânzare-cumpărare.

În speță, izvorul dreptului

de proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de autorii lor cu promitenții vânzători C., iar nu hotărârea judecătorească - sentința

civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, care a reprezentat numai un element

al acestui mecanism de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea

consimțământului vânzătorilor C.E. și G.

Această explicație era

necesară pentru înțelegerea drepturilor și obligațiilor ce incumbau părților contractante

- vânzători și cumpărători, dar și pentru înțelegerea relației dintre autoritatea

de lucru judecat a hotărârii judecătorești și opozabilitatea hotărârii judecătorești

față de terții neparticipanți la procesul în care a fost pronunțată această hotărâre

judecătorească.

Atunci când o parte opune

o hotărâre judecătorească unui terț care nu a participat la procesul finalizat prin

acea hotărâre judecătorească, în mod evident nu o poate face cu efectele autorității

de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiția identității de părți, iar

terțului nu i se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăți la care nu

a participat.

Prin urmare, sentința

civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, fiind pronunțată într-un litigiu

în care pârâții și intervenientul - persoane juridice din prezenta cauză nu au participat,

nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat acestor pârâți și intervenientului

Consiliul Local Constanța, cum greșit au susținut apelanții reclamanți, chiar dacă

această sentință privește un drept real, respectiv dreptul de proprietate al reclamanților

cumpărători asupra unui teren în suprafață de 2,5 ha.

Caracteristicile dreptului

de proprietate - drept opozabil erga omnes - nu se transpun asupra actului jurisdicțional

ce tranșează chestiunea proprietății, respectiv asupra sentinței civile nr. 4532/1996

a Judecătoriei Constanța.

Hotărârea judecătorească

rămâne, din punct de vedere al regulilor după care își produce efectele aceeași,

fiind supusă principiului relativității și celui al opozabilității, indiferent de

natura raporturilor juridice pe care vine să le tranșeze. Prin urmare, faptul că

această sentință a declarat existența dreptului de proprietate asupra celor 2,5

ha teren în patrimoniul reclamanților nu înseamnă că această sentință poate fi opusă

tuturor de o manieră incontestabilă. Dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară,

indiferent de natura sa - drept real sau drept de creanță - este demonstrat incontestabil

doar între părți; față de terți aceeași hotărâre judecătorească constată doar fapte

juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.

În literatura de specialitate

s-a reținut constant că actele convenționale, ca și cele jurisdicționale nu pot

da naștere decât unor efecte relative, între părți, pentru că în aceeași măsură

în care nu poți fi creditor sau debitor într-o convenție la care nu ai fost parte,

la fel nu poți fi judecat printr-o hotărâre față de care ai rămas străin.

Oricare ar fi actul vizat,

contract sau hotărâre, libertatea individuală a celui care nu a participat la elaborarea

lui justifică relativitatea efectului direct produs prin acest act.

Opozabilitatea unui act,

oricare ar fi natura sa, nu presupune o extindere a efectelor sale obligatorii asupra

terților. Hotărârea judecătorească fiind pronunțată pe baza probelor administrate

de părți, în limitele principiului disponibilității, este firesc ca efectele acesteia

să se producă în mod direct asupra celor care și-au putut afirma pretențiile sau

apăra drepturile în fața instanței. În schimb terții care nu au participat la dezbateri

vor suporta hotărârea de o manieră indirectă, adică cu privire la efecte legate

de modificarea ordinii juridice pe care hotărârea judecătorească a provocat-o ei

trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare - chiar dacă nu au participat

la acestea - cel puțin până la momentul în care vor demonstra contrariul.

Opozabilitatea reprezintă

respectul datorat și impus tuturor de către o situație juridică, altfel spus, este

acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi respectat și recunoscut de orice

persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară, dar nu echivalează cu

o „extensiune” a autorității de lucru judecat asupra terțelor persoane, întrucât

acestea nu pot deveni „prizonierele” lucrului judecat în absența lor din proces.

Actul jurisdicțional va

fi opozabil nu doar sub aspectul existenței sale, ca mijloc de probă, ci și din

punctul de vedere al consecințelor sale, cu mențiunea însă că opozabilitatea acestor

efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu.

Opunerea hotărârii judecătorești

ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le produce, nu

va însemna însăși posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de

terți, așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și în alt cadru procesual

să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări pe care nu le-au

putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune).

Obligativitatea efectelor

hotărârii judecătorești cu executorialitatea acestora și imposibilitatea punerii

în discuție, a reluării dezbaterilor, rămân aplicabile sferei părților, care au

avut posibilitatea să-și afirme pretențiile și să-și apere poziția în cadrul unui

proces desfășurat în prezența lor, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Față de terți însă, ceea

ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoarea de fapt juridic, terții

având posibilitatea de a face dovada contrară a celor stabilite în hotărârea judecătorească.

Demonstrând caracterul

preferabil al dreptului său în raportul cu dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească

ce i se opune ca un fapt juridic, terțul nu va mai trebui să suporte efectele acestei

hotărâri judecătorești care îl prejudiciază.

Transpunând aceste dezlegări

cu caracter teoretic situației de fapt deduse judecății de către reclamanți, în

mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că pârâtele societăți comerciale și

intervenientul în interes propriu Consiliul Local Constanța au opus reclamanților

un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, preferabil titlului exhibat

de către reclamanți, înlăturând astfel opozabilitatea sentinței civile nr. 4532

din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța.

Astfel, din materialul

probator administrat în cauză, inclusiv recunoașterile reclamanților (care au declanșat

și procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la același teren ce a făcut obiectul sentinței

civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța), rezultă cu prisosință

că niciodată autorii reclamanților, după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare

cu moștenitorii proprietarului C., nu au avut posesia acestui imobil.

După încheierea antecontractului

de vânzare-cumpărare în anul 1949, terenul în suprafață de 2,5 ha a continuat să

figureze în patrimoniul proprietarilor C., pentru ca în anul 1950, ca urmare a politicii

de colectivizare a statului totalitar comunist, terenul cu destinație agricolă la

acel moment să fie preluat de stat și dat în administrarea G.A.C.-ului organizat

în localitate.

Din adresa din 28

februarie 2007 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanța, ce se coroborează

cu copia registrului agricol depusă în apel rezultă că numitul C. (autorul promitenților

vânzători) figurează în registrul agricol al municipiului Constanța, în perioada

1948 - 1950 cu suprafața de 2,5 ha în Viile Noi, menționându-se că la rubrica „observații”

sunt trecute următoarele mențiuni: „intrat în G.A.C. și lucrează D.I.”.

Curtea constată că acest

teren nu a fost înregistrat niciodată, anterior anului 1996, în evidențele fiscale

ale Municipiului Constanța pe numele autorilor reclamanților V., și nu a făcut parte

din suprafețele de teren agricol existente în patrimoniul numiților V.F., V.S. și

V.T. și preluate de G.A.C./C.A.P. după anul 1953, terenuri de altfel restituite

acestora în procedura Legii nr. 18/1991 conform titlurilor depuse de reclamanți

în apel. Astfel în apel reclamanții au susținut, aspect confirmat și de actele depuse

la dosar de către Comisia locală de fond funciar Constanța, că terenul de 2,5 ha

în litigiu, nu a făcut obiectul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate

asupra terenurilor conform Legii nr. 18/1991 formulate de autorii reclamanților,

acest teren negăsindu-se în patrimoniul reclamanților la nivelul anului 1991 - data

adoptării Legii nr. 18/1991, pentru a justifica o asemenea cerere.

Prin urmare, după anul

1950 și până în prezent, terenul în litigiu nu s-a aflat în posesia familiei V.;

promitenții vânzători nu au predat posesia terenului nici la data încheierii antecontractului

de vânzare-cumpărare, și cu atât mai mult după anul 1996 - când s-a pronunțat sentința

civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, motivat de faptul că terenul nu se

mai afla în proprietatea și respectiv posesia foștilor proprietari C., fiind preluat

de stat, în urma colectivizării.

Faptul că în perioada

1950 - 1996 terenul s-a aflat în proprietatea statului, care a dispus de acesta

ca un adevărat proprietar rezultă și din înscrisurile prin care statul, prin autoritățile

publice locale ale Municipiului Constanța a atribuit acest teren spre folosință

unor întreprinderi de stat, transformate după 1990 în societăți comerciale, cum

ar fi: suprafața de 10.000 m.p. a fost atribuită către SC V.A. SA, conform avizului

din 24 noiembrie 1988 emis de către fostul Consiliu Popular al Județului Constanța

- Direcția Generală pentru Agricultură; hotărârea nr. 27 emisă de către Consiliul

Împuterniciților Mandatați ai Statului din cadrul SC E. SA în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 31/1990 prin care se recunoaște dreptul de folosință al SC E. SA asupra

terenului ocupat de construcții; o altă suprafață de 10.000 m.p. a primit destinația

de cimitir și figurează în patrimoniul Municipiului Constanța conform Legii nr.

213/1998.

Faptul construirii cu

bună-credință a unor edificate autorizate pe acest teren, anterior anului 1989 de

către SC E. SA și SC V.A. SA a fost constatat cu autoritate de lucru judecat prin

sentința civilă nr. 16656 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța,

definitivă prin decizia civilă nr. 829 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Constanța

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310/C din 20 noiembrie 2002 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța.

Mai mult, se reține că

o suprafață de 10.000 m.p. din totalul de 2,5 ha ce a constituit obiectul promisiunii

de vânzare-cumpărare invocată de reclamanți, a primit după anul 1950 și până în

prezent destinația de cimitir - Cimitirul „Viile Noi” - imobil inventariat în domeniul

privat al Municipiului Constanța, conform H.C.L.M. nr. 197 din 01 aprilie 2008,

H.C.L.M. nr. 109/2005, anexa nr. 31 și H.C.L.M. nr. 420/2001, Dosar nr. 17803/118/2010)

și aflat în administrarea SC E. SA.

Acest aspect, necontestat

de către apelanții reclamanți și neadus la cunoștința instanței de fond care a pronunțat

sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța, confirmă concluzia justă

a instanței de fond că niciodată după anul 1950 moștenitorii beneficiarilor promisiunii

de vânzare-cumpărare - familia V., nu au avut posesia terenului în litigiu, și nici

nu au cunoscut destinația pe care statul a dat-o acestui teren după preluarea bunului

- teren agricol, de la fostul proprietar C.H.

Referitor la titlul exhibat

de către autoritatea publică locală a Municipiului Constanța, respectiv Consiliul

Local Constanța, Curtea a constatat că la data adoptării Legii nr. 18/1991, acest

teren figura în patrimoniul statului, iar potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1)

din Legea nr. 18/1991: „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul

localităților, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor

sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzut de art. 26”.

Prin urmare, terenurile

preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor

dispoziții din Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară - cum este cazul și terenului

agricol în suprafață de 2,5 ha preluat de la proprietarul C. - și aflate la data

adoptării Legii nr. 18/1991 în proprietatea statului și în administrarea Municipiului

Constanța, au trecut în proprietatea Municipiului Constanța, izvorul dreptului unității

administrativ-teritoriale constituindu-l legea.

Pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în perioada 1945 - 1989 de

către fostele C.A.P.-uri sau G.A.C.-uri .- cum este cazul terenului agricol de 2,5

ha (destinație avută la data preluării bunului din patrimoniul proprietarului C.)

este necesară parcurgerea procedurii Legii nr. 18/1991, respectiv formularea unei

cereri la Comisia locală de fond funciar Constanța, fostul proprietar neputând opune,

statului, pentru restituirea terenului cu destinație agricolă la momentul deposedării

în anul 1950, vechiul titlu de proprietate, deținut la momentul privării sale de

proprietate de către statul comunist în perioada 1945-1989.

În speță, familia V. nu

avea calitatea de proprietară a terenului în suprafață de 2,5 ha la momentul adoptării

Legii nr. 18/1991, astfel încât nu a putut formula o astfel de cerere pentru reconstituirea

dreptului de proprietate, bunul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare

în anul 1949, fiind preluat de stat în anul 1950 de la fostul proprietar C. și trecut

în administrarea G.A.C.-ului din localitate. Numai fostul proprietar C. sau moștenitorii

acestuia puteau solicita, în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha situat în anul 1991 în intravilanul

Municipiului Constanța, dar în speță nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii

reglementate de Legea nr. 18/1991 în vederea reconstituirii dreptului de proprietate

și a punerii fostului proprietar în posesia terenului astfel retrocedat.

Prin urmare, în anul 1995,

la momentul sesizării Judecătoriei Constanța cu cererea de suplinire a consimțământului

moștenitorilor promitentului vânzător C. la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare

cu privire la terenul de 2,5 ha, și respectiv la data pronunțării sentinței civile

nr. 4532 din 18 aprilie 1996, succesoarea lui C.H., numita D.C. ce a figurat ca

pârâtă în dosarul civil nr. 1473/1995 al Judecătoriei Constanța nu parcursese procedura

Legii nr. 18/1991, iar terenul în suprafață de 2,5 ha nu făcuse obiectul reconstituirii

dreptului de proprietate în beneficiul numitei D.C. și nici nu se afla în posesia

acesteia, autoarea reclamanților din prezentul litigiu nefiind titulara unui „bun”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

la acel moment.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul promitentei vânzătoare implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv

în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și

a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă în jurisprudența

C.E.D.O. actuală o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 01 decembrie 2005, continuate cu cauzele Străin și Porteanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica

anterioară simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care se constată

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezintă

o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual” sau un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură,

cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după adoptarea hotărârii Atanasiu ș.a.

contra României, hotărâre din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 778/2010, s-a arătat că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre definitivă

și irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143).

Prin urmare, la momentul

pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, promitenta vânzătoare,

în calitate de succesoare a defunctului C.G., respectiv numita D.C. nu era titulara

unui „bun” ce putea fi opus cu succes Statului Român, respectiv nu urmase procedura

Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului

de 2,5 ha preluat de G.A.C. de la autorul său, și nici nu deținea o hotărâre irevocabilă

prin care să se fi constatat în contradictoriu cu statul, prin autoritățile sale

publice locale, caracterul abuziv al preluării și care să ordone restituirea în

natură a terenului.

În raport de această situație

în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că titlul opus de Consiliul Local

Constanța reclamanților în prezentul litigiu este mai bine caracterizat, întrucât

la momentul pronunțării sentinței civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța,

prin care s-a suplinit consimțământul promitenților vânzători la vânzarea terenului,

succesoarea promitenților vânzători nu era titulara unui „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la terenul

în suprafață de 2,5 ha.

Împrejurarea conform căreia

terenul în litigiu fusese preluat de stat de la C. încă din anul 1950, iar promitenții

cumpărători nu au intrat niciodată în posesia acestuia până în anul 1996 și nici

ulterior pronunțării sentinței civile nr. 4532/1996 a fost recunoscută chiar de

către reclamanții V., succesorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare,

care după apariția Legii nr. 10/2001 au declanșat procedura administrativă, notificând

Municipiul Constanța cu privire la terenul în suprafață de 2,5 ha, susținând că

bunul a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

respectiv 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acțiunea reclamanților

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a făcut obiectul dosarului civil

nr. 4065/118/2006, soluționat irevocabil prin respingerea acțiunii reclamanților

V.C. și A.A., motivat de faptul că reclamanții nu au calitate de persoane îndreptățite

conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute

de legea specială, întrucât contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest

teren a fost perfectat în modalitatea expusă în considerentele prezentei hotărâri,

prin suplinirea consimțământului moștenitorilor fostului proprietar promitent, abia

în anul 1996, an ce nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, fără a se

nega modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat de la fostul proprietar

C., în anul 1950, prin hotărâre judecătorească s-a statuat că reclamanții nu sunt

îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii ale acestei legi pentru terenul

sus-menționat, întrucât nu intră în categoria persoanelor deposedate de teren conform

art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În raport de considerentele

expuse, Curtea a constatat că titlul opus de reclamanți Municipiului Constanța prin

Consiliul Local Constanța este mai puțin caracterizat decât titlul exhibat de autoritatea

publică locală, situație în care în mod judicios Tribunalul Constanța a respins

acțiunea reclamanților ca nefondată.

Împrejurarea conform căreia

după pronunțarea sentinței civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanța reclamanții

și-au înregistrat acest teren în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al

Municipiului Constanța și au plătit impozit pentru acest teren nu este de natură

să ofere preferabilitate titlului reclamanților, întrucât înscrierea în registrul

de transcripțiuni are caracter de informare, respectiv de publicitate a drepturilor

față de terți, și nu este constitutivă de drepturi. Terții vătămați prin înscriere

sau cei care invocă drepturi reale proprii asupra bunurilor înscrise, pot să își

valorifice aceste drepturi în justiție prin acțiuni în revendicare sau alte acțiuni

reale, invocând inopozabilitatea hotărârii judecătorești în temeiul cărora s-a făcut

înscrierea acestor drepturi în registrul de publicitate, cum este cazul în speță.

În ceea ce privește raporturile

dintre părțile din litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei

Constanța, Curtea reține că această hotărâre judecătorească se impune părților cu

autoritate de lucru judecat, iar acestea sunt ținute să își îndeplinească obligațiile

asumate prin contractul de vânzare-cumpărare, act încheiat printr-un mecanism specific,

prin suplinirea consimțământului promitentului vânzător, aspect ce nu afectează

însă esența contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, pârâta vânzătoare D.C.,

în calitate de succesoare a promitentului vânzător C., semnatarul antecontractului

de vânzare-cumpărare din anul 1949 încheiat cu autorii reclamanților V.F., V.S.

și V.T., este obligată să transmită reclamanților proprietatea asupra terenului

vândut în suprafață de 2,5 ha și respectiv să predea bunul vândut, iar în măsura

în care executarea obligațiilor nu mai este posibilă, este obligată să îl garanteze

pe cumpărător pentru evicțiunea totală.

La rândul lor reclamanții

cumpărători sunt îndreptățiți să solicite vânzătoarei D.C. să îi garanteze pentru

evicțiune sau să solicite reducerea prețului vânzării ori rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligației de predare a bunului vândut,

suplinirea consimțământului la vânzare prin hotărâre judecătorească neaducând nicio

atingere drepturilor și obligațiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește criticile

apelanților reclamanți referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de obligare

a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului revendicat calculată

conform expertizei B.V., Curtea a constatat că și aceste critici sunt nefondate.

În condițiile în care s-a arătat că titlul exhibat de către reclamanți nu este opozabil

pârâților și intervenientului Consiliul Local Constanța, acesta din urmă deținând

un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de reclamanți, se constată că reclamanții

nu sunt îndreptățiți să obțină nici despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Împotriva deciziei

nr. 109/C din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au

declarat recurs reclamanții V.L., R.D. și L.E. moștenitori ai defunctului V.P.,

V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S.,

P.N.S. și V.A., V.Co. și V.M., ultimii trei recurenți prin mandatar L.M.

Reclamanții V.L.,

R.D. și L.E. moștenitori ai defunctului V.P., V A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin

mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.S. au susținut următoarele:

Instanța de apel reține

în mod eronat că momentul la care reclamanții au dobândit proprietatea terenului

este momentul la care s-a pronunțat Judecătoria Constanța prin sentința civilă

nr. 4532/1996, când în dispozitivul acelei hotărâri se precizează în mod clar: ”constată

intervenită vânzarea-cumpărarea cu privire la suprafața de 2 ha și 5000 mp situat

în Constanța - Viile Noi, având ca vecinătăți str. C., str. D., Soc. Agricola

Viile Noi și șoseaua din Vii între vânzătorii E. și G.C. și cumpărătorii S.T.V.,

T.T.V. și F.T.V.”.

În ceea ce privește

compararea titlurilor, recurenții arată că și-au legitimat calitatea de

proprietari cu sentința civilă nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța

și transcrisă în registrul de carte funciară în anul 1996 (sentință care a stabilit

că autorii recurenților au cumpărat o suprafața de teren în anul 1949).

Instanța nu putea considera

ca fiind mai bine caracterizat titlul statului, în condițiile în care terenul

a fost preluat de la G.C., deși acesta era decedat și terenul se afla

la data preluării în patrimoniul moștenitorilor săi E.G.C. și G.G.C. Statul

nu se poate legitima la acest moment cu un titlu valabil, câtă vreme a preluat un

imobil de la o persoană, alta decât adevăratul proprietar al imobilului de la acel

moment.

O altă critică formulată

de recurenți vizează modul în care instanța de apel a valorificat conținutul

adreselor din 18 martie 2013, din 31 octombrie 2013 și din 28 februarie 2007

emise de Primăria Constanța, adrese care se referă la alte persoane, C. și,

respectiv C.H., astfel încât, în opinia recurenților, aceste înscrisuri nu

ar fi trebuit să fie avute în vedere, întrucât nu privesc pe C.G.E., C.G.G., sau

măcar pe autorul C.G. Se susține de către recurenți că adresele menționate

nu puteau fi coroborate de către instanța de apel ca fiind înscrisuri prin care

se face dovada că terenul revendicat a fost preluat de stat și dat în administrarea

G.A.G. organizat în localitate.

În ceea ce privește

modul de soluționare a acțiunii în revendicare, se susține în motivarea

recursului că doar reclamanții fac dovada că au titlu valabil, pârâta legitimându-se

cu o preluare abuzivă a statului totalitar de la o persoană care nu mai deținea

un titlu valabil și cu înscrisuri ce nu au legătură cu prezentul litigiu; reclamanții

au dobândit bunul de la autor și au îndeplinit cerința publicității imobiliare;

pârâtul Consiliul Local cunoștea faptul că a preluat în mod abuziv terenul în numele

statului totalitar, încălcând astfel dreptul la proprietate; nu există depus la

dosar un înscris care să răstoarne titlul reclamanților, care este preferabil, deoarece

a fost transcris, are o dată mai veche decât cel pe care-l invocă pârâții și intervenientul

și provine de la adevăratul proprietar; însuși intervenientul recunoaște

că reclamanții sunt proprietarii suprafeței de teren revendicate, din moment ce

au fost luați în evidențele fiscale și plătesc taxe și impozite pentru acest teren.

Recurenții concluzionează

în sensul că titlurile în baza cărora pârâții ocupă terenul, respectiv acord al

fostului Consiliu popular al Municipiului Constanța și preluare în G.A.G.

în anul 1950 în numele statului totalitar, nu pot fi preferabile titlului reclamanților.

Recurenții V.A.,

V.C. și V.M., prin mandatar L.M., au susținut următoarele:

Hotărârea pronunțată de

instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Nu s-a avut în vedere

împrejurarea că autoritățile locale au recunoscut dreptul de proprietate asupra

terenului, înregistrându-i pe reclamanți în evidențele fiscale și pretinzându-le

impozit pe teren.

În primul ciclu procesual

(la Judecătoria Constanța) însăși intervenienții au negat calitatea lor

de proprietari asupra terenului, ulterior cu ocazia dezbaterilor, modificându-și

poziția procesuală.

Instanța de apel nu face

altceva decât să reformeze o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și

opozabilă terților prin înscrierea acesteia în registrul de inscripțiuni și

transcripțiuni, împrejurare contrară normelor legale.

Calitatea reclamanților

de proprietari ai terenului în litigiu a fost tranșată definitiv și irevocabil prin

sentința civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 și sub nicio formă nu mai putea fi

analizată de o altă instanță, întrucât aspectele dezlegate cu acea ocazie au putere

de lucru judecat.

Instanța procedează la

compararea titlurilor, în condițiile în care intervenientul nu a opus niciun titlu.

Împrejurarea că intervenientul

Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosința acestui

teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului

este preferabil, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra

acestui imobil în vreunul din modurile de dobândire a proprietății prevăzute de

C. civ.

Actele depuse de pârâți

nu fac dovada că intervenientul forțat este proprietarul suprafeței de teren revendicate.

Recurenții fac referire

la înscrisurile și la celelalte probe administrate în cauză, detaliind aspecte

ce țin de istoricul transmisiunilor dreptului de proprietate asupra terenului

în cauză, concluzionând că sunt proprietari ca efect al sentinței civile

nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța.

Susțin că deși

SC E. SA a solicitat acordul Consiliului Local al Municipiului Constanța în vederea

dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G.

nr. 834/1991, pe o suprafață de 3813.87 m.p., acest acord a fost respins prin H.C.L.M.

nr. 225 din 30 aprilie 1996. Terenul a devenit domeniul privat al Municipiului Constanța

abia în anul 2002, mult după dobândirea în proprietate (anul 1996) de către reclamanții

V.

Recurenții mai arată

că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, se

reține că hotărârea judecătorească prin care se constată că reclamanții

sunt proprietarii terenului în litigiu are efecte relative nefiind opozabilă terților,

iar pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârea prin care se constată că pârâții

sunt constructori de bună credință, se reține că aceasta are putere de lucru

judecat.

Aprecierea instanței de

apel în sensul că dreptul de proprietate al Consiliului Local Constanța asupra

terenului în litigiu este preferabil titlului exhibat de către reclamanți este contrară

legii, în condițiile în care intervenienții nu au niciun drept asupra imobilului.

Imobilul în litigiu nu

a intrat niciodată în proprietatea statului și cu atât mai puțin intervenienții

nu au avut posesia suprafeței de teren revendicate.

Împrejurarea că intervenientul

Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosința acestui

teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului

este preferabil titlului reclamanților, întrucât intervenientul nu a dobândit

dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile prevăzute de

C. civ.

Deși toate înscrisurile

depuse la dosarul cauzei dovedesc calitatea reclamanților de proprietari ai

terenului, instanța de apel apreciază pe bază de prezumții că terenul a trecut în

proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989. Reclamanții nu ar

fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, deoarece imobilul

în litigiu nu a fost niciodată proprietatea statului.

Vânzătoarea D.C., la momentul

pronunțării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, era titulara unui

bun ce putea fi opus Statului, întrucât suprafața de teren ce formează obiectul

prezentului dosar nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.

Instanța de apel face

o gravă confuzie, încercând să compare un titlu de proprietate consacrat printr-o

hotărâre judecătorească cu avize care evident nu pot constitui titlu de proprietate.

Prin această interpretare eronată se încalcă principiul securității raporturilor

juridice, principiu consacrat în doctrina C.E.D.O.

Pârâții ocupă terenul

fără niciun drept și fără niciun titlu, iar după anul 1996 prezumția bunei-credințe

nu mai subzistă, apelanții pârâți fiind acționați în judecată în vederea eliberării

imobilului. Recurenții fac referire la probele administrate, din care reiese,

în opinia lor, că terenul este ocupat abuziv de către pârâte.

Recurenții critică

și soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru

lipsa de folosință a imobilului, invocând reaua credință a pârâtelor în ocuparea

fără drept și fără titlu a imobilului în litigiu.

Se mai arată că instanța

de apel în mod greșit a apreciat că mandanții puteau să revoce oricând mandatul,

ignorând dispozițiile art. 969 C. civ. Deși, în principiu, contractul de mandat

este revocabil, în caz de pluralitate de mandanți revocarea se face cu acordul

unanim.

Contractul de mandat cuprinde

și clauze specifice antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât revocarea/rezilierea

acestuia nu poate fi făcută decât prin acordul tuturor părților sau de către

instanța de judecată.

În recurs s-a formulat

cerere de intervenție accesorie de către D.C.C., în interesul reclamanților recurenți

V.L., R.D. și L.E. moștenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A.

prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S., cerere ce a fost admisă

în principiu la termenul de judecată din 23 octombrie 2014, în temeiul art. 51 și

52 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursulu, invocată de intimata SC E. SA, Înalta Curte

constată că recurenții critică modul în care instanța de apel a soluționat

acțiunea în revendicare, invocând, pe de o parte, preferabilitatea titlului

lor de proprietate, iar pe de altă parte, lipsa titlului pârâților și

al intervenientului forțat, critică ce se poate încadra în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, se rețin următoarele:

Recurenții pretind

în mod eronat că instanța de apel ar fi reținut că momentul la care reclamanții

au dobândit proprietatea terenului este momentul la care s-a pronunțat Judecătoria

Constanța prin sentința civilă nr. 4532/1996.

Contrar susținerii

recurenților, instanța de apel a reținut că izvorul dreptului de

proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare,

iar nu hotărârea judecătorească pronunțată în 1996, care reprezintă numai un

element al mecanismului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea

consimțământului vânzătorilor.

În timp ce o parte dintre

recurenții reclamanți pretind că statul nu a avut un titlu valabil, deoarece

a preluat imobilul de la o persoană decedată (G.C.)