ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1037/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 30.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., obligarea acestora la plata sumei de 223.296 euro (1.026.670,35 RON), reprezentând prețul plătit pentru cumpărarea terenului de 418,68 mp, care intră în compunerea lotului de 525 mp, situat în Constanța, str. x B, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a U.A.T. Constanța (ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E. sub nr. x/02.10.2017), suprafață pentru care reclamanții au suportat evicțiunea, conform sentinței civile nr. 3480/09.06.2011 a Tribunalului Constanța, modificată prin decizia civilă nr. 2935/30.08.2014 a Înaltei Curți Casație și Justiție; rezoluțiunea părții rămase în ființă din contractul de vânzare-cumpărare, adică pentru partea din imobil pentru care nu a intervenit evicțiunea (106,32 mp); repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâților la restituirea prețului plătit pentru terenul de 106,32 mp (56.704 euro); obligarea pârâților la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 2587 din 31 octombrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., dispunând rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2007 de B.N.P. E.. A dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui act juridic. Pârâții C. și D. au fost obligați la plata, către reclamanți, a sumei de 280.000 euro, echivalentă RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând preț plătit pentru cumpărarea suprafeței de 525 mp teren, situată în Constanța, str. x B, precum și la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării achitate de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pârâții au fost obligați la plata, către reclamanți, a sumei de 20.105,66 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. și D., în contradictoriu cu F. S.A., pârâții fiind obligați la plata către aceasta a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat). A respins cererea de chemare în garanție formulată de F. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, ca rămasă fără obiect. A respins cererea chematului în garanție Municipiul Constanța, prin primar, privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 167 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în opinie majoritară, a admis apelurile formulate de pârâții C. și D. și de chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 2587 din 31 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. și D., în contradictoriu cu chemata în garanție F. S.A.. A obligat-o pe chemata în garanție la plata, către pârâții C. și D., a sumei de 37.573,85 euro, echivalentă în RON la data plății, reprezentând prețul plătit pentru imobilul-teren de 418.68 mp, precum și a spezelor în cuantum total de 21.396 RON. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de F. S.A., în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar. A înlăturat dispoziția referitoare la obligarea pârâților G. la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanție F. S.A.. A înlăturat dispoziția privitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii chematului în garanție Municipiul Constanța, prin primar, privind plata cheltuielilor de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins apelul incident formulat de intimata-chemată în garanție F. S.A. împotriva sentinței nr. 2587 din 31 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă. A respins apelul provocat, formulat de intimatul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva aceleiași sentințe. A obligat-o pe chemata în garanție F. S.A. la plata către apelanții-pârâți a sumei de 8.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 167 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs pârâții C. și D., chemata în garanție S.C. F. S.A. și Municipiul Constanța prin Primar. Pârâții C. și D. au formulat critici în ceea ce privește întinderea evicțiunii și a obligației de garanție, considerând că S.C. F. S.A. în calitate de persoană chemată în garanție trebuie să fie obligată la plata sporului de valoare cauzat de creșterea pieții imobiliare. În dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanție F. S.A. a susținut casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Municipiului Constanța pentru următoarele argumente: Este greșită soluția instanței de apel care a valorificat, nepermis și în afara susținerilor părților, decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât această decizie a fost adoptată ulterior formulării de către reclamanți a cererii de chemare în judecată, iar aspectele reținute de instanța de apel în soluționarea apelului excedează oricăror apărări ale părților, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Soluția pronunțată de Curtea de Apel Constanța nesocotește normele de drept material, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: - culpa pentru evicțiunea produsă prin efectul sentinței civile nr. 3480/09.06.2011, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2009, modificată prin decizia civilă nr. 2935/30.08.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aparține Municipiului Constanța, prin primar, ceea ce impune obligarea acestuia la plata sumei cu privire la care societatea ar putea cădea în pretenții; - în condițiile în care instanța de judecată a constatat, definitiv și irevocabil, că la data emiterii dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3332/09.12.2003, cu privire la terenul în suprafață de 418,68 mp din imobil exista o notificare formulată de alte persoane cu drept prioritar la restituirea în natură, obligarea recurentei-chemate în garanție la restituirea prețului vânzării acestei suprafețe de teren reprezintă o pagubă creată de chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar, prin nerespectarea procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăților; recurenta-chemată în garanție nu poate fi obligată să achite recurenților-pârâți G. un preț mai mare față de cel încasat din vânzarea suprafeței de 418,68 mp teren, ce intră în compunerea imobilului de 525 mp; - este nereală susținerea chematului în garanție Municipiul Constanța din fața instanței de fond în sensul că, pentru terenul pierdut, societatea recurentă ar putea beneficia de despăgubiri potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 165/2013; la data la care recurenta a fost chemată în garanție era depășit termenul de soluționare a cererii de restituire întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, stabilit prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, singurul mijloc pentru recuperarea prejudiciului creat fiind formularea cererii de chemare în garanție ce face obiectul prezentului dosar; chematul în garanție Municipiul Constanța, cunoscând că a fost desființată dispoziția prin care s-a soluționat în parte cererea acesteia de restituire a proprietăților (în calitate de cesionar al acestui drept), nu a luat nicio măsură în termenul prevăzut de lege pentru a rezolva complet și în termen cererea recurentei; - afirmația chematului în garanție în fața instanței de fond, în sensul că legile speciale privind restituirea proprietăților nu prevăd o obligație de garanție a unității administrativ-teritoriale care a înfăptuit procedura de restituire nu are nicio legătură cu temeiul juridic al cererii recurentei-chemate în garanție; răspunderea civilă delictuală pe care aceasta o invocă față de chematul în garanție pentru emiterea dispoziției de restituire cu nesocotirea legii și a dreptului reclamanților din cauza nr. 9908/212/2009 a Tribunalului Constanța de restituire în natură a suprafeței de 418,68 mp teren, își are temeiul în dispozițiile C. civ. de la 1865 (în vigoare la data emiterii dispoziției ulterior desființate în parte), care reprezintă regula generală față de care legile speciale privind restituirea proprietăților nu instituie nicio excepție; legile speciale în domeniul restituirii proprietăților nu reglementează o obligație specifică de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea defectuoasă a actelor administrative în aplicarea concretă a legii, dar nici nu împiedică atragerea răspunderii civile delictuale potrivit normelor juridice civile general aplicabile; - sunt dovedite în cauză toate elementele răspunderii civile delictuale (fapta cauzatoare de prejudicii, prejudiciul și legătura de cauzalitate), prin urmare, în măsura în care sentința civilă nr. 2587/31.10.2018 a Tribunalului Constanța este schimbată în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulate de pârâți în contradictoriu cu societatea recurentă, solicită schimbarea în parte a aceleiași sentințe, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Municipiului Constanța, prin Primar, așa cum a fost formulată. Prin motivele recursului provocat, chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar, a susținut următoarele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: - în mod nelegal, prin decizia pronunțată, instanța de apel a menținut soluția dată de instanța de fond asupra excepției dreptului material la acțiune formulată de reclamanții B. și A.; chiar dacă decizia nr. 438/C/23.11.2011 a fost ulterior casată prin decizia ICCJ nr. 1766/28.03.2013 și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, momentul pronunțării deciziei nr. 438/C/23.11.2011 prezintă relevanță sub aspectul începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune privind angrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, întrucât rejudecarea, de către instanța de apel, nu se putea face decât în limitele stricte ale deciziei din recurs de casare cu trimitere; decizia ICCJ nr. 2935/30.10.2014 ar fi prezentat relevanță din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune în ceea ce privește răspunderea vânzătorului pentru evictiune față de cumpărător, numai dacă ar fi dat o dezlegare diferită decât cea din decizia nr. 438/C/23.11.2011 asupra situației contractelor de vânzare cumpărare; - în mod greșit instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., în contradicție cu cele care prevăd că recursul nu este suspensiv de executare; cel mult, ar fi putut aprecia că, de la 23.11.2011, data pronunțării deciziei Curții de Apel Constanța nr. 438/23.11.2011, până la momentul casării acestei decizii (28.03.2013) a curs un termen de prescripție, efectul casării fiind de suspendare a cursului prescripției, care a fost reluat la momentul pronunțării deciziei nr. 2935/30.10.2014 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului formulat de chemata în garanție S.C. F. S.A., a anulat recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 167 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a admis în principiu recursul declarat de chemații în garanție Municipiul Constanța prin Primar și S.C. F. S.A. împotriva aceleași decizii și a fixat termen de judecată la 13 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea la recursul formulat de pârâții C. și D., recurentul-chemat în garanție Municipiul Constanța, prin primar, a invocat nulitatea recursului și excepția lipsei de interes în promovarea acestuia. Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de chemata în garanție F. S.A., recurentul-chemat în garanție Municipiul Constanța a invocat excepția tardivității acestuia, iar pe fond a arătat că soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție a recurentei F. S.A. este temeinică și legală; între Municipiul Constanța și F. S.A. nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare în privința terenului de 525,00 mp, pentru a fi incidente dispozițiile C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune, temeiul atribuirii acestui teren către chemata în garanție fiind Legea nr. 10/2001; constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 3332/09.12.2003, emise de Primarul Municipiului Constanța, nu atrage răspunderea pentru evicțiune, specifică vânzării sau răspunderea civilă delictuală (specifică săvârșirii unui delict cauzator de prejudicii), ci comportă aplicarea prevederilor legilor speciale, cum sunt dispozițiile art. 21,24,31 din Legea nr. 165/2013. Nu este admisibilă chemarea sa în garanție nici pe temeiul art. 1337 și următ. din C. civ. de la 1864 și nici în baza răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 din același cod, întrucât, prin atribuirea în compensare a suprafeței de 525 mp, Municipiul Constanta nu săvârșit o faptă delictuală și nici nu a încasat de la F. S.A. un preț pentru acest lot; în cazul în care s-ar admite cererea de chemare în garanție a recurentului s-ar ajunge la situația în care ar fi încălcate dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 165/2013 (legea specială derogă de la legea generală); cererea de chemare în garanție a recurentului se impune a fi respinsă, urmând a se avea în vedere și motivele pentru care a fost anulată dispoziția de restituire, precum și incidența în speță a deciziei penale nr. 32/07.02.2019. Nu s-a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil se reține că, astfel cum a sesizat instanța de apel, speța de față pune în discuție modalitatea în care operează garanția pentru evicțiune în ipoteza în care bunul restituit adevăratului titular al dreptului a făcut anterior obiectul succesiunii unor acte translative de drepturi cu titlu oneros, primul beneficiar al imobilului obținând dreptul real prin efectul unei legi reparatorii. Potrivit situației de fapt stabilite în fazele devolutive ale procesului, prin dispoziția Primarului Municipiului Constanța nr. 3332 din 09.12.2003, emisă în temeiul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus retrocedarea (prin compensare) a suprafeței de teren de 525 mp, situată în mun. Constanța, str. x B, către S.C. F. S.A., dispoziție anulată de către ÎCCJ prin decizia penală nr. 32/2019 pe parcursul soluționării apelului din prezenta cauză. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2004, beneficiara dispoziției a înstrăinat această suprafață către cumpărătorii G., care la rândul lor, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2.10.2007, au vândut acest teren către reclamanții H.. Nulitatea absolută parțială a dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3332/09.12.2003, respectiv cu privire la suprafața de 418,68 mp, a fost constatată și în litigiul înregistrat la Tribunalul Constanța sub nr. x/2009, prin care succesorii fostului proprietar au solicitat anularea dispoziției emise de Primar, cu consecința anulării actelor subsecvente, în speță contractele de vânzare-cumpărare perfectate ulterior, întrucât imobilul fusese preluat în mod abuziv de către stat și, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2000 nu putea face obiectul vreunei înstrăinări. Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 3480/09.06.2011, prin care a admis în parte cererea reclamanților, în sensul că a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 3332/09.12.2003 cu privire la suprafața de 418,68 mp, și a respins cererea de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare subsecvente dispoziției menționate. Împotriva soluției reclamanții au formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 438C/23.11.2011, prin care s-a reținut nulitatea absolută și a actelor de înstrăinare subsecvente dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3332/09.12.2003. Împotriva deciziei civile nr. 438C/23.11.2011 s-a formulat recurs, cererile fiind admise de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1766/28.03.2013, care a dispus casarea hotărârii Curții de Apel Constanța și trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță de apel. Cu ocazia rejudecării, prin decizia civilă nr. 15/C/05.03.2014, Curtea de Apel Constanța a respins apelul reclamanților considerând că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se constata nulitatea absolută a actelor translative de proprietate subsecvente dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3332/09.12.2003. Împotriva deciziei civile nr. 15/C/05.03.2014 reclamanții au formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2935/30.10.2014, cu consecința constatării nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P-A. I. sub nr. x/27.04.2004 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E. sub nr. x/02.10.2007, respectiv cu privire la suprafața de teren de 418.68 mp. În aceste condiții, reclamanții H. au formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, solicitând de la pârâții G. prețul plătit de aceștia pentru cumpărarea suprafeței de 418,68 m.p. de teren care intră în compunerea imobilului, rezoluțiunea părții rămase în ființă din contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect partea din imobil pentru care nu a intervenit evicțiunea, respectiv 106,32 m.p.; repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâților la restituirea către reclamanți a prețului plătit în schimbul suprafeței de 106,32 m.p., în sumă de 56.704 Euro (echivalentul a 260.713.65 RON, la data cererii), obligarea pârâților la plata către reclamanți a spezelor vânzării. La rândul lor, pârâții C. și D. au chemat în garanție pe S.C. F. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata întregului preț al vânzării perfectate între ei și reclamanți, respectiv 280.000 euro și spezele vânzării în cuantum de 7.807 RON. SC F. S.A., la rândul său, a chemat în garanție Municipiul Constanța, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei pe care societatea ar fi fost obligată să o achite pârâților C. și D., respectiv suma de 49.822,92 euro (echivalentul în RON al sumei de 231.915,73 RON, la data cererii), reprezentând partea din prețul primit de societate la vânzarea imobilului corespunzătoare suprafeței de 418,68 m.p. Pornind de la situația de fapt mai sus redată, tribunalul a reținut, în soluționarea excepției prescripției invocate de Municipiul Constanța, că momentul începerii curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data producerii evicțiunii și cunoașterii acesteia de către reclamanți, care coincide cu data pronunțării deciziei irevocabile nr. 2935 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - 30.10.2014, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și pârâți cu privire la suprafața de teren de 418,68 mp. Tribunalul Constanța a apreciat că nu poate fi primit punctul de vedere al Municipiului Constanța, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă începând cu 23.11.2011, având în vedere că decizia Curții de Apel a fost casată prin decizia civilă nr. 1766/28.03.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere. Pe fond, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții C. și D., dispunându-se rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2007 de B.N.P. E.. S-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui act juridic. Pârâții C. și D. au fost obligați la plata, către reclamanți, a sumei de 280.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând preț plătit pentru cumpărarea suprafeței de 525 mp teren, precum și la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării achitate de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. și D., în contradictoriu cu F. S.A. și cererea de chemare în garanție formulată de F. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, ca rămasă fără obiect. Instanța de apel a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. și D. în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. F. S.A și a obligat pe chemata în garanție la plata, către pârâții G., a sumei de 37.573,85 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând prețul plătit pentru imobilul-teren de 418.68 mp, precum și a spezelor în cuantum total de 21.396 RON. A respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de S.C. F. S.A. în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul Constanța. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, în situația în care doar terenul de 418,68 mp a fost redobândit de notificatorii J. - restul de 106,32 mp rămânând în patrimoniul ultimilor cumpărători, dispunându-se rezoluțiunea contractului autentificat sub nr. x/2.10.2007 pentru partea de teren care nu a fost supusă evicțiunii, cu repunerea părților în situația anterioară, apelanții G. redobândesc proprietatea pentru respectiva suprafață de 106,32 mp. În aceste condiții, desocotirea financiară cu acela care a vândut imobilul (S.C. F.) către vânzătorii G. se face exclusiv pentru partea de preț achitată pentru terenul evins, nu și pentru terenul care rămâne în proprietatea cumpărătorilor. A apreciat că, deși constatarea nulității absolute parțiale a celor două contracte de vânzare-cumpărare nu s-a pronunțat în procedurile penale (în directă legătură cu săvârșirea infracțiunilor pentru care s-au aplicat în final pedepse atât cumpărătoarei B., cât și vânzătorilor), ci doar în procedura civilă, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conduita acestor părți nu poate fi disociată de împrejurările de fapt reținute în decizia penală nr. 32/A din 7.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2008. Pe parcursul judecății penale s-a clarificat și regimul juridic al actului emis în temeiul Legii nr. 10/2001 către primul titular al dreptului (S.C. F. S.A.), dispoziția nr. x/09.12.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța fiind desființată în totalitate în cadrul dosarului penal. Hotărârea definitivă penală constituie fundamentul reținerii, de către instanța civilă, a conivenței frauduloase a cumpărătorilor și vânzătorilor atât din primul, cât și din cel de-al doilea act translativ de drepturi, dar și atribuirea ilegitimă, prin dispoziția desființată, de terenuri în compensare către S.C. F. S.A. Consecința firească a acestor statuări este aceea a desocotirii între cumpărătorii G. și vânzătorul F. S.A. pe măsura pierderii suferite de cumpărătorul de rea-credință, adică nu la întreaga valoare a prețului suportat prin rezoluțiunea contractului încheiat la 2.10.2007, ci pentru partea din prețul plătit de soții G. cu ocazia cumpărării bunului, la 27.04.2004, pentru terenul de 418,68 mp. Hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în materie penală a relevat și vinovăția penală a administratorului societății menționate, K., precum și lipsa îndrituirii acestui cesionar (F.) la obținerea prin compensare, prin dispoziția din 9.12.2003, a suprafețelor evaluate și acordate în locul celor cerute de pe urma moștenirii rămasă de pe urma defunctului L. . A considerat instanța de apel că teza răspunderii civile delictuale a Municipiului Constanța, pentru prejudiciul pe care l-ar încerca societatea chemată în garanție în mecanismul desocotirii pentru evicțiune (ca vânzător al bunului imobil) nu poate fi raportată nici la dispozițiile art. 1341 C. civ. 1865 și nici la cele ale art. 998 și urm. C. civ. 1865 (ca urmare a "nerespectării procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăților’’). S-a pretins de către societatea apelantă că autoritatea locală avea obligația de a lua măsuri în termenul legal pentru a soluționa complet cererea de restituire a proprietăților, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme avea cunoștință că fusese desființată dispoziția nr. x/9.12.2003 emisă în favoarea cesionarului de drepturi litigioase. Considerentele reținute în legătură cu statuarea dată în dosarul penal au fost apreciate deopotrivă valabile și în privința acestor critici, câtă vreme desființarea dispoziției nr. 3332/9.12.2003 a fost dispusă de instanța supremă conform art. 25 alin. (3) C. proc. civ. penală, care reglementează rezolvarea acțiunii civile în procesul penal și desființarea totală sau parțială a unui înscris, pentru restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Fără a face obiect al dezlegării în prezenta cauză valabilitatea drepturilor decurgând din încheierea contractelor de cesiune de drepturi litigioase și aptitudinea generării în continuare de efecte juridice în favoarea cesionarului, s-a considerat a fi relevant în prezenta cauză faptul că beneficiarul unei dispoziții desfiiințate în procedura penală poate pretinde, într-o procedură distinctă întemeiată pe legea specială, acordarea drepturilor prin alte măsuri reparatorii. Desființarea dispoziției nu creează în mod direct în sarcina autorității locale obligația de despăgubire a notificatorului (ori a cesionarului de drepturi litigioase), potrivit dreptului comun și, astfel cum s-a arătat în precedent, nici obligația specială, fondată pe similitudinea de raport obligațional specifice vânzării, dintre vânzător și cumpărător. Prin urmare, în măsura în care S.C. F. pretinde că și după pronunțarea deciziei penale are în continuare dreptul de a obține măsuri reparatorii în virtutea pretențiilor cesionate, o poate face în condițiile Legii nr. 165/2013, valorificând pretinsul drept valabil și cerând restabilirea situației juridice anterioare emiterii dispoziției desființate. Însă, pentru terenul pentru care a operat evicțiunea (și care a fost inclus în sfera de aplicare a dispoziției nr. 3332/2004), chematul în garanție nu poate obține reparații pecuniare conform dreptului comun de la Municipiul Constanța. Asupra recursurilor formulate: În ceea ce privește recursul declarat de pârâții pârâții D. și C., se constată că, prin rezoluția din 11.06.2020, s-a stabilit că aceștia datorează o taxă judiciară de timbru de 8.350 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la pretențiile solicitate în recurs, respectiv 280.000 euro (1.287.272 RON) și a spezelor de vânzare în cuantum de 7.807 RON. Cum recurenții nu au înțeles să achite taxa judiciară stabilită în sarcina lor, prin încheierea de admisibilitate în principiu pronunțată la data de 15 aprilie 2021 în Completul de filtru, instanța a constatat că, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, neîndeplinirea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea. Având în vedere că cererea de recurs formulată de pârâții C. și D. nu îndeplinește una dintre condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus anularea acesteia, ca netimbrată. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție S.C. F. S.A. aceasta a criticat soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Municipiului Constanța, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerând că instanța de apel nu putea valorifica în motivare decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât această decizie a fost adoptată ulterior formulării de către reclamanți a cererii de chemare în judecată, iar aspectele reținute de instanța de apel în soluționarea apelului excedează oricăror apărări ale părților. Critica este nefondată. Astfel, părțile au cunoscut soluția instanței penale și au dezbătut legătura litigiului penal cu cauza dedusă prezentei judecăți atât la termenul la care s-a dispus, după analiza pertinenței și utilității acestui mijloc de probă, depunerea hotărârii penale în extras, cât și la termenul la care au avut loc dezbaterile în complet de divergență, împrejurare în care recurenta nu a învederat inadmisibilitatea valorificării ca mijloc de probă a acesteia, dimpotrivă dezbaterile au purtat asupra relevanței soluției și a considerentelor deciziei penale asupra litigiului civil. Prin urmare recurenta nu poate invoca faptul că referirile din decizia atacată ce vizează hotărârea penală sunt străine de cauză și au încălcat dreptul la apărare al părților. Fiind o cale de atac devolutivă și având a statua asupra unei situații juridice în curs de constituire, respectiv existența obligației de garanție în sarcina Municipiul Constanța, întemeiată pe mecanismul răspunderii civile delictuale, instanța de apel a valorificat elementele de fapt din decizia penală, reținând, în aprecierea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana Municipiul Constanța, conivența infracțională a reprezentantului societății cu angajații autorității publice ce dețineau atribuții în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportându-se la aceste constatări în soluționarea cererii de despăgubiri formulate de beneficiarul legii speciale de reparații în temeiul dispozițiilor de drept comun. Prin urmare nu poate fi reținută în cauză incidența cazului reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Recurenta a criticat decizia și prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că Mun. Constanța răspunde pentru evicțiune prin efectul sentinței civile nr. 3480/09.06.2011, pronunțate de Tribunalul Constanța, care a constatat că, la data emiterii dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3332/09.12.2003, cu privire la terenul în suprafață de 418,68 mp exista o notificare formulată de alte persoane cu drept prioritar la restituirea în natură a imobilului, astfel că obligarea sa la restituirea prețului vânzării acestei suprafețe de teren reprezintă o pagubă creată de chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar, care răspunde delictual pentru nerespectarea procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăților. Consideră că acesta este singurul mijloc de recuperare a prejudiciului, în condițiile în care, la data la care a fost chemată în garanție, era depășit termenul de soluționare a cererii de restituire întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, stabilit prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, iar chematul în garanție Municipiul Constanța, prin primar, cunoscând că a fost desființată dispoziția prin care s-a soluționat în parte cererea acesteia de restituire a proprietăților (în calitate de cesionar al acestui drept), nu a luat nicio măsură în termenul prevăzut de lege pentru a rezolva complet și în termen cererea sa. Susține că temeiul juridic al cererii sale nu este obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului și că legile speciale în domeniul restituirii proprietăților nu instituie o obligație specifică de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea defectuoasă a actelor administrative în aplicarea concretă a legii, dar nici nu împiedică atragerea răspunderii civile delictuale potrivit normelor juridice civile general aplicabile. Înalta Curte reține că, prin criticile formulate, recurenta nu contestă statuările instanței de apel conform cărora, în ceea ce o privește, nu i se aplică garanția pentru evicțiune instituită de lege în cazul transferului cu titlu oneros al dreptului de proprietate. Aceasta impută Municipiului Constanța o conduită ilicită rezultată din nesocotirea dispozițiilor legii speciale de reparații, ce a avut drept rezultat anularea dispoziției de retrocedare a unui teren în baza Legii nr. 10/2001, intrat în circuitul civil, pentru care a fost obligată la plata prețului vânzării cu titlu de garanție pentru evicțiune. Critica este nefondată. Astfel, de principiu, este reală afirmația recurentei în sensul că autoritatea publică poate răspunde delictual pentru emiterea unui act juridic nelegal potrivit normelor juridice civile general aplicabile, însă cu condiția să fie dovedită întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale. În mod corect, însă, în cauză, instanța de apel a valorificat, în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, cele statuate în litigiul penal în care s-a cercetat nelegala restituire a mai multor terenuri, între care și terenul din prezenta cauză, reținând caracterul ilicit al faptei proprii a chematei în garanție în concurs cu faptele ilicite reținute în sarcina prepușilor Municipiului Constanța, precum și conivența frauduloasă a făptuitorilor, de natură a înlătura răspunderea civilă a chematului în garanție. Din această perspectivă, corect, instanța de apel a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, care operează cu puterea prezumției absolute date de dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. civ..penală cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvărșit-o. În acest sens se constată că, în hotărârea penală, s-a reținut că, prin modalitatea de operare, reprezentantul societății recurente a solicitat și a obținut atribuirea, în mod nelegal, a unor suprafețe de teren, subevaluate, peste echivalentul valoric maxim în limitele căruia se puteau atribui măsuri compensatorii. Tot în baza hotărârii penale, instanța de apel a reținut conivența infracțională între funcționarii autorității publice și beneficiarii modului nelegal în care a fost aplicată Legea nr. 10/2001 care au acționat împreună cu intenția de a scoate suprafețe mari de teren din patrimoniul municipiului. Recurenta nu a combătut aceste statuări prin motivele de recurs, rezumându-se să reitereze susținerea conform căreia nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către prepușii Municipiului Constanța a dus la deposedarea sa de drepturile ce i se cuveneau în baza Legii nr. 10/2001 în calitate de cesionar al drepturilor litigioase. Or, această afirmație este lipsită de temei faptic și juridic, în condițiile în care, astfel cum s-a menționat anterior, recurenta însăși a contribuit, prin manopere frauduloase întreprinse în procedura administrativă, la emiterea deciziei de retrocedare a respectivului teren, decizie anulată în dosarul penal. Ca atare, de vreme ce în cauză nu este aplicabilă obligația de garanție pentru evicțiune, în cauză neexistând un raport juridic întemeiat pe răspundere contractuală, iar la producerea faptei ilicite a concurat, cu forma de vinovăție a intenției penale, și persoana care se pretinde victimă a prejudiciului delictual cauzat de anularea deciziei de retrocedare, aceasta nu își poate invoca propria turpitudine pentru a obține, pe calea dreptului comun, echivalentul sumei pe care este obligată a o plăti cumpărătorilor evinși. Urmează a fi înlăturată și susținerea recurentei potrivit căreia dreptul comun este singura cale prin care își poate repara prejudiciul patrimonial suferit în calitate de cesionar al unor drepturi patrimoniale întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, astfel cum corect a reținut instanța de apel, în măsura în care aceste drepturi și-au păstrat caracterul licit în urma pronunțării deciziei penale, recurenta poate solicita repunerea în situația anterioară anulării deciziei de retrocedare prin reexaminarea solicitării inițiale, norma de drept comun fiind înlăturată de la aplicare în condițiile existenței legislației speciale de reparație, însă aceată împrejurare nu constituie obiect al judecății în prezenta cauză. În consecință, nefiind reținută în cauză pertinența criticilor de nelegalitate invocate în memoriul de recurs, acesta urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de Municipiul Constanța, acesta a fost circumscris dispozițiilor art. 491 prin raportare la disp. art. 474 C. proc. civ., fiind calificat drept un recurs provocat, formulat de un intimat împotriva altui intimat, care se îndreptase împotriva sa cu o cerere de chemare în garanție. Cu toate că Municipiul Constanța nu este parte în raportul juridic principal dedus judecății, ci într-un raport juridic subsecvent prin care este chemat a răspunde numai în condițiile în care creditorul său a căzut în pretenții, Înalta Curte reține că acesta a invocat excepția prescripției însuși dreptului principal la acțiune și nu a dreptului pretins de chemata în garanție. Deși, cu ocazia dezbaterilor din recurs, s-a făcut vorbire de prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește dreptul chematei în garanție, în realitate ceea ce a fost dedus controlului judiciar de legalitate prin motivele de recurs a fost soluția instanței de apel de respingere a excepției prescripției dreptului principal la acțiune al reclamanților, instanța de apel reținând că Municipiul Constanța justifică un interes în invocarea acestei excepții, aserțiune necontestată în recurs. Astfel, recurentul susține că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data pronunțării deciziei de apel din primul ciclu procesual al litigiului prin care se solicita, de către foștii proprietari, anularea deciziei de retrocedare și anularea actelor de vânzare subsecvente, considerând că nu prezintă relevanță, în calculul prescripției, faptul că respeciva decizie a fost casată în recurs și cauza a fost trimisă spre rejudecare. Nu poate fi reținută o astfel de interpretare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în condițiile în care, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, decizia nr. 438/23.11.2011, în raport de care se susține că se calculează prescripția, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea, din nou, a apelului. Termenul de prescripție a început să curgă la data rămânerii irevocabile a deciziei Înaltei Curți nr. 2935/30.10.2014 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate, subsecvent, în baza deciziei de retrocedare, aceasta fiind data când fiecare dintre contractanți a cunoscut existența unei pagube și pe autorul acesteia. Faptul că o soluție similară fusese pronunțată în primul ciclu procesual este nerelevant întrucât respectiva dispoziție, odată hotărârea desființată, își pierde forța executorie și nu mai produce niciun efect în raporturile juridice între părți, fiind necesară o nouă statuare prin care, în mod definitiv și irevocabil, să se dispună nulitatea contractelor. De asemenea, nu există temei legal pentru a aprecia, cum susține recurentul, că o decizie de casare suspendă cursul prescripției, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, hotărârea desființată nu mai există, nefiind menținută, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare, nicio dezlegare relevantă pentru acțiunea în nulitate, care să constituie un caz de suspendare a cursului prescripției, odată începute, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în al doilea ciclu procesual. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și acest recurs ca nefondat.