ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 210/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Fondul

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța la 20 ianuarie 1998, sub nr. x/1998, și apoi pe rolul Tribunalului Constanța la 9 septembrie 1999, sub nr. x/1999, ca urmare a declinării competenței judecătoriei prin sentința civilă nr. 13663 din 28 septembrie 1998, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Municipal Constanța, să i se restituie și să i se lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în municipiul Constanța, str. x și str. x, jud. Constanța.

Prin sentința nr. 371 din 16 aprilie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta RAEDPP Constanța. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant pentru lipsa calității procesuale active. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții B. și C. și cererea de chemare în garanție a Consiliului Local Constanța, ca lipsite de interes.

Prin decizia nr. 83/C din 28 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta RAEDPP Constanța împotriva sentinței nr. 371 din 16 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă. A anulat sentința și a reținut cauza, pentru rejudecarea fondului, întrucât a constatat că reclamantul are legitimare procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare.

În rejudecare, prin decizia nr. 313/C din 9 martie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii principale. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. A admis, în parte, acțiunea în revendicare formulată de reclamantul A., pârâții Statul Român, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța fiind obligați să îi lase reclamantului, în deplină proprietate, terenul în suprafață de 256,24 mp, situat în Constanța, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul D. și în schița anexă la expertiză. A respins, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea în revendicare a acestui teren formulată în contradictoriu cu pârâta RAEDPP Constanța. I-a obligat pe pârâții Statul Român, Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și RAEDPP Constanța să îi lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, str. x, compus din 414 mp teren și construcție, mai puțin apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 septembrie 1996 încheiat între Consiliul Local Constanța și pârâții C. și B.. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții C. și B.. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții C. și B. și cererea de chemare în garanție a Consiliului Local Constanța.

Prin încheierea nr. 4063 din 20 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a scos cauza de pe rol și a înaintat Curții de Apel Constanța, spre competentă soluționare, în baza art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta RAEDPP Constanța și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin DGFP Constanța, împotriva deciziei nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, reținând că litigiul are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare sub 5 miliarde RON.

Prin decizia nr. 567/C din 22 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta RAEDPP Constanța și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin DGFP Constanța, împotriva deciziei nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, revizuenta E., în calitate de unică moștenitoare a defunctului A. (decedat la 19 octombrie 2013), a solicitat, în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate în dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

În dezvoltarea motivelor cererii, revizuenta a arătat că, la baza promovării căii extraordinare de atac, stă hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 29 septembrie 2020 în cauza F. și alții contra României, la care au fost conexate alte 24 de cauze privind cereri legate de imposibilitatea reclamanților de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, care au fost vândute de stat locatarilor lor.

Revizuenta a făcut referire la cauza nr. 15941/2007, care a fost conexată și soluționată împreună cu cauza F., și care a avut ca obiect cererea introdusă de autorul A. cu privire la refuzul restituirii în natură a apartamentului situat la etajul casei din Constanța, str. x și a terenului de 47,76 mp, situat pe aceeași stradă, la nr. 2.

A arătat că, prin această hotărâre, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și l-a obligat pe pârâtul Statul Român să restituie reclamanților, în termen de trei luni, bunurile imobile vizate, iar în lipsă, acesta fiind obligat la plata, în același termen de trei luni, a sumelor indicate în tabelul anexat, precum și orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale, daune morale, cheltuieli și taxe.

Revizuenta a susținut că, deși hotărârea Curții Europene nu este încă publicată în Monitorul Oficial al României, acesta nu constituie un impediment în promovarea cererii de revizuire pe temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., fiind îndeplinită condiția prevăzută de acest text legal, în sensul că încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale se datorează unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate (până la acest moment, apartamentul de la etajul 1 al imobilului din str. x și suprafața de teren de 47,76 mp din str. x nu au reintrat în patrimoniul revizuentei sau al autorului său).

A afirmat revizuenta că aceste situații pot fi remediate doar prin revizuirea hotărârii, întrucât obligația reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consfințite de Convenție constituie un principiu de drept internațional public în general, iar restitutio în integrum constituie modul de reparație privilegiat. Iar, numai în măsura în care circumstanțele nu permit aplicarea acestui principiu, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică.

Existența în legislația română a revizuirii unei hotărâri interne pe baza unei hotărâri CEDO, potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciată de către revizuentă ca respectând în totalitate recomandările și rezoluțiile Consiliului Europei, rămânând doar ca instanța de judecată să dea eficiență acestor prevederi legale.

Revizuenta a solicitat să se constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum a reținut și Curtea Europeană prin decizia pronunțată, în care s-a pus în discuție corectitudinea soluției hotărârii Curții de Apel Constanța, ale cărei consecințe nu pot fi remediate decât prin revizuirea acesteia.

A menționat că, în sistemul Convenției și al protocoalelor sale, principiul reparației prejudiciului este consacrat în art. 41, iar, față de circumstanțele particulare ale cauzei, a considerat că se impune aplicarea judicioasă a principiului priorității restituirii în natură a bunului litigios, prin acordarea, pe plan intern, urmare a admiterii revizuirii, a acestei forme de reparație, ca fiind singura modalitate concretă și justă prin care consecințele încălcării pot fi remediate.

A susținut că, a înțeles în mod constant să își mențină pretențiile concrete cu privire la restituirea în natură a apartamentului de la etajul 1 al imobilului din str. x, cât și a suprafeței de teren de 47,76 mp din str. x, iar prin cererea formulată la 28 octombrie 2020 și înregistrată sub nr. x/30.10.2020 la Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat suspendarea plății prejudiciului material, întrucât intenționa să exercite calea de atac a revizuirii.

Revizuenta a apreciat că statul este dator să îi asigure protecția dreptului legitim de a obține (prin promovarea cererii de revizuire) proprietatea bunului, în plenitudinea prerogativelor sale, după cum a dispus Curtea Europeană la pct. 7 lit. a) din dispozitivul deciziei, precum și să-i garanteze efectivitatea regulii privitoare la interdicția cumulului de remedii (reparații). A arătat că acordarea unei sume corespunzătoare valorii de circulație a bunurilor nu este o obligație alternativă față de obligația restituirii în natură, ci una subsidiară, aspect ce reiese din modalitatea de redactare a deciziei Curții Europene (pct. 7 din dispozitivul hotărârii).

Întrucât calea extraordinară a revizuirii este singurul mijloc procedural pe care reclamanta îl poate exercita în dreptul intern, în urma pronunțării unei hotărâri prin care CEDO a constatat încălcarea, în vederea recunoașterii și protejării pe plan național a acestor drepturi anterior încălcate, a susținut că remedierea consecințelor grave ale încălcării nu se poate face decât prin admiterea cererii de revizuire și schimbarea corespunzătoare a soluției pronunțate de instanța națională, în acțiunea în revendicare.

Cât privește faptul că și cumpărătorii s-ar putea prevala, la rândul lor, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, revizuenta a solicitat să se constate, pe de o parte, că aceasta ar fi o problemă ce ar urma să fie analizată pe fondul acțiunii în revendicare, nefiind o chestiune care să țină de admisibilitatea cererii de revizuire, iar, pe de altă parte, că aceștia sunt protejați de legislația națională, care prevede modalități concrete și efective de reparare a prejudiciului, instanța fiind deja învestită cu o cerere de chemare în garanție cu acest obiect.

Prin decizia nr. 82/C din 6 mai 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta E. în contradictoriu cu intimații G., H., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de DGRFP Galați - AJFP Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R A Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța împotriva deciziei civile nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2004. A obligat-o pe revizuenta la plata cheltuielilor de judecată către intimați, astfel: către intimatul G. la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând onorariu avocat în cuantum redus, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și către intimatul Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 238 RON, constând în onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs revizuenta E..

Prin decizia nr. 2486 din 18 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de revizuenta E. împotriva deciziei nr. 82/C din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, în raport de soluția pronunțată de curtea de apel asupra cererii de revizuire, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că nu se circumscriu dispozițiilor art. 261 pct. 5 ale acestui act normativ considerentele hotărârii recurate, deoarece instanța nu a arătat argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată.

Înalta Curte a constatat că instanța nu s-a raportat la dispozițiile din Hotărârea CEDO, în condițiile în care această hotărâre are în anexă un tabel în care, la poziția 13, sunt evidențiate aspecte legate atât de cererea depusă la CEDO de A. (antecesorul reclamantei), cât și de decizia definitivă din 22 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța în ceea ce privește apartamentul de la etajul 1 al imobilului situat în str. x, Constanța.

În lipsa argumentelor care să justifice soluția față de aspectele mai sus expuse, ce vizează încălcarea art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție, Înalta Curte a arătat că este în imposibilitate de a verifica legalitatea deciziei atacate, iar vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia nr. 108/C din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta E. împotriva deciziei nr. 313/C din 9 martie 2005 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu intimații G. și H., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Galați - AJFP Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța. A obligat-o pe revizuentă la plata către intimatul G. a sumei de 12.000 RON (onorariu avocat în cuantum diminuat) și către intimatul Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 476 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța a analizat cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire și a constatat că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

A reținut că revizuenta a pornit, în argumentarea cererii de revizuire, de la o premisă nereală, arătând că prin hotărârea CEDO din 29 septembrie 2020, pronunțată în cauza F. și alții împotriva României s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin lipsirea de proprietate, ceea ce a determinat o sarcină excesivă la care a fost supus autorul său.

Examinând hotărârea CEDO din 29 septembrie 2020, a reținut că, în considerentele acesteia, s-a stabilit că încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție s-a produs prin aceea că reclamanții au fost lipsiți de dreptul de proprietate și că nu au obținut o despăgubire pentru acest motiv.

Curtea a apreciat că instanța a stabilit și în acest caz, astfel cum a statuat constant în jurisprudența sa, în acord cu dispozițiile din art. 1 din Primul Protocol la Convenție, că nu lipsirea de proprietate, în sine, constituie o încălcare a acestei prevederi, ci faptul că proprietarul nu a fost despăgubit.

A arătat că imposibilitatea proprietarului de a intra în posesia bunului său, deși exista o hotărâre judecătorească prin care dreptul său de proprietate era recunoscut, constituie doar o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 ceea ce, în sine, nu constituie o încălcare a acestui text decât în absența unei despăgubiri și, doar atunci, o astfel de lipsire impune persoanei în cauză o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de articolul menționat.

Astfel, a considerat că, dacă există o despăgubire corespunzătoare, lipsirea de bunul aflat în proprietate, deși constituie o ingerință în drepturile proprietarului, nu constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text prevede că o persoană poate fi lipsită de proprietate pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, unul dintre aceste principii fiind acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, care trebuie să fie suficientă pentru a nu impune o sarcină excesivă proprietarului.

Aceasta înseamnă că despăgubirea nu trebuie să fie, în mod necesar, la valoarea pe care proprietarul o dă bunului respectiv, din hotărârea CEDO reieșind că înșiși reclamanții au susținut că încălcarea dreptului lor de proprietate nu rezultă, exclusiv, din imposibilitatea de a intra în posesia bunurilor lor, ci corelat cu imposibilitatea obținerii unor despăgubiri.

Din această perspectivă, s-a considerat că posibilitatea obținerii unor despăgubiri pentru imobilul de proprietatea căruia a fost lipsit autorul revizuentei, stabilită chiar de CEDO, devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, în ceea ce privește condiția ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Această condiție stabilită în textul legal a fost apreciată că urmărește să protejeze securitatea circuitului civil și autoritatea de lucru judecat, căreia îi acordă prioritate, fiind opțiunea suverană a legiuitorului. În acest sens, faptul că această condiție a fost ulterior modificată este nerelevant, important fiind textul legal aplicabil cererii, modificarea ulterioară a opțiunii legiuitorului, odată cu adoptarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., neavând relevanță în cauză sau efect retroactiv.

De altfel, chiar CEDO, în jurisprudența sa, acordă o importanță deosebită securității raporturilor juridice care implică respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești.

În această privință, au fost considerate relevante, mutatis mutandis, statuările Curții Europene în cauza Raicu împotriva României, din 19 octombrie 2006, în care s-a reținut că a fost încălcat art. 6 din Convenție, apreciindu-se că nu există motive substanțiale și imperioase care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, iar, în ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia desființarea favorabilă terțului dobânditor era necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate (cauza Pincova și Pinc). Curtea a apreciat că nu îi revine unei persoane, care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă, sarcina să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două hotărâri definitive ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun.

Ca urmare, ceea ce a fost apreciat ca fiind important în prezenta cauză a fost prioritatea acordată de legiuitor în concursul dintre repararea prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și securitatea juridică rezultată din protecția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, acesta optând în mod suveran pentru a acorda prioritate celei din urmă.

Astfel, curtea a reținut că este nerelevant dacă repararea în natură a prejudiciului, prin restituirea imobilului, este prioritară reparării prin echivalent sau dacă CEDO a stabilit o modalitate subsidiară sau alternativă de reparare a prejudiciului prin echivalent.

Susținerile revizuentei în sensul că repararea în natură ar avea un caracter prioritar au fost apreciate ca nefiind întemeiate, întrucât și legislația specială privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, deși enunță ca principiu restituirea în natură, cuprinde numeroase dispoziții în care stabilește repararea prejudiciului prin echivalent, în considerarea unor motive care țin de interesul public sau de protejarea circuitului civil în privința drepturilor dobândite de terți asupra bunurilor respective (art. 7 din Legea nr. 10/2001).

Chiar dacă, în principiu, restituirea în natură are caracter prioritar, aceasta dobândește caracter subsidiar în concurs cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești și imperativul protecției securității raporturilor juridice, caracter prioritar dobândind repararea prin echivalent tocmai pentru protecția acestora din urmă.

Curtea a reținut că instanța de contencios european a stabilit o despăgubire considerată rezonabilă pentru lipsirea de proprietate. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, corespunzătoare opiniei proprietarului sau să fie exact valoarea imobilului la un anumit moment, în funcție de conjuncturi ce pot determina, eventual, creșteri speculative ale prețurilor imobilelor într-o anumită zonă, cuantumul despăgubirii fiind determinat după criterii obiective și fiind suficient, astfel încât proprietarul să nu mai fie supus unei sarcini excesive, de natură a atrage încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Instanța a apreciat că revizuenta nu poate susține că despăgubirea stabilită de CEDO nu este satisfăcătoare, întrucât aceasta nu poate alege acele părți pe care le consideră favorabile din hotărârea Curții. De altfel, a constatat că din considerentele hotărârii reiese că această reparație a fost considerată satisfăcătoare pentru întreg prejudiciul, nefiind o reparație parțială a acestuia.

Curtea a constatat că revizuenta critică hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, însă nu este posibil ca o instanță națională să examineze într-o cale de atac sui generis o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ci, dimpotrivă, să o respecte. Ca atare, a arătat că există o altă posibilitate de remediere a consecințelor încălcării decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, iar această concluzie nu este înlăturată de considerentele hotărârii CEDO referitoare la obligația statului de a restitui imobilele, care ar pune reclamanții într-o situație cât mai apropiată de cea în care nu ar fi fost deposedați, întrucât s-a acceptat posibilitatea ca o astfel de măsură reparatorie să nu fie posibilă.

Împotriva deciziei nr. 108/C din 19 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs revizuenta E., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu obligarea în solidar a intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a susținut, în primul rând, că decizia recurată nu este motivată, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

A arătat recurenta că a solicitat expres ca, în măsura în care instanța va constata cerința impusă de norma procedurală internă - respectiv teza ultimă a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. (remedierea încălcării drepturilor și libertăților fundamentale să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, fiind un obstacol în admisibilitatea revizuirii), să o lase neaplicată (să o înlăture), dând prevalență dreptului comunitar.

A menționat că această cerință (ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate) poate reprezenta, prin ea însăși, o barieră procedurală, care împiedică sau limitează posibilitățile de a sesiza instanța națională cu o cerere de revizuire, fiind contrară regulilor, principiilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și că această situație poate reprezenta, prin ea însăși, o nouă încălcare a Convenției, din perspectiva art. 6.

Recurenta a indicat hotărâri ale Curții Europene prin care s-a statuat că dreptul de acces la instanță trebuie să fie concret și efectiv, acesta impunând ca partea să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale, și că, deși dreptul de acces la justiție nu este absolut, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În ceea ce privește aceste restricții, s-a stabilit că ele nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

În acest context, a arătat că instanța de revizuire nu a respectat îndrumările instanței de casare din decizia nr. 2486 din 18 noiembrie 2021, întrucât Curtea de Apel Constanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra cererii sale privind aplicarea cu prioritate a normelor și a jurisprudenței CEDO și de înlăturare a dispoziției procedurale contrare, ci a respins, ca inadmisibilă, revizuirea formulată, constatând că nu este îndeplinită condiția ca efectele hotărârii judecătorești să nu poată fi remediate decât pe calea revizuirii.

Astfel, a afirmat că în decizia recurată nu se regăsesc considerente care să reflecte susținerile sale cu privire la necesitatea aplicării prioritare a normelor Convenției și a jurisprudenței CEDO, care se impune față de prevederile art. 11 și 20 din Constituție și ale art. 46 din Convenție. De asemenea, a arătat că hotărârea nu cuprinde argumentele instanței pentru care a considerat că nu se impune aplicarea cu prioritate a normelor europene, că ultima cerință a art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu constituie o barieră/restricție ce îi limitează recurentei accesul la justiție într-o asemenea manieră încât dreptul său să fie atins în însăși substanța sa sau că jurisprudența CEDO invocată nu poate fi reținută în cauză.

Sub acest aspect, a apreciat că hotărârea recurată este nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 6 paragr. 1 teza I din Convenție, precum și cele ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și ale deciziei de casare.

Cum omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui mijloc de apărare invocat reprezintă un caz de necercetare a cauzei și o încălcare a unui principiu fundamental, recurenta a susținut că această vătămare poate fi înlăturată prin anularea actului de procedură, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs încadrat în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în încercarea de a justifica motivul pentru care a apreciat că posibilitatea obținerii unor despăgubiri stabilite de CEDO prin pct. 7 lit. b) din hotărâre devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, Curtea de Apel Constanța a analizat premisa argumentării cererii, reținând că se critică hotărârea pronunțată de CEDO sub aspectul cuantumului despăgubirilor. Astfel, în prima parte a motivării soluției pronunțate (pag. 8 și 9 din decizia recurată), curtea a analizat care a fost încălcarea reținută de Curtea Europeană prin hotărârea ce stă la baza cererii de revizuire, constatând că s-a pornit în argumentarea cererii de revizuire de la o premisă nereală.

Curtea de apel a reținut în motivare că imposibilitatea proprietarului de a intra în posesia bunului său, deși exista o hotărâre judecătorească prin care dreptul său de proprietate era recunoscut, constituie doar o lipsire de proprietate, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ceea ce, în sine, nu constituie o încălcare a acestui text decât în absența unei despăgubiri. Or, cât timp s-a acordat o despăgubire (care nu trebuie să fie la valoarea apreciată de proprietar) nu se poate reține încălcarea acestei dispoziții legale.

Recurenta a apreciat că aceste considerente, supra-abundente, depășesc sfera de analiză la care trebuia să se limiteze instanța în verificarea îndeplinirii sau nu a ultimei cerințe a art. 322 pct. 9 C. proc. civ. și formează convingerea că, de fapt, instanța a examinat cererea de revizuire din perspectiva încălcării sau nu a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Instanța, însă, avea de verificat, din perspectiva îndeplinirii primei cerințe a art. 322 pct. 9 C. proc. civ., dacă CEDO a constatat sau nu încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale. Această hotărâre constituie premisa promovării cererii de revizuire, care nu poate fi considerată nereală și nici nu trebuie negată sau interpretată de instanța învestită cu judecata cererii de revizuire.

Consideră că, prin hotărârea pronunțată la 29 septembrie 2020, CEDO a constatat încălcarea dreptului de proprietate al autorului său, reținând că acesta a fost lipsit de dreptul său de proprietate asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului din str. x și a suprafeței de teren de 47,76 mp. din str. x, ceea ce a făcut ca acesta să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, afirmațiile din cuprinsul cererii de revizuire nu vin în contradictoriu cu considerentele hotărârii CEDO sau cu mecanismul de interpretare și aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, cum greșit a apreciat Curtea de Apel Constanța. Recurenta a precizat că, faptul că în cuprinsul acestei afirmații nu a specificat că sarcina disproporționată și excesivă este urmarea lipsirii autorului său de dreptul de proprietate, în absența unei despăgubiri, nu a schimbat premisa cererii de revizuire formulate, cât timp aceasta este reprezentată de hotărârea pronunțată de Curtea Europeană.

Sub un alt aspect, modul în care instanța și-a condus raționamentul juridic în ceea ce privește dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție a fost apreciat de recurentă că denotă confuzia făcută între noțiunea "absenței unor despăgubiri" (constatată de CEDO atunci când a analizat ingerința reclamată - privarea de dreptul de proprietate, mai precis când a aplicat criteriul proporționalității) și acordarea satisfacției echitabile, în condițiile art. 41 din Convenție, care i se recunoaște părții lezate atunci când, deși se constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, dreptul intern permite doar o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări.

Cu privire la considerentele dezvoltate de instanță în cuprinsul deciziei recurate ce vizează despăgubirile stabilite prin hotărârea CEDO, care au fost apreciate ca fiind rezonabile și în legătură cu care s-a reținut că nu se pot alege părți din hotărâre considerate favorabile, recurenta a susținut că, pe parcursul soluționării cauzei, nu a făcut nicio afirmație referitoare la suma stabilită de Curtea Europeană la pct. 7 din hotărâre. A arătat că această sumă nu face obiectul cererii de revizuire și că nu a criticat soluția pronunțată de CEDO, ci, prin cererea de revizuire, a solicitat să se dea eficiență acesteia.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 11 și 20 din Constituție și cu nesocotirea art. 41 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței CEDO.

A arătat că instanța de revizuire nu a analizat dacă norma procedurală internă (ultima teză a art. 322 pct. 9 C. proc. civ.) este sau nu compatibilă cu Convenția și cu protocoalele sale adiționale, respectiv dacă există un conflict între legea internă și Convenție.

De asemenea, Curtea de apel a încălcat jurisprudența CEDO atunci când a apreciat că "opțiunea suverană a legiuitorului român", de a proteja securitatea circuitului civil și autoritatea de lucru judecat, este confirmată de această jurisprudență.

Contrar celor reținute la pag. 9 în decizia recurată, a susținut că nici principiul securității raporturilor juridice și nici autoritatea de lucru judecat nu sunt considerate de CEDO ca fiind imuabile, astfel încât principiul securității juridice nu trebuie să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă.

CEDO a statuat că doar erorile de fapt ce devin vizibile la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac. Astfel, constatarea, de către Curtea Europeană, a faptului că prin hotărârea pronunțată instanța națională a săvârșit o încălcare a unor drepturi și libertăți protejate de Convenție este asimilată cu o eroare de fapt comisă de instanța internă ("defect major").

Necesitatea unei prevederi în dreptul intern care să asigure reexaminarea, pe cale judiciară, a actului intern - hotărârii judecătorești- care a condus la constatarea încălcării dreptului, a făcut obiectul jurisprudenți CEDO menționate în memoriul de recurs dar și, susține recurenta, a unei Recomandări speciale a Consiliului Europei nr. R (2000) 2 din 19 ianuarie 2000, prin care Comitetul de Miniștri al acestei organizații internaționale a recomandat statelor membre adoptarea unor dispoziții legislative interne care să permită reexaminarea sau redeschiderea anumitor cauze în fața jurisdicțiilor naționale, în urma unei hotărâri a Curții prin care s-a constatat încălcarea unor drepturi apărate prin Convenție.

Invocarea de către Curtea de Apel Constanța, mutatis mutandis, a aspectelor reținute de CEDO în cauza Raicu împotriva României a fost apreciată de către recurentă ca fiind greșită. Recurenta a susținut că, deși prin această cauză, care a stat la baza promovării cererii sale de revizuire, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în litigiul pendinte nu se pune în discuție acest aspect (căci a fost deja constatat de CEDO), ci corectarea defectului major săvârșit de instanța internă, prin asigurarea dreptului său de a se adresa instanței cu o cale extraordinară care să dea eficiență hotărârii CEDO ce a observat încălcarea.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că, față de momentul la care a fost pronunțată hotărârea în cauza Raicu împotriva României, 19 iunie 2006, și de normele interne de la acea dată, referirea curții de apel la cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe este judicioasă. A susținut, însă că aspectele statuate de CEDO în această cauză nu pot avea eficiență, la acest moment, în sensul acordat de Curtea de Apel Constanța. Cauza poate fi valorificată mutatis mutandis în aplicarea legislației naționale, în sensul că nu există vreo încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție atunci când cei care au dobândit în baza unei legi speciale un bun restituibil fostului proprietar sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Într-o astfel de situație, dobânditorii imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au de suportat o sarcină specială și exorbitantă care să fi rupt justul echilibru ce trebuie să existe între exigențele interesului general, pe de o parte, și salvgardarea dreptului la respectarea proprietății, pe de altă parte.

Recurenta a criticat și raționamentul curții cu privire la considerentul inserat în primul paragraf de la pag. 10 din decizia recurată, în sensul că admiterea cererii sale de revizuire, urmată de admiterea acțiunii în revendicare, ar putea conduce la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva terțului dobânditor căruia i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, dobândirea valabilă a bunului și prioritatea titlului său. A apreciat recurenta că acest considerent nesocotește Convenția și jurisprudența Curții Europene și a solicitat să se constatate că, la redeschiderea unei proceduri în urma constatării de către Curtea Europeană a unei încălcări (cum este cazul revizuirii), nici art. 6 din Convenție și nici art. 1 al Protocolul 1 adițional nu pot fi ratione materiae invocate de către cel împotriva căruia se redeschide procedura.

Revizuirea este singura cale procedurală internă ce a fost reglementată în scopul de a se pune capăt încălcării constatate de CEDO și de a anula consecințele acestei încălcări, art. 6 din Convenție nefiind aplicabil ratione materiae în astfel de situații. În acest sens, cel împotriva căruia se redeschide o procedură națională nu poate invoca nici protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căci retractarea/reformarea hotărârii pronunțate cu încălcarea Convenției urmărește un scop legitim, vizează respectarea principiului îndeplinirii întocmai și cu bună credință a obligațiilor ce revin statutului roman din tratatele la care este parte (principiu prevăzut de art. 11 din Constituție), existând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

Mai mult, în cazul particular ce ar putea fi discutat prin raportare la protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, vocația chiriașilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra apartamentului trebuie analizată în strânsă legătură cu toate condițiile în care aceasta s-ar fi putut materializa în drept. În lipsa îndeplinirii tuturor cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995, obligația legală a autorităților de a vinde nu există și, prin urmare, chiriașul nu poate avea așteptarea legitimă că va dobândi un activ material - ceea ce conduce la respingerea cererii eventual formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 ca fiind incompatibilă ratione materiae (cauza Tchokontlo Happi împotriva Franței).

Și analiza pe care Curtea de Apel Constanța a făcut-o cu privire la aplicarea principiului restitutio in integrum a fost apreciată de recurentă ca fiind greșită, pe motiv că instanța s-a raportat, exclusiv, la legea internă, nesocotind forța obligatorie a hotărârilor CEDO și principiile care guvernează executarea acestora și fiind încălcate dispozițiile art. 46 paragr. 1 din Convenție.

Ceea ce recurenta a susținut și trebuia analizat de instanță ținea de forța obligatorie și de executarea hotărârii care a stat la baza cererii de revizuire, mai precis de punerea în executare a acesteia în baza art. 46 paragr. 1 din Convenție. Astfel, nicio similitudine nu putea fi aplicată între obligația principală a statului - restitutio in integrum - stabilită prin această normă a Convenției și chiar prin dispozitivul hotărârii pronunțate de Curtea Europeană și principiul restituirii în natură - sau excepțiile de la acest principiu, din Legea nr. 10/2001.

Curtea Europeană a decis că cea mai adecvată soluție pentru a asigura punerea în conformitate a situației reclamantului pe plan național cu decizia instanței europene este procedura revizuirii hotărârii (cauza Lungoci contra României), iar legislația națională, prin intermediul art. 322 oct. 9 C. proc. civ., permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care s-a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant.

Acordarea reparației echitabile de către CEDO nu exclude admiterea revizuirii, ci se alătură asigurării înlăturării complete a efectelor încălcării Convenției și Protocoalelor. Prin revizuire se realizează doar înlăturarea parțială a efectelor încălcării, iar repararea prejudiciului cauzat prin tulburarea stării de drept se mai poate împlini decât prin acordarea unei reparații bănești. Plata satisfacției echitabile din partea Statului Român este numai o latură a obligației de executare a hotărârii CEDO. Obligarea statului la plata unei sume de bani, ca și plată efectivă, nu exclude mijlocul juridic disponibil pe plan național, menit să asigure punerea în conformitate a situației revizuentei cu hotărârea instanței de contencios european, anume instituirea unei proceduri interne de revizuire a hotărârii naționale puse în discuție.

Însăși Curtea de la Strassbourg, prin hotărârea care constată încălcarea, stabilește că există o obligație principală a statului, aceea de restitutio in integrum iar libertatea statului pârât de a alege privește modalitatea de îndeplinire a obligației principale și nu de a alege între restituirea în natură și plata daunelor materiale.

Comparând soluția pronunțată de instanța europeană în Cauza Andreescu Murăreț ș.a. împotriva României cu soluția pronunțată de aceeași instanță în cauza ce o vizează pe recurentă, aceasta a arătat că, la pronunțarea celei din urmă hotărâri, Curtea Europeană a avut în vedere procedura remediu a revizuirii, prin care se poate repune în discuție, pe cale judiciară, hotărârea care a condus la constatarea încălcării dreptului său, în vederea înlăturării consecințelor încălcării constatate prin procedura de reexaminare a cazului pe calea revizuirii.

În acest sens menționează jurisprudența Curții Europene, a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justițe referitor la executarea hotărârilor Curții Europene și la aplicarea principiului restitutio in integrum.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 octombrie 2022, sub nr. x/2020*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2022, intimații G. și H. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei să achite cheltuielile de judecată în cuantum de 14.701,26 RON, conform dovezii de plată aflate la dosarul de recurs.

Aceleași solicitări au fost formulate și de intimata Administrația Fondului Imobiliar (fostă RA Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța), prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2022, cheltuielile de judecată fiind în cuantum de 1.000 RON, potrivit dovezii de plată aflate la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 4 noiembrie 2022, intimata Administrația Fondului Imobiliar (fostă RA Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. 1865, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, revizuirea unei hotărâri definitive în apel sau prin neapelare sau a unei hotărâri date de instanța de recurs se poate cere în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Rezultă din textul de lege menționt că, pentru a se reține incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ocrotite de convenție datorate unei hotărâri judecătorești, consecințele grave ale încălcării constatate să continue să se producă, consecințele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prima condiție este îndeplinită în cauză întrucât CEDO a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului pronunțând hotărârea F. și alții împotriva României la data de 8 septembrie 2020, parte în această hotărâre fiind și revizuenta, moștenitoare a reclamantului inițial (poziția 13 din anexă).

A doua condiție este să existe în continuare consecințele grave ale încălcării constatate, ceea ce se confirmă prin faptul că revizuenta nu a intrat în stăpânirea bunului pentru care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate sau a unei despăgubiri echivalente.

Cea de-a treia condiție este să nu existe alte mijloace de remediere a acestor consecințe, singurul remediu fiind revizuirea.

În legătură cu această condiție, urmează a se analiza dacă admiterea unei cereri de revizuire reprezintă într-adevăr singurul remediu, raportat la considerentele decizorii ale hotărârii CEDO din 29 septembrie 2020, pronunțate în cauza F. și alții împotriva României, la jurisprudența Curții Europene și la consecințele pe care le-ar produce asupra siguranței circuitului civil, sub aspectul unor măsuri disproporționate față de scopul urmărit.

În acest sens, relevante pentru limitele în care a fost constatată încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, sunt următoarele considerente:

... 18. În speță, Curtea observă că cererea privește imposibilitatea reclamanților de a redobândi posesia bunurilor în litigiu (apartamentul situat la etajul imobilului de pe strada x nr. 4 și terenul de 47,76 m

2

, situat pe strada x nr. 2 din Constanța) sau de a obține o despăgubire în această privință. (...) În ceea ce privește acordarea unei eventuale reparații pentru pierderea apartamentului situat la primul etaj al imobilului de pe strada x nr. 4 din Constanța, Curtea observă că, până în prezent, nu a fost acordată nicio despăgubire pentru această proprietate.

La Pct. 7 din dispozitivul hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide: a) că statul pârât trebuie să le restituie reclamanților, în termen de trei luni, bunurile imobile în cauză; b) că, în caz contrar, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceste sume, pentru prejudiciul material.(...)

Recurenta a susținut, în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că instanța de revizuire nu a analizat solicitarea sa din concluziile orale și scrise, depuse în fața instanței de revizuire din primul ciclu procesual, de a înlătura de la aplicare cea de-a treia condiție, respectiv aceea că revizuirea trebuie să constituie ultimul remediu pentru restabilirea situației anterioare, întrucât aceasta reprezintă o barieră procedurală care împiedică admisibilitatea revizuirii și contravine, astfel, Convenției.

Critica este nefondată. Instanța de revizuire a analizat această ultimă condiție din perspectiva Convenției atunci când a apreciat că "posibilitatea obținerii unor despăgubiri pentru imobilul de proprietatea căruia a fost lipsit autorul revizuentei, stabilită chiar de CEDO, devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva condiției ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decat prin revizuirea hotărârii pronuntate. Această condiție stabilită în textul legal este una care urmărește să protejeze securitatea circuitului civil și autoritatea de lucru judecat căreia îi acordă prioritate, aceasta fiind opțiunea suverană a legiuitorului. În acest sens, faptul că această condiție a fost ulteror modificată este nerelevant, important fiind textul legal aplicabil cererii, modificarea ulterioară a opțiunii legiuitorului neavând relevanță și nici efect retroactiv."

Prin urmare, instanța a analizat susținerea recurentei și și-a exprimat punctul de vedere asupra compatibilității acestei clauze cu jurisprudența CEDO.

O altă critică formulată în baza 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost aceea că instanța de revizuire nu ar fi respectat îndrumările instanței de casare în sensul că, în motivarea sa, nu s-ar fi raportat la considerentele deciziei Curții europene a drepturilor omului și la mo