ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 145/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data 14.12.2021 pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/118/2021, reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții C și D au solicitat instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare autentificată sub nr. 673/10.04.2019 la SPN E, din culpa exclusivă a promitenților-vânzători și repunerea părților în situația anterioară, dispunând obligarea pârâților să restituie reclamanților suma de 15.000 de euro achitată acestora cu titlu de avans, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă 1717/29.05.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții C și D. S-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare autentificată sub nr. 673/10.04.2019 la Societatea Profesională Notarială E, având ca obiect imobilul situat în intravilanul municipiului Constanța, strada (...), județul Constanța, având număr cadastral (...), compus din teren în suprafață de 61,32 mp conform măsurătorilor cadastrale (61 mp din acte) și o construcție - locuință parter + 1 etaj (aflată în curs de edificare). S-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Au fost obligați pârâții la restituirea, către reclamanți, a sumei de 15.000 euro, plătită cu titlu de avans în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare autentificată sub nr. 673/10.04.2019 și la plata de cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 8 724 lei din care 6 724 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 2 000 lei onorariu avocat.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 199/C din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții C și D împotriva sentinței civile nr. 1717/29.05.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/118/2021 în contradictoriu cu intimații-reclamanți A și B, a schimbat în tot sentința apelată, respingând acțiunea formulată de reclamanții A și B ca nefondată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs reclamanții A și B, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, recurenții arată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1270, art. 1279, art. 1516 și art. 1549 C. civ. care reglementează dreptul creditorului de a obține rezoluțiunea contractului în situația în care, fără justificare, debitorul nu își execută propria sa obligație și se află în întârziere cu privire la executarea acestei obligații. Se arată că deși hotărârea atacată nu conține referiri la aceste dispoziții legale, soluția instanței de apel se poate justifica numai prin aceea că în cauză nu ar fi fost întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a dispune rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare intervenite între părți.

În continuare se procedează la expunerea textelor legale indicate, precum și la condițiile statuate legal în care poate avea loc rezoluțiunea contractului, arătând că instanța de apel a efectuat o cercetare superficială a obligațiilor ce reveneau promitenților-cumpărători – atât în acord cu legea, cât și cu obligațiile din convenție, apreciind fără nicio rigoare juridică că aceștia și-ar fi îndeplinit, pe deplin, toate aceste obligații și că nu le-ar putea fi imputată vreo culpă în neexecutarea / neperfectarea în formă autentică a contractului de vânzare.

Or, instanța ar fi trebuit să procedeze cu prioritate la determinarea naturii juridice a contractului intervenit între părți, a regimului aplicabil acestuia, pentru a determina obligațiile ce reveneau fiecărei părți și în ce măsură convenția părților a derogat de la acesta, iar ulterior să se determine dacă aceste obligații au fost executate sau nu.

În realitate, instanța de apel nu a analizat incidența în cauză a art. 1168 C. civ., în sensul că promisiunea bilaterală de vânzare reprezintă, în esență, un contract nenumit, căruia i se aplică regulile din cap. I titlul II din Cartea a V-a – Despre obligații din Codul civil, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, devin aplicabile prevederile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, fiind necesară raportarea la dispozițiile art. 1279 C. civ.

Întrucât în cauză este vorba despre o promisiune de vânzare, în ipoteza în care conținutul acesteia nu era clar, urmau a fi aplicabile prevederile contractului de vânzare, de vreme ce promisiunea prefigura încheierea acestui tip de contract. Instanța avea așadar obligația de a analiza promisiunea atât prin raportare la conținutul său propriu-zis, cât și prin raportare la conținutul unui contract de vânzare.

Ulterior, se procedează la reiterarea obligațiilor contractuale asumate și a termenului stabilit pentru executarea acestora, arătând că în acord cu art. 1168 și art. 1279 C. civ., în măsura în care s-ar fi constatat că dispozițiile promisiunii bilaterale nu sunt clare, precise și neîndoielnice, să aplice regulile privitoare la contractul de vânzare.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în realitate pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate potrivit obligației bilaterale de vânzare întrucât nu au radiat toate mențiunile înscrise în cartea funciară a imobilului, nefiind radiată mențiunea privitoare la plângerea formulată de societatea F împotriva încheierii nr. 22207/01.04.2011 emise de OCPI Constanța, nu s-a întocmit documentația necesară pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv finalizarea documentației privitoare la construcție, la documentația cadastrală actualizată și la înscrierea construcției în cartea funciară, obligație ce le revedea exclusiv, dar fiind că, în mod nejustificat, nu au acordat reclamanților un mandat în acest sens. Așadar, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1350 C. civ., reținând, în mod greșit că în speță, culpa pentru neperfectarea contractului de vânzare în formă autentică revine reclamanților.

La data de 30.01.2024 a fost comunicat recursul către intimații C și D la domiciliul procesual ales, care nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând recursul în raport de excepția privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.”

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: „(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.”

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerile reclamanților din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac, în sensul exigențelor textului legal anterior menționat.

Astfel, nemulțumirile recurenților cu privire la soluția instanței de apel reprezintă, în fapt, veritabile critici de netemeinicie, aceștia făcând referire la elementele de fapt ale cauzei, reluând argumentele expuse și în etape procesuale anterioare, potrivit cărora contractul de vânzare nu a putut fi perfectat din vina promitenților-vânzători.

Pentru a conduce instanța de recurs la această concluzie, recurenții au procedat la expunerea amplă a situației de fapt, a clauzelor contractuale, evocând probatoriul administrat și interpretarea pe care aceștia o propun, contrară dezlegării instanței de apel. Așadar, recurenții evocă aspecte ce țin de reaprecierea probelor pentru a determina o altă situație de fapt decât cea statuată de către instanța de apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Doar în mod aparent subsumează recurenții-reclamanți criticile lor – care sunt, în mod real, unele de contestare a temeiniciei evaluării realizate de instanța de apel – unor dispoziții legale de drept material, acuzând o nesocotire a acestora, observându-se că normele indicate au un conținut general de reglementare și îndepărtat față de concluzia care a impus soluția instanței de apel, aceea a respingerii cererii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu repunerea părților în situația anterioară, pentru motivul că, în urma reevaluării probelor în apel, a rezultat că cei care nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract sunt chiar cei care au solicitat rezoluțiunea, respectiv promitenții-cumpărători (reclamanții), în timp ce promitenții-vânzători și-au îndeplinit obligațiile asumate, au fost gata de încheierea contractului și dispuși la acordarea unei prelungiri a termenului de perfectare a actului autentic de vânzare-cumpărare. Astfel, critica recurenților indică o nesocotire a art. 1270 - forța obligatorie a contractului, a art. 1279 – ce reglementează cadrul juridic general al promisiunii de a contracta, a art. 1516 – ce reglementează drepturile creditorului (la îndeplinirea exactă și la timp a obligației, de a obține daune-interese pentru neexecutare ori de a cere rezoluțiunea/rezilierea contractului/reducerea propriei obligații) și a art. 1549 C. civ.–ce reglementează dreptul creditorului la rezoluțiunea/rezilierea, cu daune-interese, fără să se arate în concret în ce modalitate aplicarea greșită a acestora a influențat soluția adoptată și, simetric, cum o altă interpretare și aplicare a lor ar determina o soluție contară și, desigur, cum ar conduce (altfel decât printr-o reevaluare a probatoriilor cauzei, inadmisibilă în recurs) la achiesarea față de susținerile lor critice potrivit cărora culpa în neacordarea mandatului este a promitentului-vânzător, că nicio clauză contractuală și nicio dispoziție legală nu prevedea obligația lor de a solicita emiterea acestui mandat ori de a notifica în acest sens, iar sancțiunea neremiterii mandatului nu putea fi decât aceea că „obligația de finalizare a construcției, de întocmire a documentației cadastrale actualizate și a înscrierii construcției în registrul de carte funciară revenea chiar promitenților-vânzători”; că, în realitate, promitenții-vânzători nu și-au îndeplinit în integralitate și corespunzător obligația de radiere a litigiului, cât timp încă figura înscrisă în cartea funciară la 12.04.2021 plângerea F S.R.L. împotriva încheierii nr. 22207/1.04.2011.

Acuzând o cercetare superficială a obligațiilor ce reveneau promitenților-vânzători din convenția încheiată și contestând lipsa de rigoare a aprecierii realizată de instanța de apel, conform căreia aceștia și-ar fi îndeplinit pe deplin toate obligațiile, recurenții au pretins că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să lămurească mai întâi natura contractului încheiat de părți, să determine regimul juridic aplicabil acestuia pentru a cerceta apoi dacă obligațiile asumate au fost ori nu executate, context în care au susținut necesitatea raportării cercetării judecătorești mai întâi la dispozițiile art. 1168 (regulile aplicabile contractelor nenumite) și ale art. 1279 C. civ. (promisiunea de a contracta). De asemenea, au avansat ipoteza conținutului neclar al antecontractului care ar fi trebuit că conducă instanța de apel la aplicarea prevederilor contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind contractul cu care promisiunea de vânzare se aseamănă cel mai mult.

Or, atare susțineri induc doar aparent ideea unei nelegalități pe care recurenții o susțin în legătură cu soluția din apel, observându-se că o atare problematică este străină chestiunilor litigioase disputate în speță, nici prima instanță și nici cea din apel nejudecând altceva decât ceea ce li s-a dedus pe calea cererii de chemare în judecată ai cărei titulari sunt recurenții, respectiv o rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 673/10.04.2019. Niciun element al cauzei nu susține ideea că instanța de apel și-ar fi raportat analiza la alt tip de convenție decît o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, așa încât să se justifice afirmațiile critice ale recurenților privind nevoia unei calificări a naturii și regimului legal al convenției, disputa părților și soluțiile divergente adoptate în cauză de cele două instanțe de fond fiind situate la nivelul interpretării clauzelor contractuale și a concluziilor, extrase în urma evaluării probelor - din care face parte și convenția acestora -, asupra executării obligațiilor asumate de fiecare parte. Tot astfel, ideea unui conținut neclar al convenției a fost avansată abia pe calea recursului de către recurenți, dar neregăsită în analiza instanțelor, în apărările formulate în cauză de părți ori în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Dovadă că, în realitate, problematica litigiului a fost aceea a conținutului clauzelor contractuale și a evaluării probelor privitoare la îndeplinirea obligațiilor de către părțile contractante (iar nu natura convenției ori înțelesul nelămurit al acesteia) o constituie și conținutul propriu-zis al criticilor de recurs expuse la filele 5-11 ale memoriului, prin care recurenții prezintă pe larg clauzele contractuale relevante în analiză, obligațiile născute în sarcina fiecăreia din părțile contractante, afirmă înțelesul greșit dat acestora de instanța de apel, nelămurirea conținutului juridic al raporturilor părților și lipsa unei analize obiective a clauzelor contractuale, potrivit propriei viziuni asupra convenției, contestând, de fapt, concluzia hotărârii din apel care a stabilit că tocmai recurenții-reclamanți sunt cei ce nu și-au îndeplinit obligațiile din antecontract și s-au derobat de obligațiile asumate privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare prefigurat.

În alte cuvinte, a da curs criticilor formulate de recurenți presupune o reevaluare în substanță a elementelor de fond ale litigiului, începând chiar cu evaluarea clauzelor antecontractului convenit de acestea, aspecte care nu pot face obiectul cercetării în recurs, fiind inadmisibile și improprii unui control în legalitate.

Cu referire la modul în care instanța de apel a valorificat anumite aspecte din contract și cum ar fi trebuit să interpreteze în mod corect clauzele contractuale, Înalta Curte reamintește că în economia actualului Cod de procedură civilă, nu poate fi suspusă cenzurii instanței de recurs interpretarea clauzelor contractuale intervenite între părți, dată de către instanța de apel, aceasta necircumstanțiindu-se niciunuia dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce dispozițiile art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ., care permiteau o cenzură din perspectiva clauzelor contractuale, nu au mai fost preluate în actuala structură a art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la operațiunile propuse de recurenți pentru a fi fost atinsă o altă finalitate în fața instanței de apel, respectiv determinarea în primă fază a naturii juridice a contractului intervenit și analiza setului de obligații ce reveneau părților în temeiul acesteia, pentru a observa ulterior dacă prin antecontract se deroga de la acestea, Înalta Curte remarcă că nu au o finalitate practică concretă, întrucât aceste aprecieri nu reprezintă baza unei analize de nelegalitate și nu se arată, în concret, care era concluzia care urma a fi desprinsă dacă instanța de apel ar fi procedat în maniera propusă de reclamanți. Așadar, aceste critici au un caracter generic, fără să indice în concret, cum anume instanța de apel a încălcat sau aplicat în mod greșit succesiunea logico-juridică a operațiunilor presupuse de silogismul dezlegării cauzei, în speța dedusă judecății, astfel că ele nu reprezintă o critică de nelegalitate în concordanță cu cerințele impuse de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că motivarea instanței de apel nu cuprinde concluziile propuse de una dintre părți nu reprezintă, în sine, o critică de nelegalitate. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor de drept anume imputate instanței de apel, fiind necesară o argumentare motivată a criticii în drept.

Or, afirmațiile critice regăsite în cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că instanța de apel ar fi procedat nelegal prin hotărârea dată, prin aplicarea greșită a normelor de drept incidente speței ori prin aceea că a dat o interpretare eronată situației faptice a cererii, nu respectă exigența motivării recursului, având caracter general, imprecis ori impropriu controlului specific de legalitate, care nu poate viza situații de fapt. Astfel, Înalta Curte reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea atacată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A și B împotriva deciziei civile nr. 199/C din 16 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.