ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 01 aprilie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în temeiul prevederilor art. 998 și urm. C. civ., art. 27-28 C. proc. pen., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 4.491.657 dolari, echivalent în RON la data plății, reprezentând o parte a prejudiciului cauzat patrimoniului reclamantei prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare K., astfel cum au fost acestea constatate definitiv prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 32/A/2019 în dosarul x/2008

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 138/26.01.2022, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții A., J., H., D., C., B., G. și F., a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul A., și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul H., a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta U.A.T. Municipiul Constanța, prin primar.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 219C din 25 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, prin primar, și de pârâții H., D. împotriva sentinței civile nr. 138 din 26 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații pârâți H., A., B., C., E., F., G., I. și J..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 219C din 25 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă UAT Municipiul Constanța, înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 ianuarie 2024, repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului nr. 4. Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate, este menționat caracterul definitiv al hotărârii, ceea ce contravine prevederilor art. IV din Legea nr. 310/2018 raportat la valoarea obiectului dedus judecății prin acțiune, superior valorii prag de 200000 RON stabilită prin normele legale amintite, legiuitorul recunoscând în această situație părților dreptul de a supune instanței superioare controlulul legalității deciziei pronunțate în apel. După expunerea succintă a împrejurărilor de fapt și de drept care au justificat prezentul demers judiciar dar și la parcursului procesual din fața instanțelor de fond, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale din materia prescripției dreptului material la acțiune. În cadrul unui prim argument, recurenta a susținut că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, pronunțate în recurs în interesul legii, și a interpretat normele de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei, în condițiile în care au fost avute în vedere doar asemănările nu și deosebirile dintre situația reglementată expres prin această decizie și situația din prezenta cauză. Prin decizia amintită, ICCJ a analizat o problemă de drept diferită de cea supusă judecății astfel că analogia dintre speța de față, în cadrul căreia este analizată o faptă ilicită calificată ca infracțiune, și situația analizată de ICCJ în decizia nr. 19/2019, în cadrul căreia a fost analizat un fapt licit, este greșită. În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune trebuie analizate circumstanțele particulare ale speței, răspunderea pârâților ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite penale fiind diferită de acțiunea în răspundere civilă delictuală ca urmare a unui fapt ilicit, acestea având fundamente diferite iar paguba o altă semnificație. Sub un alt aspect, recurenta a susținut că, în mod greșit instanța de apel a calificat momentul emiterii HCL de neconstituire parte civilă în dosarul penal ca fiind "momentul obiectiv" de natură a determina începutul prescripției răspunderii civile, în condițiile în care informațiile pe care organele de cercetare penală le-au adus la cunoștința reclamantei în legătură cu infracțiunile comise de pârâți nu aveau caracter cert, existența infracțiunii și a prejudiciului urmând a fi stabilite doar ulterior, în situația trimiterii în judecată a pârâților, de către instanțele penale. Așadar, informarea primită din partea organelor de urmărire penală nu poate fi asimilată cunoașterii sau posibilității de cunoaștere a prejudiciului și a responsabililor de acesta, pentru a marca momentul de început al prescripției, emiterea unor ordonanțe de către procurori/sau chiar a unui rechizitoriu nefiind de natură a substitui atributul unui judecător de a da calificare atât temeiniciei, cât și legalității situației de fapt. Din acest motiv, prin HCL-ul adoptat, Consiliul local a apreciat că, în lipsa unei expertize întocmite de un expert autorizat ANEVAR, nu se poate constata existența unui prejudiciu și, prin urmare, nu poate formula pretenții civile în procesul penal. Așadar, calificarea ca "obiectiv" a unui moment caracterizat de atât de multe incertitudini și controverse, în mod evident nu poate fi reținută, "cunoașterea", la care se referă textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind, prin definiție, un proces complex ce presupune certitudine și exclude îndoiala. Or, simpla luare la cunoștință a unor informații venite din partea organelor de urmărire penală nu poate avea semnificația cunoașterii, în pofida oricăror argumente contrare. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile din materia prescripției extinctive, în condițiile în care, în cazul particular al speței de față, răspunderea civilă decurge din săvârșirea unor infracțiuni, aspect ce nu poate fi neglijat. Ignorarea acestei premise conduce inevitabil la o stabilire greșită a determinării momentului începutului prescripției extinctive. În opinia recurentei, distincția între răspunderea civilă care derivă din comiterea unei infracțiuni și răspunderea civilă care derivă din săvârșirea unei fapte ilicite civile, nu numai că este importantă, dar este esențială în logica juridică. Raporturile dintre cele două acțiuni sunt ilustrate în principiul "penalul ține în loc civilul", astfel că instanța civilă care judecă separat acțiunea civilă pentru repararea pagubei rezultată din săvârșirea unei infracțiuni este obligată să suspende procesul după punerea în mișcare a acțiunii penale, măsură impusă de legiuitor tocmai pentru a se stabili cine este persoana vinovată de comiterea faptei ilicite și producerea pagubei. Dispozițiile procesuale civile permit instanței civile să suspende judecata acțiunii civile până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Nu poate fi sancționat, deci, reclamantul care a respectat prevederile legale din materie penală pentru stabilirea, în mod definitive, a persoanei vinovate de comiterea infracțiunii care i-a produs paguba. Instanța de apel a calificat contextul derulării dosarul penal ca reprezentând doar "inconveniente procedurale", ceea ce, în opinia recurentei, nu poate fi acceptat. Noțiunile de prejudiciu și de faptă ilicită sunt interdependente în cazul de față, prejudiciul fiind o componentă a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, pentru care, în 2019, au fost condamnați toți inculpații, pârâți în prezenta cauză. În speță, instanța este învestită cu recuperarea prejudiciului urmare a ilicitului penal doar pentru un caz de retrocedare, deși ÎCCJ, pentru a reține abuzul în serviciu și complicitatea la abuz în serviciu, a stabilit întâi existența unui grup infracțional organizat și aderarea la aceasta și abia ulterior a putut trage concluzia cu privire la existența infracțiunilor. Recurenta consideră că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea dacă unitatea reclamantă a crezut sau nu în temeinicia acuzațiilor, faptul că a acționat sau nu cu bună-credință și că a dat prioritate prezumției de nevinovăție, întrucât, în opinia sa, toate aceste aspecte se circumscriu elementelor necesare a identifica începutul termenului de prescripție extinctivă, indiferent de norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul 167/1958 sau noul C. civ. Recurenta a criticat și modul succint în care instanța de apel a analizat teza referitoare la "suspendarea termenului de prescripție extinctivă ca urmare a derulării procesului penal" și la derogarea implicită de la prevederile decretului privind prescripția extinctivă prin aplicarea C. proc. pen., apreciind că instanța a făcut o analiză rigidă a art. 19 C. proc. pen. și a concluzionat, în mod greșit, că nu se poate discuta aplicabilitatea acestuia în contextul în care la acest moment este analizată o cauză ulterioară soluționării dosarului penal. În speță, trebuie analizate consecințele prescripției dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită constituie și infracțiune. Dată fiind derularea unui proces penal în urma căruia s-a tranșat asupra faptelor ilicite săvârșite de mai multe persoane, dreptul la exercitarea acțiunii în despăgubiri a devenit efectiv abia la data de 07 februarie 2019, când a rămas definitivă decizia penală nr. 32/2019 pronunțată de ÎCCJ. Momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă poate fi marcat de emiterea Hotărârii Consiliului Local, însă, față de necunoașterea elementelor necesare, fie termenul a fost suspendat până la pronunțarea Deciziei nr. 32/2019, fie prevederile Decretului nr. 168/1954 sunt abrogate implicit de prevederile C. proc. civ.. În opinia recurentei, începutul termenului de prescripție este temporizat, nu până la încetarea mandatului primarului A., ci până la cunoașterea obiectivă (judecătorește) a pagubei și a celui ce răspunde de ea, decizia penală nr. 32/2019 putând fi asimilată unei condiții suspensive. Recurenta consideră că regulile privind prescripția extinctivă trebuie obligatoriu corelate cu derogările stabilite prin vechiul C. proc. pen., în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (2), procesul penal trebuie să contribuie la apărarea drepturilor persoanelor, adică implicit a drepturilor părții vătămate. Pe de altă parte, solicită să se aibă în vedere că, în cazul în care ilicitul civil îmbracă și forma ilicitului penal, C. proc. pen. a venit să acorde chiar o prelungire a termenului de prescripție, permițându-i păgubitului antrenarea răspunderii civile în dosarul penal până la data citirii actului de sesizare și chiar după această dată prin introducerea acțiunii la instanța civilă, ceea ce echivalează cu o prelungire implicită a termenului de prescripție până la o dată care se poate situa mult peste termenul general de prescripție prevăzut de Decretul 167/1958. Suspendarea obligatorie a acțiunii civile (reglementată de art. 19 C. proc. pen.) întărește concluzia că este vorba despre o derogare de la reglementarea privind termenul de prescripție extinctivă, fie cu privire la momentul de la care acesta începe să curgă, fie de instituire a unei suspendări, prin efectul legii, a cursului termenului de prescripție, până la soluționarea definitivă a cauzei penale. În speța de față, citirea actului de sesizarea s-a făcut abia în anul 2012. Dacă prevederile Decretului 167/1598 ar fi analizate în mod autonom, pornind de la premisa că termenul de prescripție extinctivă începe să curgă din anul 2008 (chiar ignorând motivul de suspendare generat de mandatul pârâtului A.) ar însemna că în anul 2011 termenul să fie împlinit, cu toate că în penal nu intervenise citirea actului de sesizare. Recurenta concluzionează în sensul că, prin derogările stabilite în C. proc. pen. față de reglementările din Decretul nr. 167/1958 și C. proc. civ., finalitatea urmărită de legiuitor a fost tocmai aceea de a acorda protecție suplimentară intereselor persoanei vătămate de faptele penale comparativ cu interesele persoanei vătămate de faptele ilicite, ce constă în: facilitarea participării persoanei vătămate cu drepturi procesuale active pe latura penală a cauzei, dându-i posibilitatea și implicit lăsându-i opțiunea dacă în procesul penal va face apărări pe latura penală a cauzei, sau doar pe latura civilă în situația în care se constituie parte civilă; stabilirea unei derogări de la întinderea termenului de prescripție și/sau suspendări ale termenelor de prescripție; stabilirea unei derogări de la regulile de probațiune în plan civil prin instituirea autorității de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare. În opinia recurentei, curgerea termenului de prescripție este suspendată până la momentul rămânerii definitive, sau cel puțin plasează începutul termenului de prescripție la acest moment. În acest caz special, în care ilicitul civil îmbracă și forma ilicitului penal, C. proc. pen. scoate raportul juridic civil din sfera de aplicare a art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, și produce efectul suspendării cursului termenului de prescripție extinctivă până la finalizarea litigiului penal sau chiar prezumă neînceperea acestuia până la aceeași dată. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, aspect apt să producă confuzie sub aspectul determinării momentului la care reclamanții puteau cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea. Recurenta consideră că nu i se poate imputa neexercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, în condițiile în care acest drept nu a putut fi exercitat în mod efectiv, existând un conflict evident de interese la acel moment. Jurisprudența constantă a instanțelor din țară stabilește că momentul cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea constituie elemente care se determină pe baza împrejurărilor de fapt ale fiecărei cauze în parte, or, acest deziderat impune o analiză riguroasă a circumstanțelor unei situații date, ceea ce, în speță, nu s-a realizat. Instanța de apel a reținut ca pertinente probe și informații necorelate cu situația dosarului penal, fără să treacă efectiv la o coroborare a întregului material probator potrivit principilor aflării adevărului și al rolului activ. În speță, s-a apreciat ca relevantă în soluționarea cauzei data emiterii HCL-ului prin care Consiliul Local a decis neconstituirea de parte civilă în dosarul penal. Această probă este considerată concludentă, cu toate că vine în contradicție cu toate celelalte date și informații din dosar, mai cu seamă soluțiile ce au fost pronunțate în dosarul penal și contextul în care au fost pronunțate. Acțiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale nu este independentă de derularea procesului penal, în care se realizează cercetări referitoare la existența prejudiciului și la persoana făptuitorului, fiind, așadar, relevantă în soluționarea acestei critici, analiza împrejurării dacă reclamanții puteau acționa separat în fața instanței civile, câtă vreme, pe o parte, mandatul primarului A. a încetat în iunie 2015, iar în 2017 (adică în presupusul termen de prescripție de 3 ani) Curtea de Apel București a pronunțat o soluție de achitare a majorității inculpaților. Or, în cauza dedusă judecății, aceste aspecte nu au fost analizate, în concret, de către instanța de apel, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost lămurite pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei. Termenul de prescripție nu poate curge până când nu se cunoaște natura ilicită a faptei. Or, în cauză, această natură nu ar fi putut fi determinată doar prin emiterea unei adrese prin care se solicită un punct de vedere cu privire la constituire sau nu de parte civilă. Începutul prescripției trebuie să fie amânat până la momentul la care reclamantul ar fi avut certitudinea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii pe care o invocă. Neconstituirea de parte civilă nu reprezintă o renunțare la dreptul de a recupera prejudiciile generate de fapta ilicită. Această hotărâre a avut ca temei imposibilitatea efectivă a Consiliului Local de a se pronunța asupra existenței sau inexistenței unei fapte ilicite/penale, a unui prejudiciu și implicit a persoanelor care se fac vinovate de acuzațiile puse în seama acestora și a avut la bază Referatul întocmit de Primarul Municipiului Constanța, A., ce însoțește HCL. Instanța de apel nu a analizat opțiunile pe care le avea la dispoziție UAT. Astfel, constituirea de parte civilă din anul 2008 nu era o obligație. Consiliul Local nu avea convingerea că informațiile furnizate de parchet sunt suficiente și relevante pentru a încălca prezumția de nevinovăție a unor persoane, dispozițiile de primar beneficiind de prezumția de legalitate. Pe de altă parte, în anul 2008, UAT nici nu se putea constitui în mod real ca parte civilă, în contextul mandatului primarului A., conflictul de interese fiind mai mult decât evident. Opțiunea de a se constitui parte civilă nu a fost reală nici măcar în 2012 când a avut loc citirea actului de sesizare a instanței, pentru aceleași motive precum cele din 2008. Introducerea acțiunii civile la instanța civilă, în anul 2015, data încetării mandatului primarului A. ar fi însemnat suspendarea demersului civil (dosarul penal fiind în soluționarea fondului la acel moment), ceea ce ar fi făcut demersul ineficient. În 2017, Curtea de Apel București a pronunțat o sentință de achitare a inculpaților cercetați în acest caz de retrocedare, instanța reținând că nu există pagubă, nu există infracțiuni, că la momentul retrocedării terenurilor au fost respectate toate normele în vigoare la acel moment și că rechizitoriul nu este clar, inteligibil, nu sunt dovezi cu privire la săvârșirea de infracțiuni și că specialiștii DNA nu erau autorizați să facă evaluări de teren - adică ceea ce criticase Consiliul Local în anul 2008. Introducerea în 2017, 2018 a unei acțiuni civile, în condițiile în care inculpații beneficiau de prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, în condițiile în care dispozițiile de primar beneficiau de prezumția de legalitate, ar fi făcut demersul ineficace, dincolo de suspendarea de drept care ar fi operat. UAT nu avea pârghii eficiente si probe convingătoare de a dovedi faptele ilicite si pagubele suferite. Prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Atât timp cât în cazul de față nu se cunoștea dacă a fost sau nu săvârșită o faptă ilicită, nu se poate considera că ar fi fost cunoscută existența prejudiciului. Recurenta apreciază că într-un caz complex, precum cel din speță, instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere inclusiv reglementările legale stabilite prin C. proc. pen.. Ignorarea tuturor împrejurărilor cauzei, a tuturor legăturilor de ordin legislativ, conduce în cele din urmă la conturarea unui mecanism de aplicare rigid și implicit la pronunțarea unor soluții injuste și inechitabile. Soluționarea chestiunii litigioase circumscrise determinării momentului de început al prescripției presupune verificarea unor aspecte de fapt și de drept, pe baza examinării probatoriului, or, instanța de apel s-a limitat doar la o analiză bazată pe analogie. Pentru toate aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți E., J., C., L., H. au formulat și depus întâmpinări, în termen legal, solicitând, în esență, respingerea recursului declarat de reclamanta U.A.T. Municipiul Constanța, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a deciziei civile nr. 219C din 25 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța. Recurenta-reclamantă U.A.T. Municipiul Constanța a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații pârâți, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de aceștia, reiterând susținerile formulate prin motivele de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta UAT Mun. Constanța prin Primar a solicitat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în temeiul prevederilor art. 998 și urm. C. civ., art. 27-28 C. proc. pen., la plata sumei de 4.491.657 dolari, echivalent în RON la data plății, reprezentând o parte a prejudiciului cauzat patrimoniului reclamantei prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare K., astfel cum au fost acestea constatate definitiv prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 32/A/2019 în dosarul x/2008 Prin sentința tribunalului, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reținându-se în motivare că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data la care reclamanta, prin primar și, respectiv, consiliul local, trebuia să cunoască existența pagubei și a persoanelor considerate răspunzătoare. În condițiile în care, prin adresa x din data de 25.02.2008, Consiliul Local al Mun. Constanța a fost încunoștințat de Direcția Naționala Anticorupție cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate persoanele învinuite, mențiunea că prin faptele penale patrimoniul Mun. Constanța a fost deposedat de terenuri, cu indicarea valorii acestora, faptele imputate fiind menționate în Ordonanța penala nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-științifică, s-a apreciat de către instanța de fond că, la data primirii adresei organului de urmărire penală sau cel mai târziu la data de 13.03.2008, când, prin Hotărârea nr. 139, Consiliul Local a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal întrucât nu se poate pronunța asupra existenței vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanța, reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la acest moment, a început a curge și termenul de prescripție a dreptului său material la acțiune. Apărarea reclamantei în sensul că nu a putut cunoaște paguba și pe cei care răspund de ea decât la momentul condamnării definitive a inculpaților a fost înlăturată de prima instanță cu motivarea că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu era necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite și nici stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască cine este acesta. Instanța de fond a mai reținut că, dată fiind calitatea de primar a pârâtului A., deținută la data săvârșirii infracțiunilor, precum și data la care Municipiului Constanța i s-a adus la cunoștință de către organul penal despre existența pagubei și a persoanelor responsabile de aceasta, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează un caz de suspendare a cursului prescripției extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii bunurile altuia și cel ale cărui bunuri sunt administrate, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 215/2001, astfel că, deși a început la data de 13.08.2008, prescripția nu a curs între unitatea administrativ - teritorială și pârâtul A. până la data încetării mandatului acestuia, 05.06.2015, conform Ordinului Prefectului nr. 261/05.06.2015. În condițiile solidarității pasive dintre pârâți, s-a constatat că suspendarea cursului termenului de prescripție produce efecte în raport cu toți pârâții, raportat la dispozițiile art. 1003 din C. civ. vechi. În privința legii civile aplicabile prescripției, Tribunalul a reținut că prescripția extinctivă rămâne în întregime supusă legii civile vechi, întrucât nu ar fi posibil a se analiza incidența unui caz de suspendare a prescripției, respectiv, cursul termenului, în raport cu legea veche, iar durata termenului, în raport cu legea nouă. Prin decizia recurată, curtea de apel a confirmat reținerile instanței de fond, inclusiv cele cu privire la momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune. În esență, instanța de apel a reținut că, cel mai târziu la data de 13.03.2008, Consiliul Local Constanța a cunoscut despre existența dosarului penal care cuprindea informații atât cu privire la prejudiciu, cât și cu privire la persoanele responsabile de producerea lui, acesta fiind momentul obiectiv al producerii pagubei, apreciat ca atare prin aplicarea mutatis mutandis a statuărilor instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, dată în recurs în interesul legii. Indicând considerentele deciziei instanței supreme în raport de care a concluzionat în sensul de mai sus, curtea de apel a subliniat că, atât timp cât din economia acestora rezultă că dezlegările obligatorii privesc atât raporturile de drept comun, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul-lege 167/1958, cât și raporturile de dreptul muncii (care priveau speța în legătură cu care a fost pronunțată decizia dată în recurs în interesul legii), raționamentul expus de Înalta Curte este aplicabil și speței de față, în condițiile în care reclamanta invocă un prejudiciu produs de pârâți în exercitarea funcției, cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar prima instanță a dezbătut problema prescripției extinctive, prin raportare la prevederile Decretului 167/1958. Pe cale de consecință, s-a constatat că momentul producerii pagubei trebuia cunoscut de reclamantă, după cum și persoana responsabilă de producerea acesteia era identificată în dosarul penal, cel mai târziu la momentul la care unitatea a fost întrebată expres de organul penal dacă se constituie parte civilă cu prejudiciul ce rezultă din săvârșirea faptelor incriminate. Împrejurarea că, la data de 13.03.2008, prin hotărâre a consiliului local, reclamanta a ales să nu se constituie parte civilă, precum și motivele care au stat la baza acestei manifestări de voință au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță în speța de față, ceea ce interesează în analiza prescripției fiind doar faptul cert că, la momentul respectiv, reclamanta a avut cunoștință de fapte și de prejudiciu, a cunoscut efectiv ambele elemente care conduceau la nașterea dreptului la acțiune, dar, din motive care nu privesc prezenta cauză a ales să rămână în pasivitate pentru mai bine de 3 ani. Faptul că unitatea reclamantă a crezut sau nu în temeinicia acuzațiilor, că a acționat cu bună-credință sau nu, că a dat prioritate prezumției de nevinovăție sunt chestiuni ce excedează limitelor învestirii și nu prezintă nicio relevanță asupra momentului nașterii dreptului la acțiune, acest moment fiind, în esență, unul obiectiv, în timp ce motivațiilor invocate sunt pur subiective. Nici introducerea acțiunii separate și nici prezumata suspendare a judecății până la judecarea definitivă a cauzei penale nu poate afecta în vreun fel data la care începe să curgă termenul de prescripție, în cauză nefiind identificate cauze de întrerupere/suspendare a cursului prescripției. Cu referire la prejudiciu, instanța de apel a reținut că determinarea momentului de început al cursului prescripției nu depinde de cunoașterea întinderii lui ci doar de cunoașterea existenței lui, cele două noțiuni fiind diferite. Susținerile reclamantei referitoare la incidența art. 19 alin. (2) din vechiul C. proc. pen. au fost apreciate ca neîntemeiate, instanța de apel reținând că aceste dispoziții legale reglementează un caz de suspendare a acțiunii civile promovate pe cale separată, cauza de suspendare de natură procedurală privind, însă, judecată în fața instanței, nicidecum suspendarea cursului prescripției, ca instituție de drept substanțial, astfel încât art. 19 invocat nu prezintă relevanță în prezenta cauză. Ca nefondată a fost înlăturată și susținerea reclamantei în sensul că în lipsa infracțiunii nu există prejudiciu, instanța de apel reținând că, în cauză, ceea ce se invocă este delictul civil, astfel că nu se analizează fapta de natură penală. Concluzionând, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul instanțe, respectiv 01.04.2021, fiind împlinit termenul de prescripție, cu depășirea evidentă a celor 3 ani prevăzuți de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că mențiunea din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a mențiunii "defintivă" nu îi poate suprima dreptul la recurs care îi este recunoscut legal de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 310/2018 privind C. proc. civ. precum și pentru modificarea și completarea alor acte normative. În privința acestei chestiuni care nu se constituie într-o critică propriu-zisă, Înalta Curte reține că în drept, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului". Cum obiectul cauzei de față nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se constată că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului. Soluționarea în primă instanță a cauzei a revenit tribunalului în considerarea dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., prin raportare la valoarea pretențiilor solicitate de reclamantă. În speță, cum fondul cauzei a fost soluționat de tribunal, iar apelul de către curtea de apel, este aplicabil art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidentă excepția de la această regulă stabilită prin alin. (2) al aceluiași articol. În raport de cele arătate și de dispozițiile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se constată că decizia civilă nr. 219C din 25 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă este supusă căii extraordinare de atac a recursului, competența de soluționare a acestuia aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește mențiunea curții din apel din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 457 din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". În continuare, examinând conținutul criticilor de nelegalitate formulate de către recurentă, raportat la aspectele de fapt și de drept care au fundamentat decizia recurată, Înalta Curte constată că este lipsită de temei susținerea recurentei conform căreia, în soluționarea cauzei, s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluție nelegală și la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, săvârșite în perioada 2001-2002, și de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente. În aplicarea prevederilor legale menționate, în speță, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel la care reclamanta a fost încunoștințată de către organele de urmărire penală în legătură cu dosarul penal în care se efectuau cercetări față de pârâții din prezenta cauză, precum și cu prejudiciul adus patrimoniului UAT Constanța sau, cel mai târziu, momentul la care reclamanta a precizat că nu înțelege să se constituie parte civilă în procesul penal, 13.03.2008, când a fost emisă Hotărârea Consiliului Local Constanța, instanța de apel considerând că acesta este momentul la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, conform dispozițiilor legale mai sus citate. Așadar, instanța de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, s-a raportat la momentul obiectiv al datei la care reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, apreciind că sunt aplicabile mutatis mutandis statuările instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019 date în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Declarând prezentul recurs, reclamanta a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, pronunțate în recurs în interesul legii, și a interpretat normele de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei, în condițiile în care prin decizia amintită, ICCJ a analizat o problemă de drept diferită de cea supusă judecății în prezenta cauză, astfel că analogia dintre speța de față, în cadrul căreia este analizată o faptă ilicită calificată ca infracțiune, și situația analizată de ICCJ în decizia nr. 19/2019, în cadrul căreia a fost analizat un fapt licit, este greșită. Deși este adevărat că situația de fapt din speța de față, determinată pe baza probelor administrate, nu este similară celei avute în vedere la momentul pronunțării deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte reține că, în ambele ipoteze, independent de normele de drept incidente, relevante, sub aspectul prescripției extinctive, sunt prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (corespondentul art. 2.528 din noul C. civ.) cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă - în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, moment care nu poate fi influențat, astfel cum s-a statuat deja, de un act întocmit de un terț față de raportul juridic (un act de control efectuat de Curtea de Conturi, în situația avută în vedere la pronunțarea deciziei nr. 19/2019, respectiv, o hotărâre de condamnare, în situația din speța dedusă judecății în prezenta cauză). Astfel, prin decizia menționată, s-a statuat că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62). Or, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări în drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), în mod corect instanța de apel a considerat că raționamentul expus de Înalta Curte în decizia nr. 19/2019 interesează speța de față, în condițiile în care prejudiciul a cărui recuperare se încearcă a fost produs de pârâți în exercitarea funcțiilor pe care le aveau, cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar problema prescripției extinctive a fost analizată prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Practic, instanța de apel a determinat, prin raportare la raționamentul ce se desprinde din cuprinsul deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, doar momentul obiectiv la care reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, însă, în concret, momentul de început al termenului de prescripție a fost stabilit ținând cont de circumstanțele esențiale și datele particulare ale speței, așa cum au rezultat din probele administrate în cauză, susținerile în sens contrar formulate de recurentă fiind neîntemeiate. Pentru aceste considerente, critica referitoare la interpretarea greșită a normelor de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei în raport de decizia nr. 19/2019 a ICCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată. Neîntemeiată este și susținerea referitoare la greșita calificarea a momentului emiterii HCL de neconstituire parte civilă în dosarul penal ca fiind "momentul obiectiv" de natură a determina începutul prescripției răspunderii civile. Recurenta consideră că simpla luare la cunoștință a unor informații venite din partea organelor de urmărire penală nu poate avea semnificația cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, câtă vreme informațiile furnizate de către parchet erau neconcludente, prezentau vulnerabilități, fiind, astfel, sancționate de consilierii locali prin emiterea unei hotărâri de neconstituire de parte civilă în dosarul penal. Ca urmare, recurenta susține că singurul moment ce poate fi luat în considerare pentru stabilirea începutului termenului de prescripție este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunțate de ICCJ. Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte subliniază încă o dată faptul că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției: unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. În speță, prevalându-se de data pronunțării hotărârii definitive de condamnare a pârâților în procesul penal, recurenta reclamantă susține că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la existența infracțiunilor, la temeinicia acuzațiilor aduse inculpaților, pârâți în prezenta cauză, la existența și întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranșate definitiv doar prin pronunțarea hotărârii de condamnare. Susținerea recurentei nu își găsește, însă, temei în dispoziția legală mai sus citată, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăției făptuitorului, a existenței și a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Așadar, sub aspectul curgerii termenului de prescripție extinctivă, nu are relevanță hotărârea definitivă de condamnare a pârâților pentru infracțiunile ce le-au fost reținute în sarcină în procesul penal și care au constituit fapta cauzatoare de prejudiciu, pentru că izvorul obligației pârâților de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceștia, care a generat paguba invocată. Câtă vreme prescripția extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-și recupera paguba și la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunțării hotărârii de condamnare în procesul penal, în care reclamanta nu a înțeles să se constituie parte civilă, este lipsită de relevanță, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive. Cum textul art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede în mod expres că termenul de prescripție va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a aflat de la organele de cercetare penală de prejudiciul adus patrimoniului unității administrativ teritoriale, de faptele care au generat acest prejudiciu și de persoanele care sunt cercetate pentru săvârșirea acestora. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia înainte de pronunțarea hotărârii de condamnare nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În raport de dezlegările cu valoare de principiu conținute în Decizia RIL nr. 19/2019, mai sus menționate, Înalta Curte reține că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă decizia de condamnare, paguba fiind preexistentă acesteia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce îi reveneau Consiliului local, prerogative în virtutea cărora acesta, din momentul în care a fost informat de organele de cercetare penală în legătură cu existența dosarului penal și a pagubei aduse patrimoniului UAT Constanța, ar fi putut să demareze efectuarea de verificări și chiar proceduri de recuperare a prejudiciului. Contrar susținerilor recurentei în sensul că informațiile furnizate de organele de cercetare penală nu erau concludente, constatările acestora neavând caracter cert, astfel că nu pot fi asimilate cunoașterii de către titularul dreptului a pagubei și a celui ce răspunde de ea, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanțelor de fond, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a acționa, încă din anul 2008, când a fost încunoștințată cu privire la toate detaliile și împrejurările care au generat paguba în patrimoniul său și când, a hotărât, totuși, să nu se constituie parte civilă în procesul penal și să nu întreprindă niciun alt demers în vederea recuperării prejudiciului. Împrejurarea că reclamanta nu a crezut în temeinicia acuzațiilor și a dat prioritate prezumției de nevinovăție nu poate constitui un element în funcție de care poate fi identificat începutul termenului de prescripție extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilități fiind în vădită contradicție cu norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul 167/1958. În determinarea momentului obiectiv la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi avută în vedere atitudinea subiectivă a păgubitului, întrucât motivele invocate constituie simple susțineri, lipsite de relevanță din această perspectivă. A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de reclamantă pe considerente subiective referitoare la lipsa de certitudine a informațiilor primite de la organele de urmărire penală, la prezumția de nevinovăție de care se bucurau inculpații, la faptul că nu se putea pronunța asupra existenței vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanța, etc. Din această perspectivă, apar ca fiind vădit nefondate și susținerile recurentei în sensul că instanța de apel, prin soluția adoptată, ar fi încălcat ea însăși, respectiv, nu ar fi dat eficiență prezumției de nevinovăție statuate de C. pen. și de care pârâții ar fi trebuit să se bucure până la finalizarea procesului penal, ceea ce ar fi avut consecințe și în planul termenului de prescripție al dreptului la acțiunea în recuperarea pagubei produse prin faptele săvârșite de aceștia, în sensul că acesta ar fi început să curgă doar după definitivarea procesului penal. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la paguba și persoana răspunzătoare de aceasta, stabilite în sens judiciar, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului și a existenței și întinderii prejudiciului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască făptuitorul și existența pagubei. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. Or, recurenta ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și pentru recuperarea acesteia. Recurenta reclamantă avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul în care i s-a adus la cunoștință existența dosarului penal și i s-a solicitat să precizeze dacă se constituie parte civilă, astfel încât putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la acel moment, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptățește pe recurentă să se prevaleze de incidența unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță, momentul obiectiv al începutului cursului prescripției este cel la care reclamanta a fost informată în legătură cu dosarul penal, plasat în timp cu mult anterior datei la care aceasta afirmă că, de fapt, ar fi cunoscut toate elementele care ar fi îndreptățit-o să acționeze. Demersul recurentei, în acești termeni, este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În raport de aceste considerente, susținerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii mom