ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul Municipiul Constanța a solicitat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D., E., F., G., H. și I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2008.

Prin sentința civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondate, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H..

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Constanța prin primar, în contradictoriu cu pârâții A., B. C., D., E., F., G., H. și I..

A admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul D.. A anulat cererea de chemare în garanție și a obligat pe reclamant să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul Municipiul Constanța și de pârâtul H. împotriva sentinței civile nr. 1 din 6 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A fost anulată în parte sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea pe fond.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâții C. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia nr. 275 din 6 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția netimbrării recursului declarat de pârâții G. și E..

A admis recursurile declarate de pârâții B., C., F., A., G., E., H. și D. împotriva deciziei nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 168 C din 7 octombrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă:

A respins apelurile formulate de apelanta reclamantă UAT Municipiul Constanța, apelantul pârât D. și apelanta pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1/6.01.2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații pârâți A., B., E., G. F. și I..

A admis apelul formulat de apelantul pârât H., împotriva sentinței civile nr. 1/6.01.2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A obligat reclamantul să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată de 10000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A obligat apelantul reclamant la plata către intimatul pârât H. a sumei de 15000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 227 C din 18 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de intimatul pârât F. și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 168/C/7.10.2024 în sensul obligării apelantului reclamant UAT Municipiul Constanța la plata sumei de 4760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul pârât F..

Împotriva deciziei nr. 168 C din 7 octombrie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a formulat recurs reclamantul Municipiul Constanța, prin Primar, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor privind prescripția extinctivă, respectiv dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ.

Arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă, respectiv dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ. cu privire la aceste aspect, instanța de apel a reținut că prescripția a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958.

Învederează că, în speță, curgerea prescripției a fost temporizată ca urmare a aplicării prevederilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 conform căruia, prescripția nu curge între cei care administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt administrate până când socotelile nu au fost date și aprobate.

În cauză, terenurile au fost scoase din patrimoniul unității administrative teritoriale în anul 2003, iar conform Legii nr. 273/2006, aprobarea executării bugetare are loc anual, astfel că aprobarea executării bugetare ar fi avut loc cel târziu până la sfârșitul anului următor, adică 2004; de altfel, prin decizia penală 32/2019 s-au produs efecte asupra aprobării executării bugetare, iar la momentul aprobării acesteia, prescripția nu putea să curgă întrucât intimatul A. încă administra bunurile UAT.

Menționează că nu a existat o reconfirmare a executării bugetare după încetarea mandatului de primar a intimatului A. și nici nu s-a avut în vedere o altă aprobare a execuției bugetare luând în considerare aspectele stabilite prin decizia penală nr. 32/2019.

Consideră că termenul de prescripție a răspunderii civile a fost temporizat nu până la încetarea mandatului primarului A., ci chiar până la data pronunțării deciziei penale nr. 32/2019, această decizie având un impact direct asupra modului în care s-a administrat bunurile și asupra aprobării executării bugetare aferente anului 2003.

Menționează că UAT nu avea pârghii eficiente și probe convingătoare de a dovedi faptele ilicite și pagubele suferite în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare.

O a doua critică adusă deciziei recurate vizează soluția de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul H..

Susține că onorariul de 10.000 RON (chiar redus) este exagerat de mare raportat la munca avocatului doar în etapa procesuala a fondului, raportat la numărul de termene, precum și la faptul ca în cauză nu au fost administrate alte probe în afara înscrisurilor, iar cauza s-a judecat doar pe excepția prescripției dreptului la acțiune, fără a se intra în judecata fondului.

De asemenea, arată că înțelege să formuleze critici și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.000 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimatul-pârât H. pentru etapa procesuală a apelului.

Consideră că și acest cuantum este unul ridicat pentru aceleași motive arătate anterior.

Față de aspectele învederate, solicită admiterea recursului, casarea sentinței, reținerea cauzei spre rejudecarea și rejudecând cauză, solicită respingerea excepției dreptului la acțiune, iar pe fond admiterea acțiunii.

În drept, recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții incidente în cauză.

Intimații-pârâți F., H., B. și D. au formulat întâmpinari/note scrise, prin care au cerut respingerea recursului, ca nefondat; astfel, intimatul-pârât H., a invocat nulitatea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru neîncadrare, nulitatea motivului de recurs ce vizează cheltuielile de judecată și puterea de lucru judecat în temeiul art. 431 C. proc. civ., prin raportare la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2021, arătând că sunt situații juridice identice; intimatul-pârât F. a depus două întâmpinări, prin prima solicită respingerea recursului, ca nefondat, iar prin a doua invocă nulitatea recursului, pentru neîncadrare, arătând că sunt reiterate motivele de apel; intimatul-pârât D. a invocat puterea de lucru judecat, prin raportare la decizia nr. 1602/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2021, la decizia nr. 530/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2023, decizia 2707/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în dosarul nr. x/2023 și la decizia nr. 2130/10.10.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2021; intimatul-pârât B. solicită respingerea recursului ca nefondat și arată că apărarea referitoare la incidența art. 14 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la suspendarea cursului prescripției, a fost formulată pentru prima oară în recurs.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.

Excepția nulității recursului declarat de reclamant a fost respinsă la termenul de judecată din 23.09.2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Evocând într-o modalitate rezumativă situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, Înalta Curte reține că demersul judiciar al reclamantului Municipiul Constanța a vizat obligarea în solidar a pârâților A., B., C., D., E., F., G., H. și I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului prin infracțiunile săvârșite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2008.

Prin sentința tribunalului, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca prescrisă, reținându-se în motivare că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data la care reclamantul, prin primar, și, respectiv, consiliul local, trebuia să cunoască existența pagubei și a persoanelor considerate răspunzătoare; în condițiile în care, prin adresa din data de 20.02.2008, Consiliul Local al Municipiului Constanța a fost încunoștințat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate persoanele învinuite, mențiunea că, prin faptele penale, patrimoniul Municipiului Constanța a fost deposedat de terenuri, cu indicarea valorii acestora, faptele imputate fiind menționate în Ordonanța penală nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-științifică, s-a apreciat de către instanța de fond că, la data primirii adresei organului de urmărire penală sau cel mai târziu la data de 13.03.2008, când, prin Hotărârea nr. 139, Consiliul Local a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal întrucât nu se poate pronunța asupra existenței vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanța, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la acest moment, a început a curge și termenul de prescripție a dreptului său material la acțiune.

În apel, în primul ciclu procesual, sentința apelată a fost anulată în parte și cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea pe fond, reținându-se că "simpla comunicare de către Parchet, în 20.02.2008 a existenței dosarului penal, chiar dacă erau indicate persoanele învinuite, menționându-se că, prin faptele penale patrimoniul Municipiului Constanța a fost deposedat de terenuri, fiind indicate valorile acestora, fapte imputate indicate și în Ordonanța penală nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-științifică, chiar către inculpatul în cauză, primarul unității administrativ teritoriale, care în cele din urmă a ajuns la un organ fără competențe în constituirea ca parte civilă în procesul penal, în contextul complex al cauzei penale, nu poate fi considerat a fi momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Recursul pârâților a fost admis prin decizia nr. 275/6.02.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a casat decizia din apel și s-a trimis cauza spre rejudecare, instanța supremă reținând că, așa cum rezultă din adresa din 20.02.2008, "Consiliul Local al Municipiului Constanța a fost încunoștințat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate atât persoanele învinuite precum și faptele penale prin care patrimoniul Municipiului Constanța a fost prejudiciat ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, fiind indicate și valorile acestora într-un raport de constatare tehnico-științifică, și, cum prin Hotărârea Consiliului Local al Mun. Constanța nr. 139/13.03.2008, s-a consemnat că nu se poate pronunța asupra existenței vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanța, Înalta Curte raportând aceste aspecte la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reține că în litigiul pendinte termenul de prescripție extinctivă al dreptului material la acțiune a început să curgă, cel mai târziu la data la care reclamantul, prin primar și, respectiv, consiliu local, trebuia să cunoască existența pagubei și a persoanelor considerate răspunzătoare, iar nu întinderea pagubei.

Or, în condițiile în care, la data de 13.03.2008, data adoptării Hotărârii nr. 139/13.03.2008 de către Consiliul Local Constanța au fost cunoscute toate aspectele din dosarul penal atât în ce privește existența unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanța ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, precum și în ceea ce privește persoanele învinuite de cauzarea lui, Înalta Curte reține că în aceste condiții termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008".

Prin decizia atacată în prezenta fază procesuală, urmare a rejudecării, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile, menținând astfel soluția tribunalului referitoare la prescripție și a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, reduse, către pârâtul H..

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că prin decizia atacată s-au aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 care reglementează cazurile de suspendare a cursului prescripției extinctive, apreciind că, în rejudecare, nu a fost făcută o analiză a desocotirii mandatului primarului A.; a susținut că începutul termenului de prescripție este temporizat, nu până la încetarea mandatului primarului, ci până la cunoașterea pagubei și a celui ce răspunde de ea, decizia penală nr. 32/2019 având un impact direct asupra modului în care s-a administrat bunurile și asupra aprobării execuției bugetare aferente anului 2003.

Criticile sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerile referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție, sunt de observat dezlegările instanței de recurs conținute în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual. Conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei intanțelor judecătorești. În măsura în care, la situația de fapt stabilită de instanța de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeași și instanța de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare, s-a reținut, pe de o parte, că momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripție, când recurentul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea, este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local nr. 139/13.03.2008 și că, din moment ce în cauză prescripția a început anterior datei de 01.10.2011, regimul său este guvernat de Decretul nr. 167/1958, fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ. Totodată, instanța de recurs a constatat că față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și Decizia în interesul legii nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripției este legea civilă în vigoare la data de 13.03.2008, respectiv, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și dispozițiile C. civ. de la 1864.

În raport cu aceste statuări ale instanței de recurs, curtea de apel a procedat la analiza sentinței apelate, hotărâre prin care s-a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la data la care cel mai târziu reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana responsabilă de aceasta, respectiv data de 13.03.2008 (când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanța a luat hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005), moment în care Consiliul Local Constanța a cunoscut cel mai târziu despre existența dosarului penal, care cuprindea informații atât cu privire la prejudiciu, cât și cu privire la persoanele responsabile de acest prejudiciu.

Instanța de apel a constatat că aceste considerente ale tribunalului au fost reconfirmate de către instanța de recurs, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., față de considerentele deciziei de casare, a constatat că prima instanță s-a raportat corect atât la momentul curgerii termenului de prescripție cât și la legea aplicabilă acesteia.

Astfel, susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare a pârâților în procesul penal, pentru că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la existența infracțiunilor, la temeinicia acuzațiilor aduse inculpaților, pârâți în prezenta cauză, la existența și întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranșate definitiv doar prin pronunțarea hotărârii de condamnare, recurentul reclamant ignoră dezlegările deciziei de casare. După cum s-a arătat mai sus, premisa de la care urma a fi realizată rejudecarea este aceea că, la data de 13.03.2008, data adoptării Hotărârii nr. 139/13.03.2008 de către Consiliul Local Constanța, au fost cunoscute toate aspectele din dosarul penal atât în ce privește existența unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanța ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, precum și în ceea ce privește persoanele invinuite de cauzarea lui.

În consecință în mod corect instanța de apel, în rejudecare, a reținut că "momentul obiectiv în care intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanța a a luat hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005"

Susținerile recurentului nu își găsesc temei în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăției făptuitorului, a existenței și a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Astfel, dispoziția legală menționată nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Așadar, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță hotărârea definitivă de condamnare a pârâților pentru infracțiunile ce le-au fost reținute în sarcină în procesul penal și care au constituit fapta cauzatoare de prejudiciu, pentru că izvorul obligației pârâților de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceștia, care a generat paguba invocată.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

Susținerea recurentului reclamant referitoare la ineficiența unui eventual demers pe cale civilă rezultată din suspendarea judecății civile până la soluționarea cauzei penale sunt, de asemenea, lipsite de relevanță sub aspectul curgerii termenului de prescripție, întrucât nu vizează posibilitatea titularului dreptului de a acționa ci un eventual incident procesual ulterior formulării acțiunii civile care nu paralizează soluționarea acesteia ci doar o amână.

În ceea ce privește suspendarea cursului prescripției, în raport cu prevederile art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, se constată, contrar susținerilor intimați, că această chestiune nu a fost invocată prima dată în recurs. Instanța de apel examinat această chestiune și a reținut că pârâtul a exercitat funcția de primar până în data de 5 iunie 2015, iar în cazul de față, potrivit specificului raporturilor dintre părți, socotelile dintre părți s-au încheiat la momentul încetării calității de administrator al bunurilor, când atributul de dispoziție a trecut la altă persoană, care putea să acționeze în contradictoriu cu fostul primar, fără să fie în conflict calitatea de administrator al bunului altuia cu cea de reprezentant al celui ce deține bunul administrat.

Prin urmare, instanța a stabilit că termenul de prescripție a fost suspendat pentru perioada în care pârâtul a exercitat funcția de primar, însă ulterior acestei date (5 iunie 2015), a început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru recuperarea pagubei produse.

Această concluzie a instanței de apel este una corectă, în concordanță cu regulile prescripției extinctive în materia răspunderii civile delictuale și cu aspectele stabilite, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, nefiind interpretate eronat dezlegările date de instanța de recurs, din moment ce aceasta din urmă a statuat că prescripția a început cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, astfel că doar curgerea ei a fost temporizată până la momentul emiterii ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015, prin care a încetat calitatea de primar a pârâtului A., această amânare ținând de cursul prescripției, iar nu de momentul de început al ei.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției extinctive este suspendat între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești, al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate.

Potrivit dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 215/2001 în vigoare la momentul producerii faptelor relevante, autoritățile administrației publice locale administrează resursele financiare și bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind, în accepțiunea legii, autoritatea executivă a administrației publice locale, conform art. 1 alin. (2) lit. e) din același act normativ.

Prin prisma dispozițiilor legale înscrise în Legea nr. 215/2001, raporturile juridice derulate între primar și unitatea administrativ-teritorială pe care a condus-o intră în sfera de incidență a cazului de suspendare prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripția.

Așadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcția de primar, nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea prejudiciului produs în timpul mandatului său. Rațiunea unei asemenea reglementări decurge din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei, care ocupă temporar funcția de primar, de a acționa, în virtutea funcției de reprezentare a instituției publice păgubite, contra propriei persoane, împotriva căreia curge prescripția.

În ipoteza în care împrejurarea ce se circumscrie cazului de suspendare a intervenit înainte de începerea cursului prescripției, efectul generat este acela de suspendare a curgerii termenului de prescripție până la "darea și aprobarea socotelilor" cu privire la administrarea bunurilor unității administrativ-teritoriale, iar acest moment este localizat în timp la data când a fost aleasă o nouă persoană pentru exercitarea atribuțiilor specifice de primar. Prin urmare, susținerile recurentului reclamant referitoare la aprobarea execuției bugetare și la efectele deciziei penale nr. 32/2019 asupra acestei chestiuni nu pot fi reținute. Rațiunea instituirii cazului de suspendare a cursului prescripției prevăzut de art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 se regăsește într-o imposibilitate prezumată de a acționa pe perioada existenței raportului juridic în temeiul căreia are loc administrarea bunurilor astfel încât, din momentul încetării acestui raport juridic, încetează concomitent și orice imposibilitate de acțiune iar termenul de prescripție trebuie să își reia cursul firesc.

În consecință, dat fiind specificul raportului juridic existent între primar și unitatea administrativ-teritorială pe care a condus-o, raport în al cărui conținut intră și obligația de bună administrare a patrimoniului persoanei juridice și al cărui reprezentant legal s-a aflat pe durata exercitării mandatului de primar, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale care reglementează cazul de suspendare a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, în ipoteza din speță, raportat la natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripția.

Nu în ultimul rând, se constată că, urmare a deciziei penale nr. 32/A din 17.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă, pronunțată în dosarul retrocedărilor ilegale din Municipiul Constanța (dosarul nr. x/2008), recurentul reclamant a inițiat demersuri judiciare (dosarul nr. x/2023, dosarul nr. x/2023 și dosarul nr. x/2021) în contradictoriu cu pârâții de față, condamnați prin respectiva hotărâre, în vederea recuperării prejudiciilor cauzate patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanța prin infracțiunile săvârșite în mai multe cazuri de retrocedare (J., H., K.).

În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat invocat de intimații-pârâți prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această apărare de fond nu poate fi primită. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 1602/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată o problemă de drept similară cu cea invocată și prin motivele prezentului recurs, în sensul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului-lege nr. 167/1958, și doar curgerea ei a fost temporizată până la momentul emiterii ordinului Prefectului nr. 261/05.06.2015, de încetare a calității de primar a pârâtului A..

Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta netemeinicia susținerilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față.

Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate, urmând a fi înlăturate în consecință.

Înalta Curte mai constată că în debutul memoriului de recurs reclamantul a indicat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), însă acesta nu a dezvoltat nicio critică subsumată acestui motiv de casare, în partea finală reiterând că își întemeiază calea de atac pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat, reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurentul ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conține precizări care să reprezinte o argumentare în fapt și în drept a vreunei critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei instanței de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurentul nu a arătat în ce manieră instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că înțelege să critice soluția pronunțată de curtea de apel cu privire la cuantumul onorariilor de avocat stabilite în sarcina acestuia, atât în fond, cât și în apel, solicitând cenzurarea acestora, pe motiv că suma la plata căreia ar fi fost obligat ar fi disproporționată în raport cu dificultatea, amploarea și durata cauzei.

Astfel, prin cererea de recurs, reclamantul nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului, motiv pentru care afirmațiile relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin cererea de recurs în privința cuantumului cheltuielilor de judecate acordate pentru faza judecății în primă instanță și apel reprezintă chestiuni de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din Codul de de procedură civilă.

În acest sens, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele deciziei menționate, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie, conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., criticile reclamantului referitoare la cuantumul onorariului de avocat nu constituie motive de nelegalitate, astfel încât, date fiind limitele în care poate fi exercitat controlul jurisdicțional în recurs, astfel cum sunt acestea conturate prin dispozițiile art. 483 și 488 C. proc. civ., ele nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului reclamant rezultată din respingerea recursului declarat de acesta, va fi obligat recurentul reclamant la plata cheluielilor de judecată solicitate de intimatul-pârât H..

În ceea ce privește cuantumul acestora, se constată că, prin cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât H., prin reprezentant convențional, acesta a solicitat onorariul de avocat în cuantum de 11900 RON (cu TVA) și cheltuieli de transport în cuantum de 598,79 RON. Astfel, recurentul reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată de 282 RON, cu titlu de cheltuieli de transport (efectuate de reprezentantul legal al intimatului, din Constanța la sediul instanței supreme -224 km, calculat la un consum mediu de 7,5 l/100 km - 16,8 l x 8,37 lei7/l=141 RON, dus-întors, rezultând un cuantum de 282 RON).

Referitor la onorariul de avocat al avocatului intimatului-pârât H., acesta va fi redus la 7.718 RON conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că suma acordată cu acest titlu este una rezonabilă față de complexitatea cauzei în această fază procesuală, activitatea prestată de avocat implicând apărarea față de motivele de recurs care nu relevă o complexitate ridicată în condițiile în care problemele de drept esențiale rezolvării cauzei au fost deja dezlegate prin decizia de casare pronunțată în cauză iar dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată, soluția pronunțată purtând asupra problemei prescripției dreptului material la acțiune și nu asupra fondului pretențiilor.

În consecință, Înalta Curte va obliga recurentul reclamant la plata sumei totale de 8000 RON către acest intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Constanța prin Primar împotriva deciziei nr. 168 C din 7 octombrie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D., H., A., B., G., E., F., I..

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Constanța prin Primar la plata sumei de 8000 RON către intimatul-pârât H., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2025.