ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2228/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 06 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea actului juridic intitulat "Promisiune bilaterală de vânzare cumpărare" încheiat în data de 02 decembrie 2013 între reclamantă și pârâta B., în partea privitoare la promisiunea de a vinde pârâților spațiul amplasat la parterul imobilului x, jud. Constanța, format din două camere cu grup sanitar și centrală termică proprie și terenul aferent atât apartamentului nr. x, amplasat la etajul 1 al Vilei x, cât și cel aferent spațiului existent la parterul Vilei x, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 2, art. 1204, art. 1206 alin. (1), art. 1214 din C. civ.

Prin sentința civila nr. 610 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civila a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării actului juridic atacat, în partea privitoare la promisiunea de a vinde pârâților spațiul amplasat la parterul Vilei x, format din două camere cu grup sanitar și centrală termică proprie și terenul aferent atât apartamentului nr. x, cât și cel aferent spațiului existent la parterul Vilei x.

Prin încheierea din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de administrare a probei cu expertiza grafoscopică.

Prin decizia civilă nr. 178 din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul formulat de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimați a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, onorariu de avocat și a respins cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de transport în sumă de 1250 RON, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, după expunerea istoricului litigiului, recurenta critică soluția instanței de apel din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1204 și art. 1214 din C. civ., raportat la dispozițiile art. 249 C. proc. civ., întrucât aceasta a reținut că, în speță, criticile aduse instanței de fond nu pot fi primite, motivat de faptul că, "în acord cu opinia instanței de fond, nu a fost dovedită vicierea consimțământului prin inserarea în act a unui apartament ca fiind vândut, deși acesta nu făcea obiectul vânzării".

Autoarea recursului a prezentat anumite noțiuni teoretice, de ordin general, referitoare la încheierea valabilă a oricărui contract, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească consimțământul părților pentru a fi valabil exprimat, precum și unele aspecte teoretice privitoare la vicierea consimțământului prin dol.

S-a mai arată că, în situația în care s-ar fi procedat la o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale la cazul concret dedus judecății, în raport de probatoriul administrat în cauza, s-ar fi constatat că, în speță, sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege, întrucât consimțământul exprimat de reprezentantul legal al recurentei la momentul semnării promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 2013 a fost viciat prin dol.

Recurenta subliniază că înscrisul intitulat Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a fost prezentat reprezentantului legal al acesteia în forma preconstituită de intimata B., fiind considerată edificatoare inclusiv poziția intimatei, exprimată prin răspunsurile la întrebările nr. 26 și 27 din interogatoriul administrat în cauză.

Astfel, autoarea recursului consideră că, în pofida celor reținute de instanța de apel, inserarea în promisiunea de vânzare a altor bunuri decât cele convenite inițial cu intimata-pârâtă B. a fost una premeditată, aceasta din urmă profitând de starea emoțională în care se afla reprezentantul recurentei.

Tot în pofida celor reținute în cuprinsul hotărârii atacate, se mai arată că semnarea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în forma prezentată este consecința directă a mijloacelor viclene ale pârâtei folosite cu scopul de a determina asumarea unei obligații de vânzare asupra altor bunuri decât cel ce a format obiectul convenției reale a părților.

Pe de altă parte, se mai susține că, în raport de momentul și locul în care înscrisul a cărui anulare se solicită a fost semnat (pe holul unui spital), obligația de înstrăinare a spațiului amplasat la parterul Vilei x și a terenului aferent nu poate fi apreciată ca fiind asumată în mod conștient și voit, aspect omis a fi analizat de instanța de apel.

Tot ca un aspect contrar celor expuse în cuprinsul hotărârii recurate, autoarea recursului mai precizează că momentul și modalitatea în care a fost semnat înscrisul de care se face vorbire prezintă o importantă relevanță în analiza întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se reține incidența dolului ca viciu de consimțământ, cu atât mai mult cu cât discuțiile purtate anterior între părți, la care a făcut referire instanța de apel, nu au vizat asumarea vreunei obligații noi, de vânzare a altor bunuri decât cel ce a format obiectul înțelegerii inițiale.

Recurenta mai susține că instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 22 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 1214 C. civ., a ignorat aspectele rezultate din probatoriul administrat în cauză, respectiv condițiile concrete în care a intervenit semnarea înscrisului contestat, starea emoțională a reprezentantului recurentei și presiunile exercitate de intimata-pârâtă pentru semnarea acestuia, dând eficiență probatorie exclusiv poziției exprimată de pârâtă cu ocazia administrării interogatoriului.

Față de aspectele susținute, recurenta apreciază că, în conformitate cu dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., a făcut dovada faptului că reprezentantul său legal a avut convingerea fermă că nu face altceva decât să recunoască obligația de vânzare a apartamentului nr. x, amplasat la etajul 1 al Vilei x, obligație asumată încă din anul 2006.

În susținerea faptului ca voința reală a reprezentantului recurentei la perfectarea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a vizat exclusiv obligația de vânzare a apartamentului nr. x al Vilei x, iar nu spațiul de la parterul acestui imobil, recurenta menționează și unele aspecte, pe care instanța de apel nu le-a analizat, respectiv:

- spațiul amplasat la parterul Vilei x nu s-a aflat niciodată în folosința pârâților, spre deosebire de apartamentul nr. x, care s-a aflat în posesia lor din anul 2006, plătindu-se, încă de la acel moment, prețul convenit, în cuantum de 68.000 euro; sub acest aspect, recurenta precizează că au fost semnate declarații unilaterale de recunoaștere a obligației de a vinde numai pentru apartamentul nr. x, amplasat la etajul 1 al Vilei x și a încasării prețului convenit al acestuia, în cuantum de 68.000 euro, declarații a căror valoare probantă nu a fost contestată de intimați, fiind utilizate chiar de aceștia, ca și dovezi, în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanța;

- în spațiul aflat la parterul Vilei x se află amplasată centrala termică ce deservește întregul imobil, astfel că nu s-ar fi putut conveni asupra înstrăinării acestuia;

- în spațiul aflat la parterul Vilei x nu se află niciun grup sanitar, astfel cum, în mod eronat, a fost menționat în cuprinsul Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 2013;

- terenul aferent atât apartamentului nr. x, cât și spațiului amplasat la parterul Vilei x, în privința căruia, în cuprinsul Promisiunii nici nu a fost menționată suprafața totală, nu se află în proprietatea societății recurente, fiind deținut în folosință în temeiul Convenției de superficie încheiate la data de 01 octombrie 2013 cu proprietarul său, Biroul de Turism pentru Tineret S.A.

Față de cele învederate, recurenta a susținut că, în pofida celor reținute în cuprinsul hotărârii recurate, în speță, a făcut dovada că nu și-a exprimat în mod liber, conștient, neîndoielnic, voința la încheierea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în ceea ce privește spațiul amplasat la parterul Vilei x și terenul aferent, perfectarea actului în această formă, fiind rezultatul manoperelor dolosive ale pârâtei.

Susținând faptul că a făcut o astfel de dovadă, recurenta consideră că, în mod greșit, interpretând și aplicând dispozițiile art. 1214 din C. civ. cu referire la dispozițiile art. 249 și art. 329 din C. proc. civ., instanța de apel a apreciat ca fiind corecte aspectele reținute de instanța de fond, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada incidenței dolului, ca viciu de consimțământ.

Totodată, recurenta mai precizează că își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a precizat prin intermediul unui document, intitulat Note scrise, că este de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în situația în care acesta este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților în data de 26 noiembrie 2019, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

La 12 decembrie 2019, în termenul legal de 30 de zile, intimații-pârâți B. și C. au transmis prin poștă, întâmpinare (conform înscrisurilor aflate la dosar recurs), prin care au invocat excepția nulității recursului, solicitând respingerea căii de atac formulate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante în data de 20 decembrie 2019, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimații-pârâți și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și totodată, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă greșita aplicare a unor prevederi legale, argumentele aduse în susținerea căii extraordinare de atac formulate vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, nefiind astfel posibilă încadrarea acestor critici în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, față de critica privind greșita aplicare a prevederilor art. 1204 și art. 1214 din C. civ., raportat la dispozițiile art. 22, art. 249 și art. 329 din C. proc. civ., în ceea ce privește interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale la cazul concret dedus judecății, în raport de probatoriul administrat în cauză, autoarea recursului nu a arătat modalitatea în care instanța de apel a încălcat prevederile legale mai sus amintite ci criticile au fost exclusiv concentrate pe aspecte privind interpretarea probatoriului de către instanța de apel.

Instanța supremă reamintește faptul că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra dispunerii și administrării probelor, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Instanța supremă reține că, deși recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu vizează chestiuni de nelegalitate, ci doar aprecierea probatoriului administrat (înscrisuri, interogatoriu), accentul fiind pus fie pe anumite înscrisuri, fie pe aprecierea anumitor împrejurări/situații de fapt (cum ar fi, diverse discuții purtate între părți anterior momentului semnării înscrisului contestat, pretinse presiuni exercitate de intimata-pârâtă pentru semnarea actului contestat, locul semnării respectivului înscris, invocarea unei stări emoționale a reprezentantului recurentei datorate unei situații de viață care a coincis cu perfectarea actului) ori, în calea extraordinară de atac a recursului criticile aduse nu trebuie să vizeze chestiuni de temeinicie, de apreciere a unor împrejurări/situații de fapt, ci doar aspecte de nelegalitate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (2) și art. 489 alin. (2) raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va admite excepția nulității, invocată în cauză și anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar D.. și administrator special E., împotriva deciziei civile nr. 178 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 2300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți C. și B..

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar D.. și administrator special E., împotriva deciziei civile nr. 178 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 2300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.