ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4381/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4381/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1719 din 29

octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanța, a Municipiului Constanța și a

Consiliului Local Constanța și a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu acești pârâți ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală.

A admis acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și a dispus obligarea acesteia

să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul teren

situat în Constanța, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.D.

Pârâta SC C. SRL a

fost obligată către reclamant la plata sumei de 10.152 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Sub aspectul calității

procesuale, prima instanță a reținut că R.A.E.D.P.P. Constanța nu mai are calitatea

de administrator al imobilului și că nu se justifică astfel participarea sa în proces

ca pârâtă.

Pe fondul cauzei a reținut

că dreptul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat pentru că

acesta a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, ca și pârâta, dar compararea

titlului părților fiind în favoarea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâta SC C. SRL care a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică

întrucât Consiliul Local al Municipiului Constanța prin hotărârea din 15 martie

1936 prin care i s-a atribuit autorului reclamantului imobilul revendicat este nelegală

întrucât a fost anulată printr-o altă hotărâre din 17 iulie 1995, fără a fi formulat

o acțiune în contencios administrativ.

Or, hotărârea din 17 iulie

1995 a produs efecte juridice și a intrat în circuitul juridic civil în temeiul

ei fiindu-i constituit un drept de proprietate în favoarea autorului reclamantului

P.C., pentru un teren în suprafață de 500 mp, în zona C.S.

A mai susținut că instanța

de fond a dat în mod greșit preferință titlului reclamantului, deși a reținut că

ambele titluri provin de la același autor și potrivit practicii judiciare are câștig

de cauză partea care a înscris titlul în cartea funciară.

Or, titlul pârâtei, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003 a fost înscris în cartea

funciară la data de 18 iunie 2003, anterior înscrierii de către reclamant a titlului

său, la 21 iunie 2006.

A mai arătat că instanța

de fond a ignorat și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 44/1994, potrivit cărora

reclamantul avea obligația de a construi o casă în termen de cinci ani de la preluarea

terenului și că expertiza efectuată în cauză cuprinde neclarități în privința identificării

topografice a terenului reclamantului.

Prin decizia civilă

nr. 12/C din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

a fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SRL Tulcea a schimbat în parte sentința

atacată în sensul că a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâta SC C. SRL.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Reclamantul s-a legitimat

ca proprietar al terenului revendicat în baza hotărârii Consiliului Local al Municipiului

Constanța din 15 martie 1996, hotărâre dată în aplicarea Legii nr. 44/1994, privind

veteranii de război și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război.

Legalitatea hotărârii

din 15 martie 1996 a fost supusă controlului instanței de contencios administrativ,

pe baza invocării de către pârâta SC C. SRL a excepției de nelegalitate întemeiată

pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care a dispus irevocabil că actul

administrativ atacat are caracter definitiv, legalitatea sa neputând fi contestată

„nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate”.

A mai reținut instanța

de apel că, din perspectiva motivului de nelegalitate relativ la imposibilitatea

revocării de către autoritățile existente a actelor administrative care au intrat

în circuitul civil și au produs efecte juridice, în speță, revocarea actului administrativ

inițial, respectiv hotărârea din 17 iulie 1995, nu a intervenit în privința raportului

juridic de drept privat pe care l-a creat, respectiv constituirea unui drept de

proprietate pentru autorul reclamantului în temeiul Legii nr. 44/1994, ci doar în

privința obiectului material al acestui raport juridic, asupra căruia Consiliul

Local Constanța nu putea dispune, terenul atribuit inițial fiind afectat de un obiectiv

militar.

Prin urmare, nefiind o

revocare a raportului juridic creat prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului

Constanța din 1995, ci doar o modificare a obiectului acestui raport juridic, înlăturarea

primului act administrativ nu trebuia să urmeze în mod obligatoriu procedura contestării

lui în justiție, cu atât mai mult cu cât beneficiarul actului administrativ, P.C.,

singurul care putea fi vătămat prin revocarea sa, a consimțit la revocare, astfel

încât titlul cu care reclamantul s-a legitimat ca proprietar al terenului în litigiu

nu poate fi înlăturat sub aspectul legalității lui.

Curtea a mai reținut că

art. 22 din Legea nr. 44/1994, în forma inițială a actului normativ a fost abrogat

prin Legea nr. 135/2000, astfel că, de la data intrării în vigoare a acestei legi

nu mai subzistă nicio obligație legală în sarcina reclamantului.

Abrogarea art. 22 din

Legea nr. 44/1994 s-a făcut chiar anterior vânzării către pârâtă a dreptului de

proprietate asupra terenului, vânzare intervenită la 14 mai 2003, astfel că nici

raportat la această dată, critica pârâtei nu este fondată.

Instanța de apel a apreciat

ca întemeiată critica apelantei pârâte referitoare la modalitatea în care instanța

de fond a procedat la compararea titlurilor.

În speță, reclamantul

P.I. opune pârâtei SC C. SRL un drept de proprietate dobândit prin constituirea

lui în baza unui act administrativ unilateral de voință cu caracter individual,

respectiv hotărârea din 15 martie 1996, emisă de autoritatea administrativă, deliberativă

locală, Consiliul Local Constanța în vederea executării Legii nr. 44/1994, în timp

ce pârâta legitimează ca proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu autoritatea administrativ, teritorială Municipiul Constanța, act autentificat

din 14 mai 2003 la Biroul Notarial Public F.V.

Având în vedere delimitarea

teritorială în care se găsește imobilul în litigiu, instanța de apel a analizat

regimul juridic al revendicării dreptului de proprietate potrivit reglementărilor

C. civ. care presupune ca verificarea să se facă după regula dreptului de proprietate,

respectiv aceea potrivit căreia reclamantul revendicant, fiind cel care a declanșat

procesul, este cel care trebuie să facă dovada pozitivă că el este titularul dreptului

de proprietate asupra bunului revendicat („actori incumbit probatio”, înscrisă în

art. 1169 C. civ.).

Proba dreptului de proprietate,

în cazul reclamantului, este actul administrativ individual al autorității deliberative

locale care a dispus unilateral, pentru unitatea administrativ-teritorială Municipiul

Constanța, constituirea la 15 martie 1996 a unui drept de proprietate în favoarea

reclamantului.

Pârâta a invocat la rândul

său tot un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 14 mai 2003 încheiat tot în Municipiul Constanța.

În această situație, în

care autorul ambelor titluri este aceeași persoană, compararea titlurilor și stabilirea

preferabilității unuia dintre ele presupune determinarea opozabilității titlurilor.

Această regulă își are

izvorul legislativ în prevederile art. 1801 și 1802 C. civ. și art. 711 și 712 C.

proc. civ., potrivit cărora sunt supuse transcrierii în registrul de transcripțiuni

unde este vizat bunul imobil.

Obligația transcrierii

dreptului dobândit de către autorul reclamantului prin hotărârea din 15 martie 1996,

exista în virtutea textelor legale în vigoare la data emiterii titlului, pentru

că prin actul autorității administrative s-a realizat o înstrăinare, o transmisiune

a dreptului de proprietate din patrimoniul unității administrativ-teritoriale în

patrimoniul autorului reclamantului.

Curtea a mai reținut că

dispozițiile art. 711-712 C. proc. civ. nu au fost abrogate odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel cum greșit susține reclamantul, spre a lipsi

de temei legal obligația transcrierii actului.

Chiar și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 7/1996, titularul dreptului de proprietate avea obligația

înscrierii dreptului în cartea funciară, pentru opozabilitate față de terți, întrucât

potrivit art. 28 din această lege, sunt opozabile față de terți fără înscrierea

în cartea funciară numai dreptul de proprietate și celelalte drepturi care provin

din succesiune, accesiune, vânzare silită, uzucapiune, precum și drepturile reale

dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau

prin hotărâri judecătorești.

Cum în cazul reclamantului

dreptul de proprietar a fost constituit în patrimoniul autorului său, P.C., prin

hotărârea din 15 martie 1996 și nu în vreuna dintre modalitățile prevăzute de

art. 28 din Legea nr. 7/1996, obligația înscrierii pentru opozabilitate a existat

și după iunie 1996.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul P.I. invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele

critici de nelegalitate:

În speța de față, nu situația

de carte funciară este determinantă, ci registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

specific „Vechiului Regat”, ordonat în efecte prin dispozițiile art. 710 și urm.

C. proc. civ. ultraactivat.

Aceasta, pentru că potrivit

art. 69 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, acest act normativ depinde în domeniul ce

interesează în speță, după desăvârșirea cadastrului și registrului de publicitate

imobiliară din zonă.

Prin urmare, compararea

de titluri rămâne un simplu enunț, fundamentat pe un act normativ încă inaplicabil.

Susține recurentul că,

trimiterile din motivarea deciziei atacate la C. civ. și cel de procedură civilă

sub aspectul „opozabilității” sunt vădit nelegale pentru că dispozițiile art. 711

C. proc. civ. nu prevăd ca actul de împroprietărire să trebuiască a fi consemnat

în registrul de transcripțiuni, acest drept fiind originar și absolut, opozabil

erga omnes, fără nicio formalitate de transcriere în registru sau în cartea funciară.

Că, potrivit art. 711

C. proc. civ., sunt simple transcripțiuni „toate actele translative de bunuri și

drepturi (...)”.

Or, dreptul recurentului

nu este translativ, adică cu efectul strămutării unui drept subiectiv, ci constitutiv

de drept, aceasta fiind distincția inițială dintre titlul său și cel al intimatei

SC C. SRL.

„Aparența de drept”, sintagmă

la care face trimitere Legea nr. 7/1996 o consideră covârșitor în favoarea sa, prin

succesiune ab intestat, împroprietărirea fiind o chestiune de ordine publică prin

însuși tratamentul juridic dat în raport cu translația oneroasă a titlului intimatei

SC C. SRL, ce ar mai necesitat și buna credință.

Recurentul-reclamant consideră

că acest principiu ar fi putut servi soluției legale numai în măsura în care înscrierea

în cartea funciară ar fi fost deja ordonată de Legea nr. 7/1996, ceea ce, evident,

este prematur.

Incidența sau nu a bunei

credințe nuanțează examinarea comparativă a titlurilor.

Și în această privință

„error communis facit jus”, nu își găsește locul în peisajul probatoriului.

Cu cât este mai vădită

frauda la lege a intimaților dispunători, cu atât se reduce șansa bunei credințe

a dobânditorului care nu a manifestat o minimă diligență la cumpărare prin a omite

să verifice evidența S.P.I.T. de patrimoniu și de faptul că nu s-a acordat sau să

se reflecteze asupra condiției de bună-credință pentru că intimata a fost, recent,

antreprenorul general al Palatului de Justiție Constanța și a făcut lucrări și la

alte sedii de instanță din Constanța.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Cu toate că recurentul

a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea

lor exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Referitor la cazul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui

motiv de recurs deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic

dedus judecății.

În speță, recurentul-reclamant

și-a fundamentat acțiunea în revendicare pe hotărârea din 15martie 1996 emisă de

Consiliul Local al Municipiului Constanța care constituie titlu de proprietate fără

ca instanța să-i schimbe natura actului sau înțelesul lămurit al acesteia și fără

a considera că acest act nu face dovada dobândirii bunului în litigiu.

În privința modalității

în care, soluționând pe fond acțiunea în revendicare, instanța de apel a dat eficiență

titlului intimatei-pârâte, criticile formulate sunt nefondate.

Acțiunea dedusă judecății

a fost calificată în mod corect o acțiune în revendicare în modalitatea comparării

titlurilor.

Această operațiune presupune

examinarea titlurilor deținute de părți, cu privire la același bun, titluri provenite

în speță, de la același autor, pentru a se stabili care dintre ele este mai bine

caracterizat.

Recurentul-reclamant a

invocat drept titlu hotărârea Consiliului Local Constanța din 15 martie 1996 prin

care i s-a atribuit în proprietate autorului recurentului suprafața de 250 mp, teren

situat în Constanța, în timp ce intimata-pârâtă a invocat drept titlu, contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003, prin care Consiliul Local Constanța

și Municipiul Constanța i-a înstrăinat suprafața de 620,92 mp, teren și două corpuri

de construcții, situate pe str. A., în cadrul acestei suprafețe fiind inclus și

terenul în suprafață de 250 mp, aparținând reclamantului.

În această situație, compararea

titlurilor de proprietate ale părților trebuie să țină seama de exigențele referitoare

la efectele înscrierilor în registrele de publicitate imobiliare pentru opozabilitate.

Potrivit art. 711 alin.

(1) din vechiul C. proc. civ. „Se vor transcrie în registrul de transcriere al judecătoriei

unde este așezat bunul nemișcător:

a proprietăților nemișcătoare sau a drepturilor reale ce se pot ipoteca;

se renunță la aceste drepturi;

se constituie o servitute, un drept de uzufruct, de uz sau de locuință (…)”.

Transcrierea constă în

reproducerea în întregime a actului translativ de proprietate sau de constituire

a altui drept real în registrul de publicitate.

Transcrierea, în sistemul

vechiului C. proc. civ., nu are caracter constitutiv de drept, ci are ca finalitate

numai realizarea opozabilității față de terți.

Până la transcriere, drepturile

rezultând din actele menționate în conținutul art. 711 alin. (1) din vechiul C.

proc. civ. nu se vor opune celor de al treilea care au drepturi asupra bunului nemișcător

chiar dacă au cunoștință de existența actelor (art. 712 C. proc. civ.).

Coroborând dispozițiile

art. 711 și 712 C. proc. civ., cu cele ale art. 1801 și 1802 din vechiul C. civ.,

rezultă că legiuitorul a constituit pentru transmisiunile imobiliare formalitatea

transcrierii, mijloc de publicitate prin care transmisiunile imobiliare sunt aduse

la cunoștința terților spre a le fi făcute opozabile în scop de a se asigura astfel

tranzacțiunile imobiliare.

În speță, obligația transcrierii

dreptului dobândit de către autorul recurentului-reclamant există conform textelor

mai sus menționate, acestea nefiind abrogate prin intrarea în vigoare a Legii

nr. 7/1996, cum greșit susține recurentul.

Întrucât recurentul-reclamant

și-a îndeplinit obligația transcrierii dreptului dobândit prin hotărârea Consiliului

Local Constanța din 15 martie 1996 la data de 21 februarie 2006, iar intimata a

dobândit același imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

14 mai 2003, drept înscris în cartea funciară la 18 iunie 2003, în mod corect, instanța

de apel a dat câștig de cauză, intimatei care a efectuat prima, formalitatea transcrierii,

bucurându-se astfel de efectul opozabilității față de partea care le-a efectuat

ulterior.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant

P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul P.I.

împotriva deciziei civile nr. 12/C din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie

2013.